47
Ea parcă nici n-a auzit. Şi-a turnat lichid din sticlă în pahar, l-a sorbit.
— Delicios lichior. Vrei şi tu?
Abia atunci am înţeles: alcool. Scena de ieri m-a izbit ca o lovitură de fulger: mâna de piatră a Binefăcătorului, raza orbitoare. Iar acolo, pe Cub, sus – corpul acela întins, cu capul pe spate. Am tresărit.
— Ascultă, am zis. Ştii că toţi cei care se otrăvesc cu nicotină şi în special cu alcool sunt distruşi fără milă de către Statul Unic…
Sprâncenele întunecate s-au ridicat sus către tâmple, un triunghi ironic, ascuţit.
— A distruge rapid câţiva este mai bine decât a da celor mulţi mai multe ocazii de a se distruge singuri? Şi apoi degenerare şi aşa mai departe. Aşa este – până la indecenţă.
— Da… până la indecenţă.
— Şi dacă adunătura asta de adevăruri goale, chelboase ar fi lăsată să umble pe străzi… Nu, imaginaţi-vă numai… Ei bine, să-l luăm pe cel mai constant admirator al meu – ah, dar deja îl cunoaşteţi – … imaginaţi-vă că şi-a lepădat întreaga falsitate a hainelor şi că stă printre oameni cu adevărata lui înfăţişare… Ah!
Râdea. Dar puteam să-i văd clar triunghiul acela trist –
cele două linii adânci de la colţurile gurii până la nas. Şi, din nu ştiu ce motiv, acele linii mi-au destăinuit: acea siluetă
dublu-arcuită, gârbovită, cu aripile acelea în loc de urechi…
a îmbrăţişat-o pe ea – aşa cum era ea acum… El…
Dar încerc să redau senzaţiile – senzaţiile anormale – pe care le-am avut în acel moment. Acum, când scriu toate acestea, sunt perfect conştient că totul este aşa cum ar trebui să fie. Ca orice număr de bună credinţă, are şi el un drept egal la bucurie şi ar fi injust… Ah, ei bine, dar asta e ceva.
I-330 a râs foarte ciudat şi îndelung. Apoi m-a privit mai intens – a privit parcă în interiorul meu.
— Dar lucrul cel mai important este că mă simt complet destinsă cu tine. Eşti atât de drăguţ – o, sunt convinsă de asta – n-ai să te duci niciodată la Birou ca să raportezi că am 48
băut lichior, că am fumat. O să fii bolnav, sau o să fii ocupat, sau mai ştiu eu ce. Şi sunt chiar şi mai sigură că într-o clipă
o să bei această minunată otravă împreună cu mine…
Tonul acela insolent, ironic. Acum chiar simţeam că o urăsc din nou. Dar de ce acel „din nou”? Am urât-o tot timpul. A dat peste cap tot paharul cu otrava aceea verde, s-a ridicat şi, răspândind strălucirea aceea trandafirie prin transparenţa galbenului-şofran, a făcut câţiva paşi… şi s-a oprit în spatele scaunului meu.
Deodată un braţ mi-a înlănţuit gâtul, ea şi-a lipit buzele de ale mele – nu, era ceva mai adânc, mai înfricoşător. Jur, am fost complet luat prin surprindere şi poate că acesta a fost singurul motiv pentru care… La urma urmei nu puteam –
acum înţeleg foarte clar acest lucru – n-aveam cum să-mi doresc ceea ce s-a întâmplat după aceea.
Buze insuportabil de dulci (bănuiesc că era gustul
„lichiorului”) – şi o înghiţitură de otravă a fost turnată în interiorul meu – apoi mai mult, şi mai mult… M-am desprins de pământ şi, ca o planetă separată, rotindu-mă nebuneşte, m-am avântat în jos, în jos pe o orbită necunoscută, necalculată…
Ceea ce a urmat poate fi descris doar cu aproximaţie, doar prin analogii mai mult sau mai puţin reuşite.
Nu mi s-a mai întâmplat niciodată înainte, dar asta e ceea ce s-a petrecut: noi toţi, cei de pe pământ, mergem tot timpul pe deasupra unei mări purpurii de flăcări, ascunsă acolo, dedesubt, în adâncul pământului. Nu ne gândim niciodată la lucrul acesta. Dar dacă crusta subţire de sub picioarele noastre s-ar transforma în gheaţă şi deodată am putea să
vedem…
Eu am devenit sticlă. Am văzut – în interiorul meu.
Erau doi eu. Cel vechi, D-503, numărul D-503, şi celălalt…
Înainte abia îşi arătase labele lui păroase din cochilie; acum a ieşit la iveală cu totul, cochilia s-a crăpat; doar o clipă şi s-ar sparge în bucăţi şi… Şi apoi… ce?
Cu toată puterea, ca şi cum m-aş fi agăţat de un pai, mi-am înţepenit mâinile pe braţele fotoliului şi am întrebat – să
mă aud pe mine, celălalt eu, vechiul eu: 49
— De unde… de unde ai luat această… această otravă?
— Aaa, asta! Un medic, unul dintre…
— Unul dintre…? Unul dintre…?
Şi, deodată celălalt a sărit afară şi a ţipat:
— N-am să permit! Vreau să nu existe altcineva în afară de mine. O să ucid pe oricine care… Pentru că eu… Pentru că
pe tine… Eu…
L-am văzut – a înşfăcat-o cu labele lui păroase, a rupt mătasea şi şi-a înfipt dinţii în… Îmi amintesc exact dinţii lui…
Nu ştiu cum, dar I-330 a reuşit să se smulgă din strânsoare. Şi acum – cu ochii ascunşi în spatele blestematelor de storuri – se sprijinea cu spatele de dulapul în perete şi mă asculta.
Îmi aduc aminte – eram pe podea, îmbrăţişându-i picioarele, sărutându-i genunchii, implorând-o:
