Stau în faţa unei oglinzi. Şi pentru prima dată în viaţa mea

– da, pentru prima dată – mă văd clar, acut, concis. Mă văd cu uimire ca pe un oarecare „el”. Ăsta sunt eu – el: sprâncene negre, tăiate în linie dreaptă şi între ele, ca o cicatrice, o cută

51

verticală (nu ştiu dacă fusese acolo şi mai înainte). Ochi cenuşii ca oţelul, înconjuraţi de umbra unei nopţi nedormite.

Şi acolo, dincolo de oţelul acela… se pare că n-am ştiut niciodată ce era acolo. Şi de „acolo” (acest „acolo” este în acelaşi timp aici şi infinit de departe), de „acolo” mă uit la mine – la el – şi ştiu: el, cu sprâncenele lui drepte, este un străin, străin de mine, cineva pe care îl întâlnesc pentru prima dată în viaţa mea. Şi eu, eu cel real, nu sunt el.

Nu. Punct. Toate acestea sunt nişte prostii, toate aceste senzaţii absurde nu sunt altceva decât delir, rezultatul otrăvirii de ieri… Otrăvire cu ce? Cu o înghiţitură de venin verde, sau cu ea? Nu contează. Scriu toate acestea ca să arăt cum ciudata raţiune omenească, atât de tăioasă şi de precisă, poate fi atât de mult tulburată şi aruncată în neant.

Raţiune care a reuşit să facă chiar infinitatea, cea de care se temeau înaintaşii atât de mult, să o facă acceptabilă prin intermediul…

Anunţătorul ţăcăni: este R-13. Să vină; de fapt, chiar mă

bucur. Este prea dificil pentru mine să fiu singur acum.

Douăzeci de minute mai târziu.

Pe suprafaţa plană de hârtie, în lumea bidimensională, aceste rânduri sunt unul lângă celălalt. Dar într-o lume diferită… Îmi pierd noţiunea cifrelor: douăzeci de minute ar putea fi două sute sau două sute de mii. Şi mi se pare atât de ciudat să scriu cu cuvinte calme, măsurate, alese cu grijă

ceea ce tocmai s-a întâmplat între mine şi R. E ca şi cum aş

sta într-un fotoliu lângă propriul meu pat, cu picioarele încrucişate, urmărind curios cum eu însumi scriu în pat.

Atunci când R-13 a intrat, eram perfect calm şi normal.

Am vorbit cu admiraţie sinceră despre felul splendid în care a reuşit să versifice acea sentinţă, şi i-am spus că troheii lui au fost instrumentul cel mai eficient dintre toate în sfărâmarea şi distrugerea acelui nebun.

— Ba chiar aş spune – dacă mi s-ar cere să trasez o schiţă

a Maşinii Binefăcătorului, aş găsi o modalitate, un fel de a încorpora versurile tale în schiţa de funcţionare, am conchis 52

eu.

Dar deodată am observat că ochii lui R şi-au pierdut brusc strălucirea şi buzele i-au devenit cenuşii.

— Ce e?

— Ce-i, ce-i! Ah… Ah, pur şi simplu m-am săturat de asta.

Toată lumea în jurul meu nu vorbeşte de nimic altceva decât de sentinţă. Nu mai vreau să aud despre asta. Pur şi simplu nu mai vreau!

S-a încruntat şi s-a scărpinat la ceafă – acea mică valijoară

a lui cu conţinutul ei ciudat pe care eu nu-l înţelegeam. O

pauză. Apoi a găsit o chestie în cutie, a scos-o afară, a deschis-o. Ochii i-au strălucit de râs şi a sărit în picioare.

— Însă pentru Integralul dumitale compun… Asta o să

fie… Oh, da, asta o să fie ceva!

Redevenise vechiul R: buze groase care rostesc repezit, împroşcând salivă şi o fântână de cuvinte.

— Vezi (la „z” o împroşcare)… vechea legendă despre paradis… Ei bine, este despre noi, despre prezent. Da!

Gândeşte-te numai. Celor doi, în paradis, li s-a dat să aleagă: fericire fără libertate sau libertate fără fericire. Nu exista o a treia variantă. Idioţii aceia au ales libertatea, şi ce s-a ales din asta? Desigur, timp de veacuri după aceea au tânjit după

lanţuri. Lanţurile – pricepi? Asta a însemnat tristeţea lumii.

Timp de veacuri întregi! Şi abia noi am descoperit o cale să

restaurăm fericirea… Nu, stai, ascultă mai departe!

Străvechiul Dumnezeu şi noi – alături, la aceeaşi masă. Da!

Noi l-am ajutat în cele din urmă pe Dumnezeu să îl învingă

pe diavol – pentru că el a fost acela care a dus omul în ispită

să încalce interdicţia şi să guste din distrugătoarea libertate, el, şarpele veninos. Şi noi am pus bocancul peste măruntul lui cap, şi – trosc! Acum totul e în regulă – avem din nou paradisul. Suntem din nou la fel de inocenţi şi cu inimi la fel de simple ca şi Adam şi Eva. Gata cu confuzia aceea dintre rău şi bine. Totul e simplu – dumnezeiesc, copilăresc de simplu. Binefăcătorul, Maşina, Cubul, Soneria cu gaz, Gardienii – toate acestea sunt binele, toate acestea sunt sublime, magnifice, nobile, elevate, pure ca cristalul.

Deoarece protejează nelibertatea noastră – adică fericirea 53

noastră. Cei din vechime ar începe să vorbească şi să

gândească şi să-şi spargă capetele – etic, fără etică… Bine, atunci. Pe scurt, ce zici de un astfel de poem paradisiac, ha?

Şi, bineînţeles, pe tonul cel mai serios. Înţelegi? E o chestie, nu? Pricepi?

Era suficient de simplu. Îmi amintesc că mă gândeam: o faţă atât de absurdă, asimetrică, şi totuşi o minte atât de dreaptă şi corectă. De aceea mi-e atât de apropiat, de mine, cel real (încă îl mai consider pe vechiul eu ca fiind cel real; toate acestea care mi se întâmplă acum sunt, fără îndoială, o boală).

R, în mod evident, mi-a citit aceste gânduri pe faţă. Şi-a pus braţul după umerii mei şi a izbucnit într-un râs zdravăn.

— Ah, tu… Adam! Da, fiindcă veni vorba despre Eva…

A scotocit prin buzunar, scoase un carneţel şi dădu paginile.

— Poimâine… ba nu, peste două zile, O are un cupon roz să te viziteze. Cum e treaba? Ca mai înainte? Vrei ca ea să…

— Bineînţeles, normal.

— Am să-i spun. Ea, vezi tu, e puţin timidă… Ce poveste!

Cu mine, nu-i nimic, ştii, numai un cupon roz, dar cu tine…

Şi mie nu vrea să-mi spună cine e cel de-al patrulea care a pătruns în triunghiul nostru. Mărturiseşte, depravatule, cine e? Ei?