— Acum, chiar în clipa asta, chiar acum…
Dinţi ascuţiţi, triunghi ascuţit, ironic al sprâncenelor. S-a aplecat şi în tăcere mi-a desprins ecusonul.
— Da! Da, draga mea, draga mea.
Am început grăbit să-mi arunc unifa, dar I-330, la fel de tăcută, mi-a arătat ceasul de la ecuson. Mai erau cinci minute până la douăzeci şi două şi jumătate.
Mi s-a făcut frig deodată. Ştiam ce însemna să fii văzut pe stradă după ora douăzeci şi două şi jumătate. Nebunia mi s-a împrăştiat de parcă ar fi fost spulberată. Eram eu însumi.
Şi un lucru îmi era clar: o urăsc, o urăsc, o urăsc!
Fără să îmi iau rămas bun, fără să arunc o privire înapoi, m-am repezit afară din cameră, mi-am prins din fugă
ecusonul, am coborât pe scări (de frică să nu mă întâlnesc cu cineva în elevator), am năvălit pe strada pustie.
Toate erau la locul lor – atât de simplu, obişnuit, normal: casele de sticlă strălucind de lumini, cerul palid de sticlă, noaptea verzuie, nemişcată. Dar, sub această sticlă tăcută şi rece, ceva violent, roşu-sângeriu, păros, gonea fără zgomot.
Şi eu goneam, fără răsuflare, ca să nu întârzii.
Deodată am simţit că ecusonul prins în grabă s-a desprins şi a căzut, cu un clinchet, pe pavajul de sticlă. M-am aplecat 50
să îl ridic şi în clipa aceea de tăcere am auzit în urma mea un zgomot de paşi. Am întors capul – ceva micuţ, aplecat, furişat după colţ, sau cel puţin aşa mi s-a părut atunci.
Am pornit din nou în goană, cu aerul şuierându-mi pe la urechi. La intrare m-am oprit: ceasul arăta un minut după
ora douăzeci şi două şi jumătate. Am ascultat – nu era nimeni din urma mea. Era evident că fusese doar rodul absurd al imaginaţiei, efectul otrăvii.
A fost o noapte de chin. Patul meu se ridica şi se scufunda, ca să se ridice din nou sub mine, plutind pe valurile unei sinusoide. Încercam să mă conving pe mine: noaptea numerele trebuie să doarmă; este datoria lor, aşa cum este de datoria lor să muncească pe timpul zilei. Să nu dormi noaptea este o crimă din punct de vedere legal. Şi totuşi, nu puteam, nu puteam şi pace.
Mă sfârşesc. Sunt incapabil să îmi îndeplinesc îndatoririle faţă de Statul Unic… Eu…
Însemnarea unsprezece
SUBIECTE:
Nu, nu pot, pur şi simplu scriu, fără nici un plan Seară. O ceaţă subţire. Cerul e ascuns de un văl auriu-lăptos şi nu se poate vedea ce e deasupra, dincolo de el. Cei din vechime ştiau că Dumnezeul lor, cel mare, sceptic şi plictisit – era acolo. Noi ştim că acolo nu e nimic altceva decât un nimic albastru-cristalin, gol, indecent. Dar acum nu mai ştiu ce e acolo: am învăţat prea mult. Cunoaşterea, când este absolut sigură de infailibilitatea ei, înseamnă credinţă.
Am avut o credinţă fermă în mine însumi; am crezut că ştiu tot ce există înăuntrul meu. Şi acum…
Stau în faţa unei oglinzi. Şi pentru prima dată în viaţa mea
– da, pentru prima dată – mă văd clar, acut, concis. Mă văd cu uimire ca pe un oarecare „el”. Ăsta sunt eu – el: sprâncene negre, tăiate în linie dreaptă şi între ele, ca o cicatrice, o cută
51
verticală (nu ştiu dacă fusese acolo şi mai înainte). Ochi cenuşii ca oţelul, înconjuraţi de umbra unei nopţi nedormite.
Şi acolo, dincolo de oţelul acela… se pare că n-am ştiut niciodată ce era acolo. Şi de „acolo” (acest „acolo” este în acelaşi timp aici şi infinit de departe), de „acolo” mă uit la mine – la el – şi ştiu: el, cu sprâncenele lui drepte, este un străin, străin de mine, cineva pe care îl întâlnesc pentru prima dată în viaţa mea. Şi eu, eu cel real, nu sunt el.
Nu. Punct. Toate acestea sunt nişte prostii, toate aceste senzaţii absurde nu sunt altceva decât delir, rezultatul otrăvirii de ieri… Otrăvire cu ce? Cu o înghiţitură de venin verde, sau cu ea? Nu contează. Scriu toate acestea ca să arăt cum ciudata raţiune omenească, atât de tăioasă şi de precisă, poate fi atât de mult tulburată şi aruncată în neant.
Raţiune care a reuşit să facă chiar infinitatea, cea de care se temeau înaintaşii atât de mult, să o facă acceptabilă prin intermediul…
Anunţătorul ţăcăni: este R-13. Să vină; de fapt, chiar mă
bucur. Este prea dificil pentru mine să fiu singur acum.
Douăzeci de minute mai târziu.
Pe suprafaţa plană de hârtie, în lumea bidimensională, aceste rânduri sunt unul lângă celălalt. Dar într-o lume diferită… Îmi pierd noţiunea cifrelor: douăzeci de minute ar putea fi două sute sau două sute de mii. Şi mi se pare atât de ciudat să scriu cu cuvinte calme, măsurate, alese cu grijă
ceea ce tocmai s-a întâmplat între mine şi R. E ca şi cum aş
sta într-un fotoliu lângă propriul meu pat, cu picioarele încrucişate, urmărind curios cum eu însumi scriu în pat.
Atunci când R-13 a intrat, eram perfect calm şi normal.
Am vorbit cu admiraţie sinceră despre felul splendid în care a reuşit să versifice acea sentinţă, şi i-am spus că troheii lui au fost instrumentul cel mai eficient dintre toate în sfărâmarea şi distrugerea acelui nebun.
— Ba chiar aş spune – dacă mi s-ar cere să trasez o schiţă
a Maşinii Binefăcătorului, aş găsi o modalitate, un fel de a încorpora versurile tale în schiţa de funcţionare, am conchis 52
eu.
Dar deodată am observat că ochii lui R şi-au pierdut brusc strălucirea şi buzele i-au devenit cenuşii.
— Ce e?
