S-a apropiat de mine, şi-a sprijinit umărul de mine şi eram una, iar ceva curgea din ea în mine, şi am ştiut: aşa trebuie să fie. Am ştiut asta cu fiecare nerv, cu fiecare fir de păr, cu fiecare bătaie de inimă atât de dulce până în pragul durerii.

Şi ce plăcere să mă supun acestui „trebuie”. O bucată de fier trebuie să simtă o astfel de bucurie când se supune precisei, inevitabilei legi care o atrage către un magnet. Sau o piatră

care, aruncată în sus, ezită un moment, apoi plonjează

înapoi spre pământ. Sau un om, după agonia finală, mai trăgând o ultimă gură profundă de aer înainte de a muri.

Îmi amintesc că am zâmbit aiurit şi am spus, fără nici un motiv:

— Ceaţă… E atât de…

— Ţie îţi place ceaţa?

A folosit acel ton vechi al stăpânului care se adresează

unui sclav. A pătruns în mine încet, tăios. Da, eram un sclav şi asta, de asemenea, era necesar, era bun.

— Da, ceva bun… Mi-am spus cu glas tare. Şi apoi către ea: Urăsc ceaţa. Mi-e frică de ceaţă.

— Asta înseamnă că o iubeşti. Ţi-e frică de ea pentru că e mai puternică decât tine; o urăşti pentru că ţi-e frică de ea; o iubeşti pentru că n-o poţi supune voinţei tale. Doar ceea ce e de nesupus poate fi iubit.

Da, e adevărat. Şi chiar de aceea, de aceea eu…

Ne-am plimbat, amândoi o fiinţă. Undeva, departe, prin ceaţă soarele cânta aproape fără să se audă, totul devenea imobil, perlat, aurit, trandafiriu, roşu. Lumea întreagă era o singură femeie necuprinsă, iar noi eram chiar în pântecul ei, nenăscuţi, pârguindu-ne în tihnă. Şi îmi era clar – ineluctabil

– soarele, ceaţa, trandafiriul şi auriul erau totul pentru mine…

N-am întrebat încotro ne îndreptăm. Nu conta. Singurul lucru care conta era să mergem, să mergem, să ne pârguim, să ne împlinim cât mai mult…

— Aici. I-330 s-a oprit la o uşă. Cel despre care ţi-am spus 61

atunci, la Casa Antică, lucrează astăzi aici.

Din depărtare, doar cu ochii, protejând ceea ce se împlinea în mine, am citit inscripţia: BIROU MEDICAL. Am înţeles.

O încăpere din sticlă umplută cu ceaţă aurie. Plafoane de sticlă, sticluţe colorate, borcane. Cabluri. Scântei albăstrii în ţevi.

Şi un om mărunt, cel mai mic om pe care l-am văzut vreodată. Părea cu totul tăiat din hârtie şi, indiferent în ce parte se întorcea, n-avea altceva decât un profil, croit în linii tăioase: nasul – o lamă ascuţită, buzele ca nişte foarfece.

N-am auzit ce i-a spus I-330: am urmărit-o cum vorbea şi m-am trezit zâmbind fericit, incontrolabil. Buzele-foarfece au scânteiat şi doctorul a spus:

— Da, da. Înţeleg. Cea mai periculoasă boală – nu există

ceva mai periculos… A râs şi a scris ceva iute cu măruntele lui mâini ca de hârtie şi i-a dat foaia ei; apoi a mai scris una şi mi-a dat-o mie.

Ne-a dat certificate că eram bolnavi şi nu ne putem prezenta la lucru. Furam munca mea de la Statul Unic, eram un hoţ, m-am văzut pus la Maşina Binefăcătorului. Dar toate acestea erau departe şi indiferente ca o poveste dintr-o carte… Am luat foaia fără să ezit nici măcar o clipă. Eu – cu toată fiinţa, ochii, buzele, mâinile – ştiam că aşa trebuie să

fie.

La colţ, dintr-un garaj aproape gol, am luat un aerou. I-330 s-a aşezat la comenzi, aşa cum făcuse şi prima dată, şi a răsucit starterul pe „Înainte”. Ne-am desprins de la pământ şi am pornit. Şi totul părea că ne urmează pe noi: ceaţa trandafiriu-aurie, soarele, profilul fin ca o lamă de hârtie al doctorului, devenit deodată atât de simpatic. Înainte, totul se învârtea în jurul soarelui; acum ştiam: totul se învârtea în jurul meu, încet, extatic, cu ochii strâns închişi…

Bătrâna de la intrarea în Casa Antică. Gura simpatică, lipită laolaltă, cu razele sale de riduri. Probabil că tot timpul ăsta a fost închisă, dar acum s-a deschis, a zâmbit.

— Aaa, ştrengăriţă ce eşti! În loc să munceşti ca toată

lumea… bine, bine, intră, intră! Dacă e ceva, o să vin să vă

anunţ…

62

Uşa grea, opacă, s-a închis cu un scârţâit, şi imediat inima mi s-a deschis dureros de larg – şi mai larg – până la capăt.

Buzele ei erau ale mele. Am sorbit şi am tot sorbit. M-am dezlipit, am privit tăcut în ochii ei, deschişi larg pentru mine şi din nou…

Crepusculul camerelor, coperţile din piele ale cărţilor albastre, galben-şofran, verde întunecat, zâmbetul de aur al lui Buddha, strălucirea oglinzilor. Şi vechiul meu vis, atât de uşor de înţeles acum – totul plin de sevă auriu-trandafirie, gata să se reverse, să ţâşnească.

S-a pârguit. Şi, inevitabil, ca fierul şi magnetul, în dulcea sa supunere la precisa, imuabila lege, m-am contopit cu ea.

Nu exista nici un cupon roz, nici o contabilizare, nici un stat, nici măcar eu. Existau doar acei dinţi ai ei delicat ascuţiţi, încleştaţi, ochii de aur larg deschişi pentru mine şi prin ei am pătruns încet, adânc, tot mai adânc. Şi linişte. Doar în colţ, la mii de kilometri depărtare, picături căzând într-un lavabou, iar eu eram universul, şi de la o picătură la alta –

eoni, milenii…

Trăgând pe mine unifa, m-am aplecat deasupra ei şi am mai sorbit-o din priviri încă o dată.

— Ştiam eu… Te-am ştiut… a rostit ea în şoaptă.

Ridicându-se repede, şi-a pus pe ea unifa şi şi-a reluat zâmbetul acela al ei obişnuit, ascuţit ca o muşcătură.

— Ei bine, înger decăzut. Eşti în pierzanie acum. Nu ţi-e frică? La revedere, atunci! Ai să te întorci singur. Hai.

A deschis uşa cu oglindă a garderobei; privindu-mă peste umăr, a aşteptat. Am ieşit ascultător. Dar abia am păşit peste prag, când deodată am simţit că trebuie să îi mai simt o dată umărul lipit de mine – doar pentru o clipă, doar umărul, nimic mai mult.

M-am repezit înapoi în cameră unde ea probabil că încă îşi mai aranja unifa în faţa oglinzii. Am intrat în fugă – şi m-am oprit. Am văzut limpede vechiul inel cu chei încă legănându-se în uşa garderobei, dar I-330 nu era acolo. Nu putea să fi plecat – nu exista decât o singură ieşire. Totuşi, ea nu mai era acolo. Am căutat-o peste tot, am deschis chiar şi 63

garderoba şi am bâjbâit printre rochiile acelea strălucitoare, vechi. Nimeni…

Mă simt oarecum stânjenit, dragii mei cititori planetari, să

vă povestesc despre o întâmplare atât de neplauzibilă. Dar ce altceva aş putea să spun dacă exact aşa s-a întâmplat? Nu fusese întreaga zi, încă de dimineaţă, plină de improbabilităţi? N-a semănat totul cu acea boală antică –

visele? Şi dacă aşa stau lucrurile, ce diferenţă mai poate face o absurditate în plus sau în minus? Şi apoi, sunt sigur că

mai devreme sau mai târziu o să reuşesc să pun aceste absurdităţi în vreo formulă logică. Acest lucru mă linişteşte, şi sper că vă va aduce şi vouă liniştea.

Dar cât de plin mă simt – dacă aţi şti cât de plin mă simt –

până la refuz!