şi astfel a greşit el însuşi. Tabla înmulţirii este mai înţeleaptă
şi mai absolută decât vechiul Dumnezeu: Ea niciodată –
înţelegeţi sensul deplin al cuvântului – niciodată nu greşeşte.
Şi nu există cifre mai fericite decât cele care vieţuiesc potrivit legilor armonioase, eterne ale tablei înmulţirii. Fără ezitări, fără deziluzii. Există doar un singur adevăr, şi doar o singură
cale adevărată; adevărul acesta este doi ori doi, iar calea adevărată – patru. Şi nu ar fi o absurditate dacă aceste fericite, ideal multiplicate cifre de doi ar începe să se gândească la cine ştie ce libertate lipsită de sens – adică, evident, la eroare? Pentru mine e axiomatic faptul că R-13 a reuşit să surprindă cea mai fundamentală, cea mai…
În acel moment am simţit încă o dată – mai întâi în ceafă, apoi la urechea mea stângă – respiraţia, caldă, delicată a Îngerului meu Păzitor. Observase în mod sigur că pusesem cartea pe genunchi şi că mă furaseră gândurile. Ei bine, eram pregătit, atunci şi acolo, să îmi deschid toate paginile minţii pentru el; era atâta seninătate, atâta bucurie în acest sentiment. Îmi amintesc: m-am întors şi l-am privit în ochi cu 57
o insistenţă rugătoare, dar el n-a înţeles, sau n-a vrut să
înţeleagă, şi nu m-a întrebat nimic. Doar un lucru îmi mai rămâne de făcut – să vă vorbesc vouă, cititorilor mei necunoscuţi, despre toate acestea. (În acest moment îmi sunteţi la fel de apropiaţi şi de intangibili cum mi-a fost el atunci).
Meditaţiile mele au pornit de la parte la întreg: partea, R-13; maiestuosul întreg, Institutul Poeţilor şi Scriitorilor Statului. M-am întrebat cum de a fost posibil ca oamenii din vechime să nu fi observat întreaga absurditate a literaturii şi poeziei lor. Enorma, magnifica putere a cuvântului literar a fost complet irosită. E de-a dreptul ridicol – toţi scriau ce le trecea prin cap. La fel de ridicol şi de absurd era şi faptul că
ei lăsau valurile oceanului să freamăte la ţărm douăzeci şi patru de ore pe zi, în timp ce milioane de kilogramometri din energia valurilor se consumau doar pentru a înălţa sentimentele
îndrăgostiţilor.
Noi,
însă,
am
extras
electricitatea din şoapta amoroasă a valurilor; am transformat bestia aceea sălbatică, scuipătoare de spumă
într-un animal domestic; şi, în acelaşi fel, am îmblânzit şi înhămat ceea ce a fost odată elementul sălbatic al poeziei.
Astăzi, poezia nu mai este acel leneş, neruşinat tril de privighetoare; poezia este un serviciu civic, poezia este utilă.
Să luăm, de exemplu, faimoasele noastre Cuplete matematice. Am fi putut noi învăţa în timpul şcolii să
îndrăgim cele patru reguli ale aritmeticii atât de sincer şi atât de gingaş fără ele? Sau Spini, imaginea clasică: Gardienii ca spinii pe un trandafir, protejând delicata floare a Statului de atingerile grosolane… A cui inimă poate fi atât de împietrită
să rămână indiferentă la buzele inocente, copilăreşti recitând ca pe o rugăciune: „Un băiat rău a mirosit obraznic trandafirul / Dar spinul oţelit l-a înţepat în nas / Şi băiatul s-a văietat: «vai, vai» / Şi a fugit cât l-au ţinut picioarele”, şi tot aşa. Sau Odele zilnice aduse binefăcătorului? Cine, după
ce le-a citit, nu se va pleca cu pioşenie în faţa lucrării pline de abnegaţie ale acestui Număr între Numere? Sau în faţa teribilelor Flori roşii ale Sentinţelor Curţii? Sau în faţa nemuritoarei tragedii Cel care a întârziat la lucru? Sau 58
îndrumarul Stanţe despre Igiena Sexuală?
Toată viaţa noastră, în întreaga ei complexitate şi frumuseţe, a fost gravată pentru vecie în aurul cuvintelor.
Poeţii noştri nu mai plutesc în înalturi; au coborât pe pământ; bat pasul cu noi alături pe ritmul Marşului auster, mecanic al Uzinei Muzicale. Lira lor cuprinde foşnetul matinal al periuţelor electrice de dinţi şi trosniturile ameninţătoare ale scânteilor din Maşina Binefăcătorului; ecourile maiestuoase ale Imnului Statului Unic şi clinchetul intim al vasului de noapte din cristal strălucitor; foşnetul emoţionant al storurilor care cad, vocile vesele ale celei mai noi cărţi de bucate şi abia perceptibila şoaptă a membranelor de ascultare de pe străzi.
Zeii noştri sunt aici, dedesubt, cu noi – în birou, în bucătărie, la atelier, în toaletă; zeii au devenit ca noi. Ergo, noi am devenit ca zeii. Şi o să venim la voi, cititorii mei necunoscuţi pe planeta voastră îndepărtată, să vă facem viaţa la fel de divin-raţională ca şi a noastră…
Însemnarea treisprezece
SUBIECTE:
Ceaţă
Tu
Un incident absolut absurd
M-am trezit în zori – firmamentul trandafiriu mi-a întâmpinat ochii. Totul era minunat de rotund. Pe seară va veni aici O. Am simţit: sunt complet sănătos. Am zâmbit şi am adormit la loc.
Soneria de dimineaţă. M-am ridicat din pat. Dar acum totul era diferit în jurul meu: prin sticla tavanului, prin pereţi
– peste tot – o ceaţă densă, pătrunzătoare. Nori bezmetici, când mai grei, când mai uşori. Nu mai existau nici un fel de limite între cer şi pământ; totul zbura, se topea, cădea –
nimic de care să te poţi apuca. Nu mai existau case. Pereţii 59
se topiseră în ceaţă precum cristalele de sare în apă. Din stradă, figurile întunecate din case păreau particule suspendate într-o soluţie lăptoasă, de coşmar, unele atârnând jos, unele mai sus, şi mai sus – tocmai sus până la etajul al zecelea. Şi totul era din rotocoale de fum, ca într-un incendiu silenţios, nimicitor.
Este exact unsprezece patruzeci şi cinci; m-am uitat în mod deliberat la ceas – ca să mă pot agăţa de cifre, de siguranţa solidă a cifrelor.
La unsprezece patruzeci şi cinci, înainte să mă îndrept către obişnuitul timp alocat muncii fizice de către Tabelul Orar, m-am oprit pentru o clipă în camera mea. Deodată, telefonul a sunat. Vocea – un ac lung, care mă înţeapă încet în inimă:
— A, eşti încă acasă? Mă bucur. Aşteaptă-mă la colţ. O să
mergem… O să vezi tu unde.
