— Ce-i, ce-i! Ah… Ah, pur şi simplu m-am săturat de asta.
Toată lumea în jurul meu nu vorbeşte de nimic altceva decât de sentinţă. Nu mai vreau să aud despre asta. Pur şi simplu nu mai vreau!
S-a încruntat şi s-a scărpinat la ceafă – acea mică valijoară
a lui cu conţinutul ei ciudat pe care eu nu-l înţelegeam. O
pauză. Apoi a găsit o chestie în cutie, a scos-o afară, a deschis-o. Ochii i-au strălucit de râs şi a sărit în picioare.
— Însă pentru Integralul dumitale compun… Asta o să
fie… Oh, da, asta o să fie ceva!
Redevenise vechiul R: buze groase care rostesc repezit, împroşcând salivă şi o fântână de cuvinte.
— Vezi (la „z” o împroşcare)… vechea legendă despre paradis… Ei bine, este despre noi, despre prezent. Da!
Gândeşte-te numai. Celor doi, în paradis, li s-a dat să aleagă: fericire fără libertate sau libertate fără fericire. Nu exista o a treia variantă. Idioţii aceia au ales libertatea, şi ce s-a ales din asta? Desigur, timp de veacuri după aceea au tânjit după
lanţuri. Lanţurile – pricepi? Asta a însemnat tristeţea lumii.
Timp de veacuri întregi! Şi abia noi am descoperit o cale să
restaurăm fericirea… Nu, stai, ascultă mai departe!
Străvechiul Dumnezeu şi noi – alături, la aceeaşi masă. Da!
Noi l-am ajutat în cele din urmă pe Dumnezeu să îl învingă
pe diavol – pentru că el a fost acela care a dus omul în ispită
să încalce interdicţia şi să guste din distrugătoarea libertate, el, şarpele veninos. Şi noi am pus bocancul peste măruntul lui cap, şi – trosc! Acum totul e în regulă – avem din nou paradisul. Suntem din nou la fel de inocenţi şi cu inimi la fel de simple ca şi Adam şi Eva. Gata cu confuzia aceea dintre rău şi bine. Totul e simplu – dumnezeiesc, copilăresc de simplu. Binefăcătorul, Maşina, Cubul, Soneria cu gaz, Gardienii – toate acestea sunt binele, toate acestea sunt sublime, magnifice, nobile, elevate, pure ca cristalul.
Deoarece protejează nelibertatea noastră – adică fericirea 53
noastră. Cei din vechime ar începe să vorbească şi să
gândească şi să-şi spargă capetele – etic, fără etică… Bine, atunci. Pe scurt, ce zici de un astfel de poem paradisiac, ha?
Şi, bineînţeles, pe tonul cel mai serios. Înţelegi? E o chestie, nu? Pricepi?
Era suficient de simplu. Îmi amintesc că mă gândeam: o faţă atât de absurdă, asimetrică, şi totuşi o minte atât de dreaptă şi corectă. De aceea mi-e atât de apropiat, de mine, cel real (încă îl mai consider pe vechiul eu ca fiind cel real; toate acestea care mi se întâmplă acum sunt, fără îndoială, o boală).
R, în mod evident, mi-a citit aceste gânduri pe faţă. Şi-a pus braţul după umerii mei şi a izbucnit într-un râs zdravăn.
— Ah, tu… Adam! Da, fiindcă veni vorba despre Eva…
A scotocit prin buzunar, scoase un carneţel şi dădu paginile.
— Poimâine… ba nu, peste două zile, O are un cupon roz să te viziteze. Cum e treaba? Ca mai înainte? Vrei ca ea să…
— Bineînţeles, normal.
— Am să-i spun. Ea, vezi tu, e puţin timidă… Ce poveste!
Cu mine, nu-i nimic, ştii, numai un cupon roz, dar cu tine…
Şi mie nu vrea să-mi spună cine e cel de-al patrulea care a pătruns în triunghiul nostru. Mărturiseşte, depravatule, cine e? Ei?
O cortină s-a ridicat în interiorul meu – un foşnet de mătase, o sticlă verde, nişte buze… Şi absolut fără sens, cuvintele mi-au năvălit din gură (dacă m-aş fi stăpânit!):
— Spune-mi, ai încercat vreodată nicotină sau alcool?
R îşi strânse buzele şi îmi aruncă o privire piezişă. I-am auzit cu cea mai mare claritate gândurile: Prieten, prieten, foarte bine… dar… Şi apoi, răspunsul lui:
— Cum să-ţi spun să mă înţelegi? De fapt, nu. Dar am cunoscut o femeie…
— I-330, am strigat.
— Aşadar, tu… şi tu? Cu ea? Se înecă de râs, gata să dea pe dinafară.
Oglinda mea atârna pe perete astfel încât puteam să mă
văd doar pe deasupra mesei; de aici, de pe scaun, îmi vedeam 54
doar fruntea şi sprâncenele. Şi acum eu – cel real – vedeam în oglindă linia răsucită, săltăreaţă a sprâncenelor, şi eu, cel real, am auzit un strigăt sălbatic, revoltat:
— Ce „şi tu”? Ce vrei să spui cu „şi tu”? Nu, îţi cer să-mi răspunzi!
