Însemnarea paisprezece

SUBIECTE:

„Al meu”

Imposibil

Duşumeaua rece

Încă ceva despre ziua de ieri. Ora mea personală înainte de culcare a fost ocupată şi n-am putut să-mi notez ieri. Dar toate acestea mă rodeau şi, mai mult decât atât – poate pentru totdeauna – acea duşumea insuportabil de rece…

Seara O urma să vină la mine – era ziua ei. M-am dus jos la numărul de serviciu să obţin permisiunea să-mi cobor storurile.

— Ce-i cu dumneavoastră? m-a întrebat controlorul.

Arătaţi puţin cam…

— Eu… Eu nu mă simt prea bine…

De fapt, era adevărat. Eram cu siguranţă bolnav. Toate acestea sunt o boală. Şi mi-am amintit: da, desigur, certificatul medicului… Mi-am pipăit buzunarul – a foşnit 64

acolo. Atunci totul chiar s-a întâmplat, totul a fost real…

Am întins foaia de hârtie controlorului. Obrajii îmi ardeau.

Fără să mă uit, l-am văzut privindu-mă uimit.

Şi apoi s-a făcut douăzeci şi unu şi jumătate. În camera din stânga, storurile erau lăsate. În camera din dreapta mi-am văzut vecinul aplecat peste o carte – cu capul chel şi noduros ca o enormă parabolă galbenă. Mă plimbam chinuit prin cameră. Cum aş putea acum… cu O… după tot ce se întâmplase? Şi din dreapta am simţit clar ochii celui de acolo fixându-mă, am văzut distinct ridurile de pe fruntea lui – un şir de linii galbene ilizibile şi, nu ştiu de ce, am avut senzaţia că au legătură cu mine.

La douăzeci şi două fără un sfert un uragan vesel a năvălit la mine în cameră, un cerc puternic de braţe trandafirii mi-a încolăcit gâtul. Apoi am simţit cercul slăbind, slăbind. S-a desfăcut. Braţele ei s-au lăsat în jos.

— Nu mai eşti acelaşi, nu mai eşti cel de dinainte, nu mai eşti al meu!

— Ce e cu noţiunea asta primitivă – „al meu”? N-am fost niciodată… şi m-am poticnit. Mi-a venit: e adevărat; înainte de asta n-am fost niciodată… Dar acum? Acum nu mai trăiesc în lumea noastră clară, raţională; trăiesc într-o lume veche de coşmar, lumea rădăcinilor pătrate de minus unu.

Storurile au căzut. În spatele zidului din dreapta, vecinul şi-a scăpat cartea pe podea şi prin ultima crăpătură dintre storuri şi podea am văzut mâna aceea galbenă ridicând cartea şi singura mea dorinţă era să apuc acea mână şi să

mă ţin cu toată puterea…

— Am crezut… am sperat să te întâlnesc astăzi în timpul plimbării. Am atât de multe lucruri pe care vreau să ţi le spun…

Drăguţa, sărmana de O! Gura ei trandafirie – semiluna ei trandafirie e cu colţurile în jos. Dar cum aş putea să îi spun ce s-a întâmplat? Nu pot, chiar dacă ar fi doar din simplul motiv că asta ar face-o un complice la crimele mele. Ştiam că

n-ar fi avut destulă putere să se ducă la Biroul Gardienilor, aşa că…

S-a întins pe spate. Am sărutat-o încet. I-am sărutat cuta 65

aceea naivă de la încheietura mâinii. Ochii ei albaştri erau închişi, iar semiluna trandafirie s-a deschis încet, s-a desfăcut şi am sărutat-o toată.

Apoi am simţit cât de gol, cât de secat eram – lăsasem totul în altă parte. Nu pot, nu trebuie. Trebuie… şi este imposibil.

Buzele mi-au devenit dintr-o dată reci…

Semiluna trandafirie a tremurat, a pălit, s-a chircit. O a tras pătura peste ea, s-a înfăşurat în ea cu faţa în pernă…

M-am aşezat pe podea lângă pat – ce podea incredibil de rece – şi am stat acolo tăcut. Frigul agonizant de jos urca tot mai sus şi mai sus. Cred că e la fel de frig acolo, în acel spaţiu interplanetar albastru, tăcut.

— Dar trebuie să înţelegi, n-am vrut să… am murmurat.

Am făcut tot ce am putut…

Asta era adevărat. Eu, cel real, n-am vrut. Şi, totuşi, cum puteam să-i spun ei una ca asta? Cum să-i explic că fierul s-ar putea să nu vrea, dar legea este ineluctabilă, precisă…

O şi-a ridicat faţa din pernă şi a spus fără să-şi deschidă

ochii:

— Pleacă. Dar plângea, şi cuvântul a ieşit ca un fel de

„pleecă”, şi din nu ştiu ce motiv mi s-a întipărit în memorie acest amănunt stupid.

Îngheţat, amorţit complet de frig, am ieşit pe coridor.

Afară, în spatele sticlei, o ceaţă uşoară, aproape invizibilă. La căderea întunericului probabil va fi densă din nou. Ce va fi în noaptea aceea?

O s-a strecurat tăcută pe lângă mine către elevator. Uşa a scos un clinchet.

— O clipă, am strigat, înfricoşat dintr-o dată.

Dar deja elevatorul pornise zumzăind, în jos, în jos, în jos.

Ea mi-l furase pe R.

Ea mi-o furase pe O.

Şi totuşi, şi totuşi…

66

Însemnarea cincisprezece

SUBIECTE:

Clopotul

Marea limpede ca oglinda

Am să ard pe vecie