mai mult decât orice… Vreau să spun, nu să pier, ci ca ea să
mă… Şi chiar acum, chiar şi acum când ştiu totul… Ştiţi –
ştiţi că am fost chemat de Binefăcător?
— Da, ştiu.
— Dar ceea ce mi-a spus El… înţelegeţi… a fost ca şi cum… ca şi cum cineva v-ar smulge podeaua de sub picioare, şi dumneavoastră, împreună cu tot ceea ce este în jur, tot ce este pe masa aceasta – hârtia, cerneala – cerneala s-ar vărsa, şi totul… o pată fără formă…
— Continuaţi, continuaţi! Dar mai repede. Aşteaptă şi alţii afară.
Iar apoi, fără suflare, încurcându-mă, i-am spus tot ceea ce am scris aici. Despre mine, cel real, şi despre cel sălbatic, şi ce mi-a spus ea în acea zi despre mâinile mele – da, de la asta a început totul… Şi cum n-am vrut să îmi fac datoria, cum m-am amăgit pe mine însumi, cum a făcut rost de certificate medicale false, şi cum m-a ros totul ca rugina de la o zi la alta, şi despre coridoarele de dedesubt şi cum acolo, afară, dincolo de Zid…
Toate acestea cu întreruperi şi cu noduri în gât – respiram greu, nu-mi găseam cuvintele. Buzele strâmbe, dublu arcuite îmi puneau la dispoziţie cuvintele care îmi lipseau cu un zâmbet sec, iar eu dădeam din cap recunoscător: Da, da… Şi apoi – ce însemna asta? – apoi vorbea el în locul meu, iar eu doar ascultam:
— Da, şi apoi… Aşa a fost, exact, da, da!
Mi-am dus mâna la gât, în jurul gulerului, unde simţeam o răceală ca senzaţia pe care o dă eterul evaporându-se de pe piele, şi am izbutit cu greu să întreb:
— Dar cum… dar n-aveaţi de unde să fi ştiut… nu asta…
Zâmbetul lui, tăcut, din ce în ce mai strâmb… Apoi:
— Dar, ştiţi, aţi vrut să îmi ascundeţi ceva. I-aţi numit pe toţi cei pe care i-aţi văzut dincolo de Zid, dar aţi uitat unul.
Negaţi lucrul acesta? Vă amintiţi că – pentru o clipă – în treacăt, m-aţi văzut pe… mine? Da, da, pe mine.
O pauză.
Şi deodată, cu o claritate de fulger, neruşinată, am ştiut: el… el era tot unul dintre ei. Şi eu, cu toată fiinţa mea, cu 182
toate aceste suferinţe pe care eu, la capătul puterilor mele, cu un ultim efort, le adusesem aici, ca un act de bravură –
toate acestea erau la fel de ridicole ca şi vechea povestire despre Avraam şi Isaac. Avraam, scăldat în sudori reci, ridicase cuţitul asupra fiului său, asupra lui însuşi – când deodată s-a auzit un glas de sus: „Nu te mai chinui! Eu am vrut doar să-ţi văd credinţa…”
Fără să-mi pot dezlipi ochii de la rictusul acela din ce în ce mai strâmb, mi-am apăsat mâinile pe marginea mesei şi, încet, încet, m-am împins mai departe cu tot cu scaun; apoi deodată – ca şi cum m-aş fi adunat cu totul – m-am bulucit afară orbeşte, pe lângă ţipete, trepte, guri.
Nu-mi mai amintesc cum am ajuns jos. M-am trezit întruna dintre toaletele publice dintr-o staţie de tren subteran.
Deasupra totul era dat pierzaniei, cea mai măreaţă şi mai raţională civilizaţie din istorie se prăbuşea, dar aici, din ironia cuiva, totul rămăsese aşa cum a fost – frumos şi nemişcat. Şi când te gândeşti că toate au fost condamnate, că peste toate acestea va creşte iarba, şi din ele nu vor mai rămâne decât „mituri”…
Am gemut cu glas tare. Şi în acel moment am simţit mâna cuiva mângâindu-mă delicat pe umăr.
Era vecinul meu, cel care ocupa scaunul din stânga mea.
Fruntea – o parabolă cheală enormă; pe frunte, linii galbene indescifrabile de riduri. Şi liniile acelea chiar erau legate de mine.
— Vă înţeleg, vă înţeleg foarte bine, a spus el. Cu toate acestea, trebuie să vă liniştiţi. Nu. Toate acestea se vor întoarce, inevitabil se vor întoarce. Singurul lucru important este ca toată lumea să afle despre descoperirea mea. Sunteţi primul care aude despre ea: potrivit calculelor mele, nu există infinit!
L-am privit cu sălbăticie.
— Da, da, vă spun eu: nu există infinitul. Dacă universul ar fi infinit, atunci înseamnă că densitatea de materie din el trebuie să fie egală cu zero. Şi de vreme ce aceasta nu este zero – ştim lucrul acesta – înseamnă că universul este finit; are o formă sferică, iar pătratul razei cosmice, y2, este egal cu 183
densitatea medie înmulţită cu… Mi-a mai rămas doar un lucru de făcut – să calculez coeficientul numeric, iar apoi…
înţelegeţi: totul este finit, totul este simplu, totul este calculabil. Iar apoi vom obţine şi victoria filozofică –
înţelegeţi? Iar dumneavoastră, dumneavoastră, dragul meu domn, mă deranjaţi, nu mă lăsaţi să îmi termin calculele, ţipaţi…
Nu îmi dau seama ce m-a zguduit mai mult – descoperirea lui, sau stăpânirea de care dădea dovadă în ceasul acela apocaliptic. În mâini (abia acum am observat) ţinea un carnet de notiţe şi un cadran logaritmic. Şi am înţeles că, dacă totul va pieri, era datoria mea (către dumneavoastră, necunoscuţii şi dragii mei cititori) să îmi las însemnările într-o formă
finită.
I-am cerut puţină hârtie – şi pe aceasta am scris aceste ultime rânduri…
Era cât pe ce să pun punctul final acestor însemnări, la fel cum cei din vechime puneau cruci deasupra gropilor unde îşi îngropau morţii, când deodată stiloul a început să îmi tremure şi l-am scăpat dintre degete.
— Ascultaţi, l-am scuturat pe vecin. Ascultaţi-mă doar!
Trebuie… trebuie să-mi răspundeţi: acolo, acolo unde universul finit se termină! Ce este acolo, dincolo de el?
N-a mai avut timp să răspundă. De sus, de pe scări, se auzea zgomot de paşi.
Însemnarea patruzeci
SUBIECTE:
Fapte
