ciudată, albastră, caustică. Totul e în ceaţă. Şi prin ceaţă:
„Dar eu n-am aprins lumina! Cum…”
Am sărit în picioare. La masă, cu bărbia sprijinită în palmă, stătea I-330, privindu-mă cu un zâmbet îngheţat.
Acum scriu la aceeaşi masă. Acele zece sau cincisprezece minute, răsucite cu brutalitate în cel mai strâns arc, au trecut de mult. Şi, totuşi, mi se pare că uşa abia s-a închis din urma ei, şi că încă aş mai putea s-o prind din urmă, şi s-o apuc de mâini – iar ea să râdă şi să spună…
I-330 stătea la masă. M-am repezit către ea.
— Tu, tu! Am fost – am văzut camera ta – am crezut că…
Dar în mijlocul vorbei m-am lovit de suliţele imobile, ascuţite ale genelor. M-am oprit, amintindu-mi: aşa mă
privise şi în acea zi, la bordul Integralului. Şi totuşi acum, într-o singură secundă, trebuie să fac cumva să-i spun – să o fac să mă creadă – altfel niciodată nu voi…
— Ascultă-mă, trebuie… Trebuie să-ţi spun totul… Nu, doar o clipă, să beau puţină apă…
Gura îmi era uscată de parcă era căptuşită cu sugativă.
Am încercat să-mi torn puţină apă, dar n-am putut. Am pus paharul pe masă şi am luat toată carafa cu amândouă
mâinile.
177
Acum am văzut: fumul albastru era de la ţigara ei. A dus-o la gură, a tras în piept, a înghiţit lacom fumul, aşa cum am înghiţit eu apa, şi a zis:
— Nu-i nevoie. Taci. Nu contează. Vezi, am venit oricum.
Ei mă aşteaptă jos. Şi tu vrei ca în ultimele noastre minute să…
Şi-a aruncat ţigara jos pe podea, s-a lăsat toată pe spate peste braţul fotoliului (butonul era acolo, pe perete, şi era greu de ajuns la el). Şi îmi amintesc cum scaunul s-a înclinat, iar două dintre picioare s-au ridicat de pe podea.
Apoi storurile au căzut.
Ea s-a apropiat, m-a îmbrăţişat strâns. Genunchii ei prin rochie – otrava lentă, caldă, gingaşă, care învăluie totul…
Apoi deodată… Se întâmplă uneori să te fi scufundat complet într-un vis dulce, cald şi, deodată, te înţeapă ceva, tresari şi eşti complet treaz. Aşa şi acum: cupoanele roz călcate în picioare pe jos, în camera ei, şi pe unul dintre ele –
litera F şi nişte cifre… S-au încâlcit în mine într-un singur ghem, şi nici acum nu ştiu ce sentiment a fost acela, dar am strâns-o astfel încât s-o aud cum scoate un ţipăt de durere…
Încă un minut – dintre acele zece sau cincisprezece pe perna aceea ameţitor de albă – capul ei lăsat pe spate cu ochii pe jumătate închişi; linia dulce, ascuţită a dinţilor. Şi în tot acel timp, senzaţia aceea persistentă, absurdă, chinuitoare că ceva nu trebuie… nu trebuie pomenit acum.
Şi o strâng tot mai dulce, tot mai crud – petele albastre de pe degetele mele devin tot mai adânci, mai strălucitoare…
Fără să-şi deschidă ochii (am observat chestia asta), a spus:
— Am auzit că ai fost la Binefăcător ieri. Aşa e?
— Da, aşa este.
Apoi ochii i s-au deschis larg, şi mi-a făcut plăcere să văd cât de repede faţa ei a devenit palidă, fără contur, a dispărut: nimic altceva decât ochii.
I-am spus totul. Şi, nu ştiu de ce – ba nu, nu-i adevărat, ştiu de ce – un lucru nu i-am spus: cuvintele pe care El le-a rostit la sfârşit. Că ei n-au avut nevoie de mine decât pentru…
178
Treptat, ca o imagine fotografică la developare, i-a apărut chipul: obrajii ei, linia albă a dinţilor, buzele. Ea s-a ridicat şi s-a îndreptat către uşa cu oglindă a dulapului.
Gura mi s-a uscat din nou. Mi-am turnat nişte apă, dar mi se făcuse greaţă. Am pus paharul înapoi pe masă şi am întrebat:
— Pentru asta ai venit – asta voiai să afli?
Triunghiul ironic, ascuţit al sprâncenelor ei ridicat până la tâmple m-a privit din oglindă. S-a întors să-mi spună ceva, dar n-a mai zis nimic.
Nu mai era nevoie. Ştiam.
Să-mi iau rămas bun? Mi-am mişcat picioarele străine, am atins scaunul, care a căzut răsturnat, mort, ca şi celălalt, din camera ei. Buzele ei erau reci, la fel de reci cum fusese la un moment dat duşumeaua aici, lângă patul meu.
Iar când ea a plecat, m-am aşezat pe podea şi m-am aplecat deasupra ţigării ei aruncate.
Nu mai pot să scriu – nu mai vreau!
Însemnarea treizeci şi nouă
SUBIECT:
Sfârşitul
