Toate acestea au fost ca un ultim grăunte de sare aruncat într-o soluţie saturată: cu repeziciune, ca nişte ace, cristalele au început să se formeze, să se congeleze, să se solidifice. Şi îmi era clar: totul e decis – mâine dimineaţă voi face asta. E
totuna cu a mă sinucide, dar poate că este singura cale până
la o renaştere. Pentru că doar ceea ce a fost ucis poate fi reînviat.
Spre asfinţit, cerul se cutremura în fiecare secundă în câte un spasm albastru. Capul îmi ardea şi îmi bubuia. Am stat aşa toată noaptea, adormind abia la şapte dimineaţa, atunci când întunericul s-a retras, devenind verde, şi am văzut acoperişurile pline de păsări.
179
M-am trezit la zece – evident că nu fusese nici o sonerie astăzi. Un pahar cu apă – cel de aseară – era aşezat pe masă.
L-am băut lacom şi am alergat afară: trebuia s-o fac repede, cât de repede puteam.
Cerul era gol, albastru, devorat cu totul de furtună. Colţuri zimţuite de umbre, totul decupat din aerul albastru al toamnei, subţire, prea fragil să poată fi atins, altfel ar pocni, s-ar pulveriza într-un praf de sticlă care s-ar risipi. La fel era şi în mine: nu trebuie să gândesc, nu trebuie să gândesc, nu trebuie să gândesc, sau…
Şi n-am gândit. Poate că nici nu vedeam cum trebuie, doar înregistram. Acolo, pe pavaj, au apărut de undeva crengi cu frunze verzi, chihlimbarii, purpurii. Sus, încrucişându-şi calea, păsările şi aerourile aruncându-se încoace şi încolo.
Aici – capete, guri deschise, ramuri fluturând ca nişte braţe.
Toate acestea poate că au ţipat, au croncănit, au zumzăit…
Apoi străzile pustii – măturate parcă de vreo molimă. Mi-amintesc că m-am împiedicat de ceva insuportabil de moale, docil, însă nemişcat. M-am aplecat – un cadavru. Era întins pe spate, cu picioarele îndoite şi desfăcute ca o femeie.
Chipul…
Am recunoscut buzele groase, negroide, care chiar şi acum păreau să mă împroaşte cu râsul lor. Cu ochii închişi strâns, îmi râdea în faţă. Într-o clipă am păşit peste el şi am fugit, pentru că nu mai puteam suporta, trebuia s-o fac odată, cât mai repede, altfel – simţeam asta – o să plesnesc, o să mă
răsucesc ca o şină supraîncărcată…
Din fericire, mai aveam doar vreo douăzeci de paşi: iată
semnul cu litere aurii – BIROUL GARDIENILOR. Pe prag m-am oprit, am tras adânc aer în piept – cât de mult am putut –
şi am intrat.
Înăuntru, pe coridor, era un şir interminabil de numere, unii cu foi de hârtie, alţii cu caiete groase de însemnări în mâini. Înaintau încet – un pas, doi – apoi se opreau din nou.
M-am agitat de-a lungul şirului de oameni. Capul parcă mi se despica de durere, apucam oamenii de coate, îi imploram ca un bolnav care imploră să i se dea mai repede ceva care să
îi curme suferinţa după o singură clipă de durere fără
180
margini.
O femeie cu o curea strânsă bine peste unifă, cu cele două
emisfere ale şezutului mişcându-se continuu dintr-o parte în alta, ca şi cum ar fi avut ochi tocmai acolo, a pufnit către mine:
— Îl doare burta! Duceţi-l la toaletă, acolo, al doilea etaj pe dreapta…
Toţi au izbucnit în râs, şi din râsul lor ceva mi s-a ridicat în gât, şi într-o clipă am să încep să ţip, sau… sau…
Deodată, din spate, cineva m-a apucat de cot. M-am întors: urechi transparente, ca nişte aripi. De data asta nu mai erau trandafirii, ca de obicei, ci purpurii. Mărul lui Adam i se agita în sus şi în jos, părând că într-o clipă o să iasă prin învelişul subţire din piele.
— De ce sunteţi aici? a întrebat, sfredelindu-mă în grabă.
M-am agăţat strâns de el.
— Repede… să mergem în biroul dumneavoastră… Eu trebuie… imediat… despre absolut tot! E bine că o să fiţi dumneavoastră acela care… Poate că e cumplit că trebuie să
fiţi dumneavoastră, dar e bine, e bine…
Şi el o cunoştea pe ea, şi asta făcea ca totul să fie şi mai agonizant pentru mine, dar poate că şi el va tresări când o să
audă, şi după aceea va însemna că o vom ucide împreună; nu voi fi singur în acel ultim şi îngrozitor moment din viaţa mea…
Uşa s-a închis trântită. Îmi amintesc: o bucată de hârtie rămăsese lipită de partea de jos a uşii şi a zgâriat podeaua când uşa s-a închis. Apoi o linişte ciudată, lipsită de aer, ne-a acoperit de parcă un clopot de sticlă coborâse în cameră.
Dacă ar fi spus un singur cuvânt – nu contează care, chiar şi cel mai insignifiant – aş fi scuipat totul afară dintr-o dată.
Dar el tăcea.
Şi, încordându-mă până au început să-mi vâjâie urechile, am spus, fără să mă uit în sus:
— Am impresia că am urât-o întotdeauna, chiar de la bunul început. M-am luptat împotriva… dar nu, nu, să nu mă credeţi: am putut şi nu am vrut să mă salvez, am vrut să
pier – asta era lucrul cel mai nepreţuit, pe care mi-l doream 181
