N-am dormit toată noaptea. Toată noaptea am avut un singur gând în minte… După cele de ieri, capul mi-e bandajat strâns. Dar nu: nu e un bandaj – e un inel; un inel necruţător din oţel de sticlă nituit pe capul meu, iar eu sunt prins în acest cerc ferecat. Trebuie s-o omor pe U. Să o omor şi apoi să mă duc la cealaltă şi să-i spun: „Acum mă crezi?”.
Cel mai dezgustător lucru dintre toate este că a ucide este oarecum murdar, primitiv. Să-i crăp capul cu ceva – gândul îmi dă o senzaţie ciudată că am ceva respingător de dulce în gură, şi nu-mi pot înghiţi saliva, o tot scuip în batistă, iar gura mi-e uscată.
În dulapul meu era o tijă grea de piston care plesnise după
turnare (trebuia să analizez la microscop structura rupturii).
Mi-am făcut însemnările sul (să mă citească până la ultima literă), am vârât înăuntru tija de piston şi m-am dus jos.
164
Casa scărilor era interminabilă, scările dezgustător de alunecoase, lichide; îmi ştergeam buzele cu batista în continuu…
Jos. Inima mi s-a prăbuşit. M-am oprit, am scos tija şi m-am apropiat de masa de control…
U nu era acolo: o scândură goală, de gheaţă. Mi-am amintit că lucrul fusese oprit peste tot pentru astăzi; toată
lumea trebuia să se prezinte pentru Operaţie. Desigur, nu exista nici un motiv ca ea să fie acolo – n-avea pe cine înregistra.
În stradă. Vânt. Cerul e din dale de fontă zburătoare. Şi –
ca şi ieri la un moment dat – lumea s-a spart în bucăţi ascuţite, separate, independente, iar fiecare, în căderea ei vertiginoasă, se oprea pentru o secundă, atârna în faţa mea în văzduh şi se topea fără urmă.
Ca şi cum literele negre, precise de pe această pagină ar fi început deodată să se mişte, să se împrăştie de groază, şi să
nu rămână nici un cuvânt, nimic altceva decât o aiureală
fără sens: înspăim-pest-sări… Mulţimea din stradă era la fel de împrăştiată, nu în rânduri – mişcându-se înainte, înapoi, în diagonală, de-a curmezişul.
Şi nu mai e nimeni. Şi pentru un moment, goana cu capetele în jos, totul, a înţepenit. Acolo, la al doilea etaj, într-o cuşcă de sticlă suspendată în aer, un bărbat şi o femeie, sărutându-se în picioare, femeia cu întregul ei trup frânt spre spate. Este pentru totdeauna, pentru ultima dată…
După un colţ, o tufă agitată, ascuţită de capete. Deasupra capetelor, separat, pe un steag, cuvintele: „Jos maşinile! Jos Operaţia!” Şi separat (de mine) – eu, cu un gând fugitiv: Oare toţi sunt plini de o durere care poate fi smulsă din ei doar o dată cu inima lor?
Toţi trebuie să facă ceva înainte de… Şi pentru o secundă
nu mai exista nimic pe lume decât mâna mea brutală ţinând tija aceea din fontă.
Un băieţandru – avântat cu totul înainte – cu o umbră sub buza de jos. Buza de jos este întoarsă în sus ca o manşetă a unei mâneci suflecate. Toată faţa e schimonosită, întoarsă pe dos, plânge cu glas tare, încercând să fugă de cineva cât îl ţin 165
picioarele – şi tropotul de paşi care îl urmează…
Băiatul mi-a amintit: da, U trebuie să fie la şcoală astăzi, trebuie să mă grăbesc. Am alergat până la cele mai apropiate scări de intrare la trenul subteran.
La intrare, cineva, din fugă:
— Nu merge! Trenurile nu circulă astăzi! Acolo…
Am coborât. Un delir total. Sclipiri de sori din cristal cu muchii şlefuite. Peronul înţesat de capete. Un tren gol, nemişcat.
În liniştea aceea – un glas. Al ei. N-o puteam vedea, dar cunoşteam această voce flexibilă, ca un bici – şi undeva, triunghiul ascuţit al sprâncenelor ridicate către tâmple… Am strigat:
— Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă să trec! Trebuie să…
Dar degetele cuiva mi s-au înfipt în braţe, în umeri, ţintuindu-mă. Şi în mijlocul tăcerii, am auzit glasul:
— Fugiţi sus! Vă vor vindeca, veţi fi umpluţi până la refuz cu fericire, şi, sătui, veţi moţăi în tihnă, sforăind la unison –
nu auziţi deja măreaţa simfonie a sforăitului? Oameni caraghioşi! Ei vor să vă elibereze de toate acele semne de întrebare chinuitoare, care vă încolăcesc ca nişte viermi. Şi voi staţi aici şi mă ascultaţi pe mine. Grăbiţi-vă sus, către Marea Operaţie! Ce vă pasă dacă am să rămân aici singură?
Ce vă priveşte dacă nu vreau ca alţii să dorească pentru mine, dacă vreau să doresc eu pentru mine, dacă îmi doresc imposibilul…
Un alt glas, lent, greoi:
— Ah! Imposibilul? Asta înseamnă să alergăm după
fanteziile tale stupide, care îşi flutură cozile pe sub nasul nostru? Nu, o să le apucăm de coadă şi o să le zdrobim, şi apoi…
— Apoi o să le înghiţiţi şi o să sforăiţi, şi veţi avea nevoie de o altă coadă sub nas. Se spune că cei din vechime aveau un animal numit asin. Ca să îl forţeze să meargă înainte, tot timpul înainte, îi legau de hulubă în faţa lui un morcov pe care nu-l putea apuca. Şi dacă ajungea la el şi îl mânca…
Deodată, cleştele şi-a slăbit strânsoarea. M-am aruncat spre mijlocul mulţimii, acolo de unde vorbea ea. Dar în acel 166
moment totul s-a învălmăşit şi s-a auzit un strigăt din spate.
— Vin aici, vor intra aici! Lumina a făcut o flamă şi s-a stins – cineva a tăiat firul. O avalanşă de trupuri, ţipete, gemete, capete, degete…
Nu ştiu cât timp ne-am rostogolit prin conducta subterană.
În fine, scări, o lumină difuză care devine tot mai strălucitoare, şi din nou în stradă, în evantai, care încotro.
