Apoi – singur. Vânt, amurg cenuşiu – jos, chiar deasupra capetelor. Pe sticla udă a pavajului, adânci, adânci, luminile răsturnate, zidurile, siluete mişcându-se cu picioarele în sus.
Şi tija aceea din mâna mea, incredibil de grea, trăgându-mă
în adâncuri, până la fund.
Jos, la masa de control U tot nu era, şi camera ei era goală, în întuneric.
Am urcat în camera mea şi am aprins lumina. Tâmplele mi se zbăteau în cercul strâns al inelului, eram încă ferecat în acelaşi cerc: masa, pe masă sulul alb; pat, uşă, masă, sul alb… În camera din stânga storurile erau lăsate. În dreapta, o chelie ţuguiată era aplecată peste o carte, fruntea era o parabolă imensă şi galbenă. Cutele de pe frunte – un şir de linii galbene, indescifrabile. Uneori ochii ni se întâlneau, şi atunci simţeam: liniile acelea aveau legătură cu mine.
S-a întâmplat exact la ora douăzeci şi unu. U a venit singură la mine. Doar un lucru mi-a rămas clar întipărit în memorie: respiram atât de tare încât îmi auzeam propria respiraţie, şi am tot încercat să o domolesc, dar n-am putut.
Ea s-a aşezat, şi-a întins unifa pe genunchi. Branhiile trandafiriu-maronii tresăltau.
— Ah, dragul meu… aşadar, este adevărat că ai fost rănit?
De îndată ce am aflat, imediat am… Tija de fontă era în faţa mea pe masă. Am sărit în sus respirând şi mai tare. Ea a auzit, s-a oprit în mijlocul frazei, şi tot aşa, fără nici un motiv, s-a ridicat în picioare. Deja vedeam pe capul ei locul unde aveam să lovesc… Un gust neplăcut de dulce în gura mea… Batista mea… dar nu aveam batistă; am scuipat pe jos.
Cel de dincolo de peretele din dreapta avea, cu ridurile aţintite spre mine. El nu trebuie să vadă, ar fi şi mai 167
dezgustător dacă el o să vadă. Am apăsat butonul – ce mai conta dacă nu aveam nici un drept să o fac, acum era totuna
– şi storurile au căzut.
E clar că ea a priceput şi s-a repezit către uşă. Dar i-am anticipat mişcarea – şi, respirând zgomotos, cu ochii fixaţi tot timpul pe acel loc de pe capul ei…
— Ai… ai înnebunit! Să nu îndrăzneşti…
S-a dat înapoi, s-a aşezat, sau, mai degrabă, a căzut pe pat, şi-a strâns mâinile prinse una de cealaltă între genunchi, tremurând. Întins ca un arc, încă fixând-o cu privirea, am întins mâna spre masă – doar mâna mi s-a mişcat – şi am apucat tija.
— Te implor! Doar o zi… o zi! Mâine… mâine mă duc şi fac totul…
Despre ce tot vorbea? Am ridicat mâna…
Şi eu consider că am omorât-o. Da, necunoscuţii mei cititori, aveţi dreptul să mă numiţi un criminal. Ştiu cu siguranţă că aş fi dat drumul mâinii să o lovească în cap dacă ea n-ar fi strigat deodată:
— Te rog… pentru numele… Sunt de acord… eu… doar o clipă.
Cu mâinile tremurânde, şi-a scos unifa. Trupul ei mare, galben, flasc s-a împrăştiat pe pat… Şi abia acum am priceput: ea credea că am lăsat storurile… că eu voiam să…
Asta era ceva atât de neaşteptat, atât de absurd, încât am izbucnit în râs. Deodată arcul acela strâns în mine a plesnit, mâna mi-a atârnat fără vlagă, tija a căzut cu zgomot pe jos.
Şi am învăţat din proprie experienţă că râsul era cea mai puternică armă: râsul poate ucide orice – chiar şi crima.
M-am aşezat la masă şi am râs – un râs disperat, un ultim râs – şi nu puteam vedea nici o cale de ieşire din această
situaţie fără noimă. Nu ştiu cum ar fi luat totul sfârşit dacă
aş fi urmat o cale firească, dar deodată a apărut un element nou, exterior: a sunat telefonul.
M-am repezit şi am apucat receptorul. Poate era ea? Dar o voce necunoscută a zis:
— Doar o secundă.
Un zumzet fără sfârşit, chinuitor. De departe, paşi grei, 168
apropiindu-se, din ce în ce mai răsunători, mai plumbuiţi.
Şi…
— D-503? Uh-uh… Îţi vorbeşte Binefăcătorul. Prezintă-te imediat la mine!
Cling – receptorul a căzut în furcă – cling.
U încă mai era întinsă pe pat, cu ochii închişi, cu branhiile desfăcute într-un zâmbet larg. I-am adunat hainele, i le-am aruncat, şi, printre dinţi:
— Ţine! Repede, repede!
Ea s-a ridicat în cot, sânii s-au pleoştit într-o parte, ochii i s-au holbat, era toată ca de ceară.
— Ce?
— Exact ce-ai auzit. Hai, grăbeşte-te să te îmbraci!
Strânsă ca într-un nod, încleştându-se de rochie, cu vocea gâtuită:
— Întoarce-te cu spatele…
M-am întors, mi-am sprijinit fruntea de peretele din sticlă.
