Lumini, siluete, scântei tremurau în oglinda neagră şi umedă. Nu, e vorba de mine, tremurul e în mine… De ce m-o fi chemat El? Să fi aflat deja despre ea, despre mine, despre tot?
U, îmbrăcată, era la uşă. Am făcut doi paşi către ea, şi i-am strâns mâinile de parcă voiam să storc din ele tot ce aveam nevoie.
— Ascultă… Numele ei – ştii la cine mă refer – le-ai dat numele ei? Nu? Dar vreau adevărul – trebuie să ştiu… Nu-mi pasă… doar adevărul…
— Nu.
— Nu? Dar de ce… dacă tot te-ai dus acolo şi ai raportat…
Buza ei de jos s-a răsfrânt deodată, ca aceea a băieţandrului, şi pe obraji – picături…
— Pentru că eu… Îmi era teamă că… dacă o numesc… ai putea… ai înceta să mă iub… Oh, nu pot – n-aş fi putut…
Am ştiut că era adevărul. Un adevăr absurd, ridicol, omenesc! Am deschis uşa.
169
Însemnarea treizeci şi şase
SUBIECTE:
Pagini goale
Dumnezeul creştin
Despre mama mea
E ciudat – parcă ar fi o pagină albă în capul meu. Nu-mi amintesc drumul până acolo, cum am aşteptat (ştiu că am aşteptat), nimic, nici măcar un singur sunet, sau faţă, sau gest. De parcă toate liniile care mă conectau cu lumea fuseseră tăiate.
Îmi amintesc doar cum stăteam în faţa Lui şi mă îngrozea ideea să-mi ridic ochii: am văzut doar mâinile Lui imense, ca din fontă, pe care le ţinea pe genunchi. Mâinile acelea păreau să fie grele chiar şi pentru El, îndoindu-i genunchii. Şi-a mişcat încet degetele. Faţa îi era undeva foarte sus, într-o ceaţă, şi mi s-a părut că vocea Lui nu bubuia ca un tunet, nu m-a asurzit, ci era ca o voce obişnuită de om, doar pentru că venea până la mine de la o atât de mare înălţime.
— Aşadar… şi dumneata? Dumneata… constructorul Integralului? Dumneata, cel care trebuia să devii cel mai mare dintre conchistadori? Dumneata, cel al cărui nume urma să deschidă un nou, un magnific capitol al istoriei Statului Unic… Dumneata?
Sângele mi-a năvălit în cap, în obraji. Din nou, o pagină
albă – nimic decât pulsul în tâmple şi vocea răsunătoare de sus, dar nici un cuvânt. Doar atunci când El a încetat să
vorbească, mi-am revenit. Am văzut: mâna s-a mişcat cu o greutate de o sută de tone – s-a urnit încet – un deget s-a îndreptat către mine.
— Ei? De ce taci? E aşa sau nu e? Un călău?
— Aşa e, am răspuns supus. Apoi am auzit fiecare cuvânt pe care El l-a rostit:
— Ah, bine! Crezi că mi-e frică de acest cuvânt? Ai încercat vreodată să-l scoţi din crusta lui şi să vezi ce e înăuntru? Am să-ţi arăt eu. Aminteşte-ţi: un deal albastru, o cruce, o mulţime. Unii deasupra, stropiţi cu sânge, bat în cuie un 170
trup pe o cruce; alţii dedesubt, stropiţi cu lacrimi, privesc la toate acestea. Nu ţi se pare că rolul celor de sus este cel mai dificil, cel mai important? Dacă n-ar fi ei, ar mai fi avut loc această tragedie maiestuoasă? Erau ponegriţi de către mulţimea ignorantă: dar pentru acest lucru autorul tragediei
– Dumnezeu – ar fi trebuit să-i răsplătească pe toţi mult mai generos. Şi ce mai spui despre Dumnezeul creştin, cel mai milostiv, cel care îi arde la foc mic în Iad pe cei care nu se supun? El nu era un călău? Şi a fost oare numărul celor arşi pe rug de către creştini mai mic decât numărul de creştini arşi pe rug? Totuşi – înţelegi dumneata – acest Dumnezeu a fost glorificat timp de secole ca fiind un Dumnezeu al iubirii.
Absurd? Nu, dimpotrivă. Este o mărturie a înţelepciunii inextirpabile a omului, scrisă în sângele lui. Chiar şi atunci –
sălbatic, păros – el a înţeles: dragostea adevărată, algebrică
faţă de umanitate, este inevitabil inumană; iar semnul distinctiv inevitabil al adevărului este cruzimea acestuia. La fel cum semnul inevitabil al focului este faptul că arde.
Arată-mi un foc care să nu ardă. Hai, împotriveşte-te, demonstrează contrariul!
Cum aş fi putut să îl contrazic? Cum puteam să fac aşa ceva, când acestea erau (până mai ieri) propriile mele idei, cu diferenţa că eu n-am fost niciodată capabil să le înzestrez cu o armură atât de strălucitoare, impenetrabilă? Am tăcut…
— Dacă asta înseamnă că eşti de acord cu mine, atunci hai să vorbim ca nişte oameni adulţi, după ce au plecat copiii la culcare: hai să dăm pe faţă totul, până la capăt. Te întreb: pentru ce se tot roagă, la ce tot visează, ce tot aşteaptă
oamenii încă din fragedă copilărie? Au tot aşteptat să apară
cineva să le spună, o dată pentru totdeauna, ce este fericirea, şi apoi să îi lege de ea cu un lanţ. Ceea ce facem noi acum nu este tocmai acest lucru? Vechiul vis despre paradis…
Aminteşte-ţi: cei din paradis nu mai cunosc dorinţa, nu mai ştiu ce e mila sau dragostea. Mai există doar cei binecuvântaţi, cu imaginaţia extirpată (acesta este singurul motiv pentru care sunt binecuvântaţi) – îngeri, sclavi supuşi ai lui Dumnezeu… Iar acum, chiar când am reuşit să
atingem acest vis, când am pus mâna pe el (El şi-a încleştat 171
mâna: dacă ar fi prins o piatră în acea încleştare ar fi scos apă din ea), când tot ce mai rămânea de făcut era să jupuim prada şi să tăiem în bucăţi – chiar în acel moment dumneata… dumneata…
Vocea cu ecou de fontă s-a oprit brusc. Eu eram roşu ca o bară din fier pe o nicovală sub bătaia unui ciocan. Ciocanul a rămas atârnat în tăcere, iar aşteptarea era şi mai înfricoşă…
Apoi, deodată:
— Câţi ani ai?
— Treizeci şi doi.
