O cortină s-a ridicat în interiorul meu – un foşnet de mătase, o sticlă verde, nişte buze… Şi absolut fără sens, cuvintele mi-au năvălit din gură (dacă m-aş fi stăpânit!):

— Spune-mi, ai încercat vreodată nicotină sau alcool?

R îşi strânse buzele şi îmi aruncă o privire piezişă. I-am auzit cu cea mai mare claritate gândurile: Prieten, prieten, foarte bine… dar… Şi apoi, răspunsul lui:

— Cum să-ţi spun să mă înţelegi? De fapt, nu. Dar am cunoscut o femeie…

— I-330, am strigat.

— Aşadar, tu… şi tu? Cu ea? Se înecă de râs, gata să dea pe dinafară.

Oglinda mea atârna pe perete astfel încât puteam să mă

văd doar pe deasupra mesei; de aici, de pe scaun, îmi vedeam 54

doar fruntea şi sprâncenele. Şi acum eu – cel real – vedeam în oglindă linia răsucită, săltăreaţă a sprâncenelor, şi eu, cel real, am auzit un strigăt sălbatic, revoltat:

— Ce „şi tu”? Ce vrei să spui cu „şi tu”? Nu, îţi cer să-mi răspunzi!

Buze groase căscate, ochii holbaţi. Apoi eu – cel real – l-am apucat de guler pe celălalt eu, cel sălbatic, păros, cel care tremura de nervi. Eu cel real i-au spus lui R:

— Te rog să mă ierţi, în numele Binefăcătorului. Sunt foarte bolnav, nu pot nici să dorm. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine…

Un zâmbet fugar pe buzele groase.

— Da, da! Înţeleg, înţeleg! E ceva familiar pentru mine…

teoretic, bineînţeles. La revedere!

În prag s-a întors şi a ţopăit înapoi către mine ca o mică

minge neagră, şi a aruncat o carte pe masă.

— Ultima mea… Am adus-o pentru tine – aproape uitasem despre asta. La revedere…

Şi s-a rostogolit afară din cameră.

Sunt singur. Sau, mai bine zis, singur cu celălalt „eu”.

Stau pe scaun, cu picioarele încrucişate, urmărindu-mă cu curiozitate dintr-un „acolo” cum eu – propria mea persoană –

scrie în pat.

De ce, de ce timp de trei ani întregi O, R şi eu am avut parte de o prietenie aşa de caldă, şi acum – un singur cuvânt despre cealaltă, despre I-330… Este posibil ca toată nebunia aceasta – dragoste, gelozie – să existe doar în acele cărţi idioate din vechime? Şi să te gândeşti că eu… Ecuaţii, formule, cifre, şi… asta! Nu mai înţeleg nimic… absolut nimic… Mâine am să mă duc la R şi am să-i spun că…

Nu, nu e adevărat, n-am să mă duc. Nici mâine, nici poimâine – n-am să mă duc niciodată. Nu pot, nu vreau să îl văd. Acesta e sfârşitul! Triunghiul nostru s-a rupt.

Sunt singur. Seară. O ceaţă uşoară. Cerul este ascuns sub un văl auriu-lăptos. Ah, dacă aş putea afla ce e acolo, dincolo de el! Dacă aş putea să aflu: Cine sunt eu, cum sunt?

55

Însemnarea doisprezece

SUBIECTE:

Limitarea infinităţii

Un înger

Reflecţii asupra poeziei

Am o senzaţie persistentă: o să-mi revin, pot să-mi revin.

Am dormit foarte bine. Nici un vis din acelea sau alte simptome morbide. Mâine drăguţa de O va veni la mine, şi totul va fi la fel de simplu, de just şi de limitat ca un cerc. Nu mi-e teamă de acest cuvânt, „limitare”. Funcţia celei mai elevate facultăţi umane, raţiunea, constă tocmai în limitarea continuă a infinităţii, în descompunerea infinitului în porţiuni convenabile, uşor digerabile – diferenţialele. Asta e ceea ce îi dă domeniului meu, matematica, frumuseţea aceasta divină. Şi înţelegerea acestei frumuseţi e ceea ce îi lipseşte celeilalte, I-330. Totuşi, e doar o asociere pasageră, întâmplătoare de idei.

Toate aceste gânduri se derulau pe clinchetul regulat, măsurat al roţilor trenului subteran. Am examinat atent ritmul roţilor şi poemele lui R (din cartea pe care mi-o dăduse cu o zi mai înainte). Apoi am realizat că cineva se apleca precaut peste umărul meu şi trăgea cu ochiul spre pagina deschisă. Fără să mă întorc, cu coada ochiului, am văzut urechile trandafirii răsfirate ca nişte aripi, curbura dublă…

era el! Nu voiam să-l stânjenesc, m-am făcut că nu observ.

Nu-mi pot imagina cum a ajuns acolo; nu părea să fie în vagon atunci când am intrat.

Acest incident, trivial în sine, a avut un efect foarte plăcut asupra mea; m-a întărit. Ce bine e să ştii că un ochi vigilent este fixat asupra ta, protejându-te cu dragoste de cele mai mici erori, de cei mai mici paşi greşiţi. Lucrul acesta poate să

pară oarecum sentimental, dar îmi vine o analogie în minte –

Îngerii Păzitori pe care îi visau cei din vechime. Cât de multe dintre lucrurile pe care ei abia le-au visat au fost realizate în viaţa noastră!

În momentul când am simţit Îngerul Păzitor în spatele 56

meu, savuram un sonet intitulat „Fericire”. Cred că nu m-aş

înşela dacă aş spune că este un poem de o rară şi profundă

frumuseţe de gândire. Iată primele sale patru versuri: Etern îndrăgostiţii doi ori doi.

Etern uniţi în pasionatul patru,

Cei mai aprigi iubiţi din lume –

Inseparabili, doi ori doi…

Şi tot aşa – despre înţeleapta, eterna beatitudine a tablei înmulţirii.

Fiecare poet adevărat este, inevitabil, un Columb. America a existat de veacuri înainte de Columb, însă doar Columb a fost cel care a reuşit să o descopere. Tabla înmulţirii a existat de secole înainte de R-13, însă doar R-13 a fost cel care a găsit un nou Eldorado în pădurea virgină a cifrelor. Şi, într-adevăr, există vreo fericire mai înţeleaptă, mai neumbrită

decât fericirea acestei lumi miraculoase? Oţelul rugineşte.

Vechiul Dumnezeu a creat vechiul om, capabil de greşeală –