R-13 vorbeşte cu un torent de stropi care îi ies zburând de pe buzele acelea groase. Fiecare „p” este o fântână; „poeţi” – o fântână.
— Am slujit şi voi continua să slujesc cunoaşterea, m-am încruntat eu. Mie nici nu-mi plac, nici nu-mi displac glumele, iar R-13 are prostul obicei de a glumi.
— Ah, cunoaşterea! Cunoaşterea asta a ta nu e altceva decât laşitate. Nu mă contrazice, e un adevăr. Tu pur şi 36
simplu încerci să închizi infinitatea în spatele unui zid şi eşti îngrozit să arunci o privire dincolo de acel zid. Da! Încearcă
numai să arunci o privire şi ai să-ţi închizi ochii. Da!
— Zidurile sunt fundaţia întregii umani… am început eu.
R izbucni în râs ca o fântână. O râse şi ea rotund, trandafiriu. Le-am făcut un semn cu mâna – râdeţi cât poftiţi, mie nu-mi pasă. Aveam alte lucruri la care să mă
gândesc, aveam ceva care trebuia îndepărtat, trebuia să mă
lepăd de acel blestemat √-1.
— De ce nu veniţi până în camera mea? am sugerat eu.
Putem rezolva câteva probleme de matematică. Mi-am amintit de acea oră liniştită din seara trecută – poate va fi la fel de liniştită şi astăzi.
O i-a aruncat o privire lui R-13, apoi mie: ochii ei erau limpezi şi rotunzi. Obrajii ei au căpătat o clipă, vag, nuanţa aceea delicată, emoţionantă a cupoanelor noastre.
— Dar astăzi eu… Astăzi sunt repartizată cu el, şi dădu din cap către R, iar el seara e ocupat. Aşa că…
Buzele lăcuite şi umede ale lui R au mormăit cu bonomie:
— Ah, o jumătate de oră o să ne fie de ajuns. Nu-i aşa, O?
Nu-mi pasă mie de problemele voastre, hai să mergem mai bine pe la mine puţin.
Mi-era teamă să rămân singur cu mine însumi sau, mai bine zis, cu acea nouă şi străină fiinţă care printr-o coincidenţă ciudată îmi purta numărul – D-503. Şi m-am dus cu ei la R. E adevărat, el nu e precis, nu are ritm, are un fel de logică sucită, ironică; totuşi, suntem prieteni. Acum trei ani am ales-o împreună pe încântătoarea, trandafiria O.
Lucrul acesta ne-a legat şi mai strâns decât anii pe care i-am petrecut împreună în şcoală.
Apoi, sus, în camera lui R. Totul părea să fie exact ca şi la mine: masa, scaunele de sticlă, dulapul, patul. Dar în momentul când a intrat R a mutat un scaun, apoi un altul, şi toate planurile s-au schimbat, totul a depăşit proporţiile stabilite, a devenit ne-euclidian. R a rămas la fel ca întotdeauna. În materie de Taylor şi de matematică, el fusese întotdeauna cel mai slab din clasă.
Ne-am amintit de vechiul Plapa, micile bileţele de 37
mulţumire pe care noi, băieţii, le lipeam peste tot pe picioarele lui de sticlă (eram foarte ataşaţi de el). Ne-am adus aminte de profesorul nostru de legislaţie.4
Instructorul acesta avea o voce extraordinar de puternică; era parcă o izbucnire violentă de vânt care sufla din difuzoare, iar noi, copiii, ţipam textele repetând ce zicea el într-un cor asurzitor. Ne-am mai adus aminte şi cum indisciplinatul R-13 a îndesat o dată pâlnia difuzorului său cu hârtie mestecată şi fiecare text proiecta o rafală de ghemotoace de hârtie. R a fost pedepsit, bineînţeles; ceea ce făcuse era rău, fără îndoială, dar acum râdeam cu mare însufleţire – întregul nostru triunghi – şi trebuie să
mărturisesc că şi eu râdeam.
— Dacă ar fi fost viu, cum erau profesorii din vechime, ei?
N-ar fi fost ceva… – un nou jet de cuvinte de pe buzele lui groase.
Lumina soarelui – prin tavan, prin pereţi, soare – de deasupra, din laturi, reflectată de dedesubt. O stătea în braţele lui R şi mici picături de lumină solară străluceau în ochii ei albaştri. M-am simţit încălzit, oarecum revigorat. √-1
se stinsese, nu mă mai tulbura…
— Şi ce-ţi mai face Integralul? În curând o să pornim să
educăm locuitorii altor planete, ha? Mai bine îi daţi bătaie sau noi, poeţii, o să scoatem atâtea materiale încât nici măcar Integralul vostru n-o să poată să le ridice. În fiecare zi de la opt la unsprezece… R a dat din cap, s-a scărpinat la ceafă. Ceafa lui seamănă cu o mică valiză pătrată, ataşată
din spate (îmi aminteşte acea pictură antică numită În trăsură).
— Şi tu scrii despre Integral? m-am interesat eu. Despre ce scrii astăzi, de exemplu?
— Astăzi despre nimic. Am fost ocupat cu altceva…
Vorbele lui şi-au azvârlit stropii drept în mine.
— Ce altceva?
4 Evident, materia acesteia nu era „Legea religioasă" sau „Legea dumnezeiască", aşa cum o numeau anticii, ci legea Statului Unic.
38
R făcu o grimasă.
— Ce, ce! Ei bine, dacă vrei tu, o sentinţă a tribunalului.
Am versificat o sentinţă. Un idiot, poet de-al nostru şi el…
Timp de patru ani a stat lângă mine şi totul părea să fie în regulă. Apoi, deodată, l-a apucat! „Eu sunt un geniu, a zis, un geniu care e deasupra legii.” Şi a mâzgălit o prostie de genul ăsta… Ei! mai bine să nu vorbim despre asta…
