Şi apoi s-a făcut ora douăzeci şi unu fără un sfert. O

noapte albă. Totul părea făcut din sticlă verzuie. Dar o sticlă

foarte diferită de a noastră – fragilă, ireală, o cochilie subţire din sticlă; şi sub ea ceva se învârte, gonind, zumzăind… Şi n-aş fi fost uimit dacă aş fi văzut cupolele auditoriilor înălţându-se în rotocoale lente, rotunde de fum, şi dacă

bătrâna lună ar fi trimis un zâmbet de cerneală – ca femeia de azi-dimineaţă, şi dacă toate storurile s-ar lăsa deodată în toate casele, şi îndărătul lor…

O senzaţie ciudată: coastele parcă îmi deveniseră nişte gratii de fier, strângându-mi, chiar strângându-mi inima – nu mai era destul spaţiu pentru ea. Am stat în faţa uşii de sticlă

cu cifre aurite: I-330. Stătea cu spatele la mine, la masă, scriind ceva. Am intrat.

— Poftim… I-am întins cuponul roz. Am fost notificat astăzi, aşa că am venit.

45

— Cât de prompt eşti! Un moment, se poate? Aşează-te, o să termin imediat.

Şi-a îndreptat din nou ochii spre scrisoare – şi ce se petrecea oare acolo, înăuntrul ei, în spatele acelor storuri lăsate? Ce-o să spună? Ce urma să fac eu în minutul următor? Cum puteam să aflu, cum să calculez, când ea, cu totul, era de acolo, din sălbaticul, anticul tărâm al viselor?

Am privit-o în tăcere. Coastele mele erau gratii de fier, nu puteam să respir… Când a vorbit, chipul ei era ca o roată

iute, scânteietoare – nu-i puteai vedea fiecare spiţă. Dar acum roata era lipsită de mişcare. Şi am văzut o combinaţie ciudată: sprâncenele întunecate ridicate în sus către tâmple –

un triunghi ironic, ascuţit. Şi totuşi mai era unul, îndreptat în sus – cele două linii adânci de la colţurile gurii către nas.

Şi aceste două triunghiuri se contraziceau întrucâtva unul pe celălalt, tipăreau pe toată faţa ei un neplăcut şi iritant X, ca o cruce oblică. O faţă marcată cu o cruce.

Roata a început să se învârtă, iar spiţele să se contopească…

— Deci n-ai mai fost la Biroul Gardienilor?

— N-am mai… nu m-am putut duce… am fost bolnav.

— Bineînţeles. Aşa mi-am închipuit. Ceva trebuia să te fi împiedicat. (Dinţi ascuţiţi, zâmbet.) Dar acum eşti în întregime la mâna mea. Cred că îţi aminteşti: „Fiecare număr care în timp de 48 de ore nu a raportat la Biroul Gardienilor este considerat…”

Inima mi-a bătut atât de tare, încât gratiile acelea de fier s-au îndoit. Prins că greşisem, în mod stupid, ca un puşti. Şi, la fel de prosteşte, am tăcut în continuare. Şi simţeam că

sunt prins în capcană, că nu pot mişca nici o mână sau un picior.

Ea s-a ridicat şi s-a întins leneş. Apoi a apăsat un buton şi storurile s-au lăsat, trosnind uşor. Eram izolat de lume, singur cu ea.

I-330 era undeva în spatele meu, în apropierea dulapului.

Unifa ei a foşnit, a căzut. Eu ascultam, cu toată fiinţa –

ascultam. Şi mi-am amintit… nu, m-a străfulgerat într-o sutime de secundă.

46

Am avut ocazia recent să calculez curba unui nou tip de membrană stradală (acele membrane, camuflate cu graţie, erau instalate pe fiecare stradă, înregistrând toate conversaţiile pentru Biroul Gardienilor). Şi mi-am amintit acea peliculă trandafirie, concavă, vibrantă, acea stranie creatură constând dintr-un singur organ – o ureche. În acel moment eram o astfel de membrană.

Un clinchet al închizătorii de la guler, la piept, mai jos.

Mătasea foşneşte pe umeri, genunchi, cade pe podea. Am auzit, mai clar decât puteam vedea, un picior păşind din mormanul albastru-cenuşiu de mătase, apoi pe celălalt…

Membrana aceea întinsă la maxim tremura şi înregistra tăcerea. Nu: loviturile ascuţite ale unui ciocan în gratiile de fier, cu pauze interminabile. Şi am auzit-o – am văzut-o în spatele meu, gândindu-se o secundă.

Şi acum – uşile dulapului, clinchetul deschiderii unui sertar – şi, din nou mătase, mătase…

— Sunt gata.

M-am întors. Era îmbrăcată într-o rochie uşoară, model antic, de un galben-şofran. Lucrul acesta era de o mie de ori mai crud decât dacă n-ar fi purtat nimic. Două sfârcuri ascuţite prin pelicula de mătase, strălucind trandafiriu – doi tăciuni aprinşi prin cenuşă. Doi genunchi delicat rotunjiţi…

S-a aşezat într-un fotoliu scund. Pe masa dreptunghiulară

din faţa ei, o sticlă conţinând otrăvitor de verde, două

păhărele minuscule cu picior. La colţul buzelor o dâră de fum

– acea veche substanţă pentru fumat a celor din vechime în cel mai fin tub de hârtie (am uitat cum se chema).

Membrana încă mai tremura. Ciocanul lovea înăuntrul meu în gratiile incandescente de fier. Auzeam cu claritate fiecare lovitură şi… şi, deodată, m-am întrebat: dacă putea şi ea să le audă?

Dar ea pufăia liniştită, privindu-mă calm şi scuturând neglijent scrumul pe cuponul meu roz.

Am întrebat, străduindu-mă ca vocea să-mi sune cât mai liniştită:

— Ascultă, dacă aşa stau lucrurile, de ce te-ai mai înregistrat cu mine? Şi de ce m-ai obligat să vin aici?

47

Ea parcă nici n-a auzit. Şi-a turnat lichid din sticlă în pahar, l-a sorbit.

— Delicios lichior. Vrei şi tu?

Abia atunci am înţeles: alcool. Scena de ieri m-a izbit ca o lovitură de fulger: mâna de piatră a Binefăcătorului, raza orbitoare. Iar acolo, pe Cub, sus – corpul acela întins, cu capul pe spate. Am tresărit.

— Ascultă, am zis. Ştii că toţi cei care se otrăvesc cu nicotină şi în special cu alcool sunt distruşi fără milă de către Statul Unic…

Sprâncenele întunecate s-au ridicat sus către tâmple, un triunghi ironic, ascuţit.

— A distruge rapid câţiva este mai bine decât a da celor mulţi mai multe ocazii de a se distruge singuri? Şi apoi degenerare şi aşa mai departe. Aşa este – până la indecenţă.

— Da… până la indecenţă.

— Şi dacă adunătura asta de adevăruri goale, chelboase ar fi lăsată să umble pe străzi… Nu, imaginaţi-vă numai… Ei bine, să-l luăm pe cel mai constant admirator al meu – ah, dar deja îl cunoaşteţi – … imaginaţi-vă că şi-a lepădat întreaga falsitate a hainelor şi că stă printre oameni cu adevărata lui înfăţişare… Ah!

Râdea. Dar puteam să-i văd clar triunghiul acela trist –