Sferele rotunde şi netede ale capetelor celorlalte numere care pluteau prin preajmă s-au întors către noi. O m-a luat uşor de braţ.

— Eşti atât de ciudat astăzi… Eşti cumva bolnav?

Visul – galben – Buddha… Am înţeles imediat cât se poate de clar că trebuie să merg la Biroul Medical.

— Ai dreptate, sunt bolnav, am strigat bucuros (o bucurie contradictorie – n-aveam de ce să mă bucur).

— Atunci trebuie să mergi imediat la medic. Trebuie să

înţelegi şi dumneata – este o datorie să fii sănătos. Ar fi ridicol din partea mea să încerc să-ţi dovedesc asta.

— Dragă O, bineînţeles că ai dreptate. Absolută dreptate!

Nu m-am dus la Biroul Gardienilor. Nu puteam fi ajutat acolo, trebuia să mă duc la Biroul Medical; acolo m-au ţinut până la şaptesprezece.

Iar seara (deja nu mai conta – seara Biroul Gardienilor era 34

închis) O a venit la mine. Storurile n-au fost coborâte. Am rezolvat probleme dintr-o veche culegere de matematică: e un lucru foarte relaxant şi te ajută să-ţi limpezeşti mintea. O-90

stătea în faţa caietului cu exerciţii, cu capul aplecat spre umărul său stâng, cu limba împingând pe dinăuntru obrazul stâng. Era un gest atât de copilăresc, atât de încântător. Şi înăuntrul meu totul era plăcut, calm şi simplu…

A plecat. Eram singur. Am respirat adânc de două ori – e un lucru benefic înainte de culcare. Apoi, deodată, un miros neprevăzut şi din nou ceva care mă tulbura… Curând l-am găsit: un parfum de lăcrămioare ascuns în patul meu.

Imediat s-a format un vârtej care a ridicat totul din adânc.

Nu, chiar fusese lipsită de tact să îl lase acolo. Foarte bine, nu m-am dus! Dar nu era vina mea că eram bolnav.

Însemnarea opt

SUBIECTE:

Rădăcina iraţională

Triunghi

R-13

Cât de mult timp a trecut de atunci, din timpul şcolii, când am întâlnit pentru prima dată √-1 – o amintire vie, ca şi când ar fi tăiată în timp: sala sferică luminată strălucitor, sute de capete rotunde de băieţi şi Plapa, profesorul nostru de matematică. Îl poreclisem Plapa. Era foarte uzat, se dezintegra, iar când elevul de serviciu îl conecta, difuzoarele porneau întotdeauna cu un „Pla-pla-pla-tş-ş-sh,” şi abia apoi începea lecţia din acea zi. Într-o zi Plapa ne-a vorbit despre numerele iraţionale, şi îmi amintesc că am plâns, bătând cu pumnii în masă, şi am ţipat „Nu vreau √-1!! Scoateţi-l pe √-1

din mine”. Acest număr iraţional a crescut în mine ca ceva străin, îndepărtat, cumplit. M-a devorat – era imposibil de conceput, de anihilat, pentru că era dincolo de limitele raţiunii.

35

Şi acum din nou apare √-1. Tocmai am aruncat o privire prin notele mele şi e clar pentru mine: am tot evitat, m-am tot minţit – totul ca să mă feresc să mai văd √-1. E o prostie că aş fi bolnav şi toate chestiile astea sunt prostii. M-aş fi putut duce acolo acum o săptămână, sunt convins, m-aş fi dus acolo fără să ezit nici măcar o clipă. Dar acum? De ce?

Şi astăzi la fel. Exact la şaisprezece şi zece stăteam în faţa zidului strălucitor de sticlă.

Deasupra mea, scânteierea aurie, însorită, pură a literelor semnului de deasupra intrării în Birou. Înăuntru, prin sticlă, am văzut şirul lung de unife albăstrii. Feţe strălucind ca nişte candele într-o biserică antică: veniseră toţi să exercite o faptă măreaţă, să aducă jertfă pe altarul Statului Unic pe cei pe care îi iubeau, pe prietenii lor, pe ei înşişi. Şi eu – tânjeam să mă alătur lor, să fiu cu ei. Şi nu eram în stare: picioarele îmi erau sudate adânc în dalele de sticlă ale pavajului şi stăteam holbându-mă în gol, incapabil să mă mişc din loc.

— Ah, matematicianul nostru! Ce faci, visezi?

Am tresărit. Ochi negri, lăcuiţi de zâmbet; buze groase de negroid. Poetul R-13, vechiul meu prieten, şi împreună cu el, trandafiria O.

M-am întors supărat către ei. Dacă nu m-ar fi deranjat ei, cred că în sfârşit aş fi reuşit să smulg din mine acel √-1 cu tot cu carne şi aş fi intrat în Birou.

— Nu visez. Sunt în admiraţie, dacă vrei! am răspuns tăios.

— Sigur, sigur! Tu, bunul meu prieten, n-ar fi trebuit să fii matematician, trebuia să fii poet! Da! Chiar aşa, de ce nu te transferi la noi, poeţii, ei? Cum ţi-ar plăcea asta? Pot aranja imediat, ei, ce zici?

R-13 vorbeşte cu un torent de stropi care îi ies zburând de pe buzele acelea groase. Fiecare „p” este o fântână; „poeţi” – o fântână.

— Am slujit şi voi continua să slujesc cunoaşterea, m-am încruntat eu. Mie nici nu-mi plac, nici nu-mi displac glumele, iar R-13 are prostul obicei de a glumi.

— Ah, cunoaşterea! Cunoaşterea asta a ta nu e altceva decât laşitate. Nu mă contrazice, e un adevăr. Tu pur şi 36

simplu încerci să închizi infinitatea în spatele unui zid şi eşti îngrozit să arunci o privire dincolo de acel zid. Da! Încearcă

numai să arunci o privire şi ai să-ţi închizi ochii. Da!

— Zidurile sunt fundaţia întregii umani… am început eu.

R izbucni în râs ca o fântână. O râse şi ea rotund, trandafiriu. Le-am făcut un semn cu mâna – râdeţi cât poftiţi, mie nu-mi pasă. Aveam alte lucruri la care să mă

gândesc, aveam ceva care trebuia îndepărtat, trebuia să mă

lepăd de acel blestemat √-1.

— De ce nu veniţi până în camera mea? am sugerat eu.

Putem rezolva câteva probleme de matematică. Mi-am amintit de acea oră liniştită din seara trecută – poate va fi la fel de liniştită şi astăzi.

O i-a aruncat o privire lui R-13, apoi mie: ochii ei erau limpezi şi rotunzi. Obrajii ei au căpătat o clipă, vag, nuanţa aceea delicată, emoţionantă a cupoanelor noastre.

— Dar astăzi eu… Astăzi sunt repartizată cu el, şi dădu din cap către R, iar el seara e ocupat. Aşa că…

Buzele lăcuite şi umede ale lui R au mormăit cu bonomie:

— Ah, o jumătate de oră o să ne fie de ajuns. Nu-i aşa, O?

Nu-mi pasă mie de problemele voastre, hai să mergem mai bine pe la mine puţin.

Mi-era teamă să rămân singur cu mine însumi sau, mai bine zis, cu acea nouă şi străină fiinţă care printr-o coincidenţă ciudată îmi purta numărul – D-503. Şi m-am dus cu ei la R. E adevărat, el nu e precis, nu are ritm, are un fel de logică sucită, ironică; totuşi, suntem prieteni. Acum trei ani am ales-o împreună pe încântătoarea, trandafiria O.

Lucrul acesta ne-a legat şi mai strâns decât anii pe care i-am petrecut împreună în şcoală.

Apoi, sus, în camera lui R. Totul părea să fie exact ca şi la mine: masa, scaunele de sticlă, dulapul, patul. Dar în momentul când a intrat R a mutat un scaun, apoi un altul, şi toate planurile s-au schimbat, totul a depăşit proporţiile stabilite, a devenit ne-euclidian. R a rămas la fel ca întotdeauna. În materie de Taylor şi de matematică, el fusese întotdeauna cel mai slab din clasă.

Ne-am amintit de vechiul Plapa, micile bileţele de 37