aurit şi mi-am privit ceasul. Şaptesprezece fără zece.
— Nu crezi că a venit timpul să plecăm? I-am spus asta cât de politicos am putut.
— Şi dacă te-aş ruga să rămâi aici cu mine?
— Ascultă, ştii… îţi dai seama ce spui? În zece minute eu trebuie să fiu în auditoriu…
— Şi toate numerele trebuie să urmeze cursurile prescrise despre artă şi ştiinţe, a zis, imitându-mi vocea. Apoi a ridicat storurile, a privit în sus; şemineul arunca flăcări prin ferestrele întunecate. Cunosc un doctor la Biroul Medical, este înregistrat cu mine. Dacă îl rog, o să îţi dea un certificat că ai fost bolnav. Ce zici?
Acum am înţeles. În sfârşit, am priceput în ce direcţie se îndrepta întregul ei joc.
— Deci asta era! Şi ştii că eu, ca orice număr cinstit, trebuie, de fapt să mă duc imediat la Biroul Gardienilor şi să…
— „De fapt”? – un zâmbet-muşcătură ascuţit. Sunt teribil de curioasă – o să te duci la Birou sau nu?
— O să rămâi aici? Mi-am pus mâna pe mânerul uşii. Era din alamă, şi mi-am auzit vocea – tot de alamă.
— O clipă… Se poate?
S-a apropiat de telefon, a cerut un număr – eram prea supărat să-mi amintesc care – şi a strigat:
— Te aştept la Casa Antică. Da, da, singură…
Am răsucit mânerul rece de alamă.
— Pot să iau aeroul?
— Da, sigur! Bineînţeles…
Afară, la soare, la intrare, bătrâna moţăia ca o legumă.
Iarăşi m-a uimit faptul că gura ei complet lipită s-a deschis şi a vorbit.
— Şi ea… a rămas acolo singură?
— Singură.
Gura bătrânei s-a lipit la loc din nou. A clătinat din cap. În mod evident, chiar şi mintea ei rătăcită înţelegea întreaga absurditate şi pericolul comportamentului acelei femei.
La şaptesprezece fix eram la curs. Şi abia atunci mi-am dat seama deodată că am minţit-o pe bătrână: I-330 nu 29
rămăsese acolo singură. Poate că chestia asta – faptul că am minţit-o fără să vreau pe bătrână – mă chinuia şi mă
împiedica să ascult. Da, nu era singură: asta era problema.
După ora douăzeci şi unu şi jumătate aveam o oră liberă.
Puteam chiar atunci să mă duc la Biroul Gardienilor şi să le predau declaraţia mea. Dar m-am simţit foarte obosit după
incidentul acela stupid. Şi, de altfel – limita legală în care puteam depune declaraţia era de două zile. O s-o fac mâine; mai am încă douăzeci şi patru de ore.
Însemnarea şapte
SUBIECTE
O geană
Taylor
Măselariţă şi lăcrămioare
Noapte. Verde, portocaliu, albastru. Instrument regal roşu.
Rochie galben-portocalie. Un Buddha de bronz. Dintr-o dată
îşi ridică genele grele de bronz şi începe să curgă seva din ele, din Buddha. Şi sevă din rochia galbenă, şi picături de sevă
prelingându-se pe oglindă şi pe patul acela mare şi paturile de copii, şi acum eu însumi, scăldat în sevă – şi într-o ciudată, dulce, mortală spaimă…
M-am trezit: lumină uşoară albăstruie, licărul pereţilor de sticlă, scaune şi masă din sticlă. Asta m-a calmat; inima a încetat să îmi mai bată ca un ciocan. Sevă, Buddha… ce prostie!
E clar că sunt bolnav. N-am mai visat niciodată până
acum. Se spune că la cei din vechime era ceva absolut obişnuit să aibă vise. Dar, bineînţeles, întreaga lor viaţă era un îngrozitor carusel – verde, portocaliu, Buddha, sevă. Noi, însă, ştim că visele sunt o boală psihică serioasă. Şi eu ştiu că până acum creierul meu a fost un mecanism cronometric precis, strălucitor, fără nici un fir de praf. Dar acum… Da, chiar aşa este: simt un fel de corp străin acolo în creierul 30
meu, precum simţi cea mai fină geană în ochi. Nu-ţi simţi corpul, dar un ochi cu o geană în el îl simţi în fiecare clipă…
Soneria vioaie de cristal de deasupra capului meu: ora şapte, trezirea. În dreapta şi în stânga, prin pereţii de sticlă, mă văd pe mine, camera mea, hainele mele, mişcările mele –
