veţi înţelege că este mult mai dificil pentru mine să scriu decât a fost pentru orice alt autor din istoria omenirii. Unii au scris pentru contemporani; alţii pentru descendenţii lor.
23
Dar nimeni n-a mai scris pentru strămoşi, sau pentru fiinţe similare cu primitivii, îndepărtaţii săi înaintaşi…
Însemnarea şase
SUBIECTE:
Un incident
Blestematul „e clar”
Douăzeci şi patru de ore
Repet: mi-am făcut o datorie din a scrie fără să ascund nimic. De aceea, oricât de trist este, trebuie să notez aici că
chiar şi printre noi procesul de solidificare, de cristalizare a vieţii, în mod evident nu s-a încheiat încă; mai sunt anumite trepte de urcat înainte să atingem acest ideal. Idealul (evident) este condiţia de la care nu se mai poate întâmpla nimic mai mult. Dar acum… Ei bine, Gazeta Statului Unic de astăzi anunţă faptul că poimâine va avea loc o celebrare a Justiţiei la Piaţa Cubului. Acest lucru înseamnă că din nou un oarecare număr a tulburat funcţionarea marii Maşini a Statului; din nou s-a întâmplat ceva care nu fusese prevăzut, ceva necalculat dinainte.
De altfel, mi se întâmplase şi mie ceva. E drept, asta a fost în timpul Orei Personale, adică într-un interval special alocat pentru circumstanţe neprevăzute. Totuşi… În jurul orei şaisprezece (sau, ca să fiu mai precis, la fără zece) eram acasă. Deodată a sunat telefonul. O voce feminină:
— D-503?
— Da.
— Eşti liber?
— Da.
— Sunt I, I-330. O să ajung în câteva momente la tine şi mergem să vizităm Casa Antică. De acord?
I-330… Mă irită şi e antipatică, aproape că mă sperie. Însă
tocmai de aceea am spus: da.
Cinci minute mai târziu eram deja amândoi în aerou.
Albastrul de marmură al cerului de mai; lumina unui soare 24
în propriul său aerou auriu zumzăind din urma noastră, fără
să ne depăşească şi fără să rămână în urmă. Şi înaintea noastră un nor, alb ca o cataractă, fără noimă şi bucălat ca obrajii unui antic Cupidon, şi oarecum deranjant. Fereastra din faţă este ridicată. Vântul, uscând buzele. Involuntar, trebuie să le umezeşti tot timpul, şi tot timpul te gândeşti la buze.
Apoi, din depărtare au început să se zărească puncte verzi obscure, în spatele Zidului. O uşoară, rapidă strângere de inimă – jos, jos, jos – ca de pe o pantă abruptă de munte, şi am ajuns la Casa Antică.
Întreaga structură ciudată, fragilă, oarbă este închisă întrun înveliş de sticlă. Altfel, bineînţeles, s-ar fi prăbuşit cu multă vreme în urmă. La uşa de sticlă, o bătrână, plină de riduri, mai ales gura – numai cute şi încreţituri, buzele scufundate înăuntru ca şi când gura i s-ar fi lipit. Era ciudat că încă mai era capabilă să vorbească. Şi totuşi, a vorbit.
— Ei, dragii mei, aşadar aţi venit să îmi vedeţi căsuţa? Şi ridurile s-au luminat (probabil că s-au dispus în mod radial, creând impresia de mănunchi de raze).
— Da, bunicuţo, mi-a venit din nou chef să o mai văd, a zis I-330.
Ridurile au strălucit.
— Ce soare, nu? Ei, ei, şi-acum? Ştrengăriţo! Ştiu, ştiu!
Foarte bine, intraţi singuri, eu o să rămân aici, la soare…
Hm… Însoţitoarea mea se pare că vizitează frecvent locul acesta. Îmi venea să mă scutur de parcă aş fi vrut să dau jos ceva de pe mine, ceva enervant: probabil aceeaşi imagine vizuală care încă îmi mai persista în memorie – norul pe acel albastru de marmură.
Când urcam pe scara largă şi întunecoasă, I-330 a zis:
— O iubesc foarte mult pe bătrâna aceea.
— De ce?
— Nu ştiu. Probabil pentru gura ei. Sau, poate pentru nimic anume. Pur şi simplu.
Am ridicat din umeri. Ea a continuat, cu un zâmbet stins, sau poate fără să zâmbească deloc:
— Mă simt teribil de vinovată. Evident, n-ar trebui să
25
existe dragoste „pur şi simplu”, ci doar „dragoste pentru că”.
Toate fenomenele elementare trebuie să…
— E clar… am început, dar imediat m-am oprit, surprins că folosisem acest cuvânt, şi am aruncat o privire pe furiş
