— Evident, m-a întrerupt ea, a fi original înseamnă a fi într-un anumit fel diferit de ceilalţi. De aceea, a fi original înseamnă a încălca egalitatea. Şi ceea ce în limbajul anticilor era numit „a fi banal” este la noi doar îndeplinirea unei datorii. Deoarece…

— Da, da! Exact, n-am putut să mă abţin. Şi nu există nici un motiv ca dumneata să… să…

S-a îndreptat către statueta poetului cârn şi, trăgând iarăşi jos storurile peste flăcările sălbatice ale ochilor, arzând acolo înăuntru, în spatele ferestrelor ei, a zis un lucru foarte sensibil (de data asta, mi se pare, în întregime serios, probabil ca să mă mai înmoaie).

— Nu ţi se pare uimitor că a existat o vreme când oamenii tolerau astfel de personaje? Şi nu numai că le tolerau, ci chiar le venerau? Ce spirit de sclavi! Nu crezi?

— Evident… Vreau să spun… (Acel blestemat de „evident”

din nou!)

— Oh, da, înţeleg. Dar, de fapt, aceşti poeţi erau stăpâni mult mai puternici chiar decât capetele încoronate. De ce nu au fost izolaţi, exterminaţi? La noi…

— Da, la noi… am început, şi deodată ea a izbucnit în râs.

Puteam vedea acel râs: curba lui ascuţită şi rezonantă, la fel de flexibilă şi rezistentă ca un bici.

Îmi amintesc, tremuram tot. Îmi venea să pun mâna pe ea şi… Nu-mi mai amintesc ce voiam să fac. Dar trebuia să fac ceva, orice. Cu un gest mecanic mi-am deschis ecusonul 28

aurit şi mi-am privit ceasul. Şaptesprezece fără zece.

— Nu crezi că a venit timpul să plecăm? I-am spus asta cât de politicos am putut.

— Şi dacă te-aş ruga să rămâi aici cu mine?

— Ascultă, ştii… îţi dai seama ce spui? În zece minute eu trebuie să fiu în auditoriu…

— Şi toate numerele trebuie să urmeze cursurile prescrise despre artă şi ştiinţe, a zis, imitându-mi vocea. Apoi a ridicat storurile, a privit în sus; şemineul arunca flăcări prin ferestrele întunecate. Cunosc un doctor la Biroul Medical, este înregistrat cu mine. Dacă îl rog, o să îţi dea un certificat că ai fost bolnav. Ce zici?

Acum am înţeles. În sfârşit, am priceput în ce direcţie se îndrepta întregul ei joc.

— Deci asta era! Şi ştii că eu, ca orice număr cinstit, trebuie, de fapt să mă duc imediat la Biroul Gardienilor şi să…

— „De fapt”? – un zâmbet-muşcătură ascuţit. Sunt teribil de curioasă – o să te duci la Birou sau nu?

— O să rămâi aici? Mi-am pus mâna pe mânerul uşii. Era din alamă, şi mi-am auzit vocea – tot de alamă.

— O clipă… Se poate?

S-a apropiat de telefon, a cerut un număr – eram prea supărat să-mi amintesc care – şi a strigat:

— Te aştept la Casa Antică. Da, da, singură…

Am răsucit mânerul rece de alamă.

— Pot să iau aeroul?

— Da, sigur! Bineînţeles…

Afară, la soare, la intrare, bătrâna moţăia ca o legumă.

Iarăşi m-a uimit faptul că gura ei complet lipită s-a deschis şi a vorbit.

— Şi ea… a rămas acolo singură?

— Singură.

Gura bătrânei s-a lipit la loc din nou. A clătinat din cap. În mod evident, chiar şi mintea ei rătăcită înţelegea întreaga absurditate şi pericolul comportamentului acelei femei.

La şaptesprezece fix eram la curs. Şi abia atunci mi-am dat seama deodată că am minţit-o pe bătrână: I-330 nu 29

rămăsese acolo singură. Poate că chestia asta – faptul că am minţit-o fără să vreau pe bătrână – mă chinuia şi mă

împiedica să ascult. Da, nu era singură: asta era problema.

După ora douăzeci şi unu şi jumătate aveam o oră liberă.

Puteam chiar atunci să mă duc la Biroul Gardienilor şi să le predau declaraţia mea. Dar m-am simţit foarte obosit după

incidentul acela stupid. Şi, de altfel – limita legală în care puteam depune declaraţia era de două zile. O s-o fac mâine; mai am încă douăzeci şi patru de ore.

Însemnarea şapte

SUBIECTE

O geană

Taylor

Măselariţă şi lăcrămioare

Noapte. Verde, portocaliu, albastru. Instrument regal roşu.

Rochie galben-portocalie. Un Buddha de bronz. Dintr-o dată

îşi ridică genele grele de bronz şi începe să curgă seva din ele, din Buddha. Şi sevă din rochia galbenă, şi picături de sevă

prelingându-se pe oglindă şi pe patul acela mare şi paturile de copii, şi acum eu însumi, scăldat în sevă – şi într-o ciudată, dulce, mortală spaimă…

M-am trezit: lumină uşoară albăstruie, licărul pereţilor de sticlă, scaune şi masă din sticlă. Asta m-a calmat; inima a încetat să îmi mai bată ca un ciocan. Sevă, Buddha… ce prostie!

E clar că sunt bolnav. N-am mai visat niciodată până

acum. Se spune că la cei din vechime era ceva absolut obişnuit să aibă vise. Dar, bineînţeles, întreaga lor viaţă era un îngrozitor carusel – verde, portocaliu, Buddha, sevă. Noi, însă, ştim că visele sunt o boală psihică serioasă. Şi eu ştiu că până acum creierul meu a fost un mecanism cronometric precis, strălucitor, fără nici un fir de praf. Dar acum… Da, chiar aşa este: simt un fel de corp străin acolo în creierul 30

meu, precum simţi cea mai fină geană în ochi. Nu-ţi simţi corpul, dar un ochi cu o geană în el îl simţi în fiecare clipă…

Soneria vioaie de cristal de deasupra capului meu: ora şapte, trezirea. În dreapta şi în stânga, prin pereţii de sticlă, mă văd pe mine, camera mea, hainele mele, mişcările mele –