Jos, bulevardul era plin. Pe o vreme ca asta, ora personală

de după-amiază este folosită pentru o plimbare adiţională. Ca întotdeauna, Uzina Muzicală cânta Marşul Statului Unic cu toate trompetele sale. Numerele se plimbau în linii egale, câte patru alături, păşind extatic la unison cu muzica – sute, mii de numere, în unife1 de un albastru deschis, cu insigne aurii pe piepturi, purtând Numărul Statului, fiecare bărbat şi femeie. Şi eu – noi patru – doar unul dintre nenumăratele valuri în acest torent măreţ. La stânga mea, O-90 (dacă

aceste lucruri ar fi fost scrise de către unul dintre strămoşii noştri păroşi acum o mie de ani în urmă, acesta ar fi descris-o prin acel nostim cuvânt „a mea”); la dreapta mea, două

numere pe care nu le cunoşteam, bărbat şi femeie.

Voiosul cer albastru, sori micuţi în fiecare insignă, feţele neumbrite de nebunia gândurilor… Raze. Înţelegeţi asta?

Totul făcut dintr-o unică, radiantă, zâmbitoare substanţă. Şi ritmurile alămurilor: „Ta-ta-ta-tam! Ta-ta-ta-tam!” Ca nişte trepte de alamă sclipind în soare, fiecare pas urcându-te mai sus şi mai sus, în albastrul ameţitor…

Şi, din nou, ca şi azi dimineaţă la doc, am văzut totul ca şi când ar fi fost pentru prima oară în viaţa mea: dreptele, neschimbătoarele străzi, scânteietoarea sticlă a pavajului, divinele paralelipipede ale caselor transparente, armonia pătrată a şirurilor gri-albăstrui. Şi am simţit: nu generaţiile 1 Derivat se pare din vechiul cuvânt „uniformă”.

9

dinaintea mea, ci eu – da, eu am fost cel care l-a învins pe vechiul Dumnezeu şi vechea viaţă. Eu eram cel care a creat toate acestea. Şi eram ca un turn, nu îndrăzneam să mişc un cot ca să nu se dărâme zidurile, cupolele, maşinile în fragmente peste mine.

Apoi, un salt peste veacuri, de la + la –. Mi-am amintit (evident o asociere prin contrast) – mi-am amintit deodată un tablou pe care l-am văzut într-un muzeu: unul dintre bulevardele lor, din secolul douăzeci, o învălmăşeală ameţitor de pestriţă, o înghesuială încâlcită de oameni, roţi, animale, afişe, copaci, culori, păsări… Şi se zice că aşa ceva chiar a existat – chiar a putut să existe. Mi se părea atât de incredibil, atât de absurd încât nu m-am putut abţine şi am izbucnit în râs.

Şi, imediat, a apărut un ecou – râs – în dreapta mea. Am întors capul: un reflex alb – nişte dinţi neobişnuit de albi şi ascuţiţi, un chip străin de femeie.

— Vă rog să mă iertaţi, mi-a spus, dar priveaţi totul în jur cu un aer atât de inspirat, ca un Dumnezeu mitic în a şaptea zi a creaţiei. Mi s-a părut că sunteţi sigur că chiar şi pe mine m-aţi creat tot dumneavoastră, nimeni altul decât dumneavoastră. Sunt foarte flatată… Toate acestea fără un zâmbet; chiar, aş putea spune, cu o oarecare consideraţie (poate că ştia că sunt Constructorul Integralului). Totuşi, în zona ochilor, sau a sprâncenelor – nu mi-am putut da seama unde anume – era un fel de x ciudat, iritant, pe care nu pot să-l redau, nu pot să-l definesc în cifre.

Dintr-un motiv straniu, m-am simţit jenat şi am încercat, fâstâcit, să îi explic râsul meu în mod logic. Era absolut clar, i-am spus, că acest contrast, acest abis de netrecut între prezent şi trecut…

— Dar de ce de netrecut? (Ce dinţi imaculaţi!) Poate fi ridicată o punte peste un abis. Imaginaţi-vă: tobele, batalioanele, şirurile – toate acestea au existat la fel de bine şi în trecut; deci…

— Sigur că da! am strigat. (Ce coincidenţă uluitoare de idei: ea practic rostea, aproape cu cuvintele mele, ceea ce scrisesem eu cu o zi înainte de plimbarea aceea). Înţelegeţi, 10

chiar şi ideile. Şi aceasta pentru că nimeni nu este „unul”, ci

„unul dintre”. Suntem atât de asemănători…

Ea:

— Sunteţi sigur?

I-am văzut sprâncenele ridicate către tâmple în unghi ascuţit, ca nişte coarne ascuţite ale unui x, şi m-am trezit că

sunt încurcat din nou. Am privit în dreapta, stânga, şi… în dreapta mea – ea, I-330 (îi pot vedea numărul acum), suplă, tăioasă, încăpăţânat de flexibilă, ca o cravaşă; în stânga mea este O, complet diferită, toată numai curbe, cu acea cută ca de copil la încheietură; iar la capătul celălalt al rândului nostru, un număr de bărbat pe care nu-l cunoşteam –

ciudat, oarecum dublu-arcuit, ca litera S. Toţi atât de diferiţi…

Cea din dreapta, I-330, părea să îmi fi interceptat privirea tulburată, şi cu un oftat a zis:

— Da… Din păcate!

De fapt, acest „din păcate” era foarte potrivit. Dar, din nou era acel ceva pe faţa, sau în glasul ei. Şi, cu o asprime neobişnuită pentru mine, am zis:

— Nu există nici un motiv pentru „din păcate”. Ştiinţa progresează, şi e evident faptul că, dacă nu acum, atunci în cincizeci sau o sută de ani…

— Chiar şi nasurile tuturor…

— Da, aproape am strigat, nasurile. Dacă există orice motiv de invidie, nu contează care e acela… Dacă am nasul turtit şi altul…

— Ah, nasul dumneavoastră este „clasic”, după cum se spunea în vechime. Dar mâinile dumneavoastră… Nu, haideţi să vedem, haideţi să vă vedem mâinile!

Detest când se uită cineva la mâinile mele: păroase, cu fire lungi de păr – un atavism stupid. Am întins mâna şi am spus, cât de indiferent am putut:

— Mâini de maimuţă.

Mi-a privit mâinile, apoi faţa.

— O conjunctură foarte interesantă. M-a cântărit din ochi ca într-o balanţă, şi coarnele acelea au tresărit din nou la 11

colţurile sprâncenelor.

— El e înregistrat cu mine, s-au deschis buzele roz ale lui O-90, cu o bucurie energică.

Mi-aş fi dorit să fi tăcut – chestia asta era deplasată. În general, această drăguţă de O… cum să spun… are limba cam defazată; viteza limbii ei ar trebui, întotdeauna, să fie la câteva secunde în urma vitezei de gândire, în nici un caz invers.

La capătul bulevardului, clopotul de pe Turnul cu Acumulatori bătea răsunător şaptesprezece. Ora personală

luase sfârşit. I-330 avea să plece cu numărul acela în formă

de S. Faţa lui inspira oarecum respect, şi acum îmi părea familiară. Cred că îl mai întâlnisem pe undeva, dar unde?

La plecare, I-330 mi-a spus, aruncând încă unul dintre zâmbetele ei în X:

— Veniţi poimâine la auditoriul 112.

Am ridicat din umeri.

— Dacă voi fi repartizat la acel auditoriu…

Şi ea a replicat cu o siguranţă ciudată:

— Veţi fi.

Femeia aceasta m-a impresionat ca un neplăcut, ireductibil termen iraţional care s-a strecurat cumva într-o ecuaţie. Şi m-am bucurat să rămân măcar câteva clipe singur cu drăgălaşa O.

Ţinându-ne de mână, am străbătut patru linii de bulevarde. La colţ ea a trebuit s-o ia la dreapta, iar eu, la stânga.

— Aş vrea atât de mult să vin la tine astăzi şi să coborâm storurile. Astăzi, chiar acum… O şi-a ridicat ochii ei rotunzi de un albastru cristalin către mine.

Ce nostimă e. Ce-aş fi putut să îi spun? Venise la mine abia cu o zi mai înainte, şi ştia la fel de bine ca şi mine că

următoarea noastră zi sexuală era peste două zile. Era pur şi simplu un caz obişnuit la ea de „vorbire înainte de a gândi” –