X
Primăvară. De după Zidul Verde, dinspre sălbaticele, invizibilele câmpii, vântul aduce polenul galben de miere al unor flori necunoscute. Polenul dulce îţi usucă buzele şi în fiecare minut îţi treci limba peste ele. Buzele tuturor femeilor pe care le vezi trebuie să fie dulci (şi ale bărbaţilor, bineînţeles). Acest lucru împiedică într-o oarecare măsură
fluxul gândirii logice.
Dar cerul! Albastru, nepătat de nici un nor. (Ce sălbatice erau gusturile celor din vechime, ale căror poeţi puteau fi 7
inspiraţi de către acele absurde, dezordonate, stupide tulumbe, grămezi de vapori!) Îmi place – sunt sigur că pot spune cu certitudine – nouă ne place doar un astfel de cer steril, imaculat. În zile ca aceasta întreaga lume este turnată
din aceeaşi sticlă invulnerabilă, eternă ca şi Zidul Verde, ca toate clădirile noastre. În zile ca aceasta vezi adâncimea cea mai albastră a lucrurilor, acele până acum necunoscute, uimitoare ecuaţii – le vezi chiar şi în obiectele comune, familiare.
Să luăm, de exemplu, asta. Dimineaţă am fost la docul unde este construit Integralul, şi dintr-o dată am văzut: strungurile; sfera regulatorului rotindu-se cu ochii închişi, uitându-se complet pe sine; manivelele strălucind, balansându-se în stânga şi în dreapta; balansierul legănându-şi cu mândrie umerii; burghiul maşinii de mortezat dansând în sus şi în jos pe o melodie neauzită.
Deodată am văzut întreaga frumuseţe a acestui grandios balet mecanic, inundat de lumina palidă, albăstruie a soarelui.
Şi apoi, către mine: De ce e frumos? De ce e frumos dansul? Răspuns: deoarece este o mişcare neliberă, deoarece întreg înţelesul profund al dansului se află chiar în subordonarea absolută, estetică, în ideala nelibertate. Şi dacă
este adevărat că strămoşii noştri s-au abandonat dansului în momentele cele mai exaltate din viaţa lor (misterele religioase, paradele militare), înseamnă doar un lucru: instinctul nelibertăţii este inerent organic în om din timpuri imemoriale, iar noi, în viaţa noastră de azi, nu facem decât, în mod conştient, să…
Va trebui să termin mai târziu: a ţăcănit anunţătorul. Am ridicat privirea: O-90, desigur. În jumătate de minut va fi aici, pentru plimbarea noastră zilnică.
Drăguţa de O! Întotdeauna mi s-a părut că arată exact ca numele ei: cam cu zece centimetri mai scundă decât Norma Maternă, şi, de aceea, sculptată la rotund, toată, cu acel O
roz, gura, deschisă la fiecare cuvânt pe care îl rostesc eu. Şi, în plus, acea cută rotundă, durdulie la încheietura mâinii, ca a unui copil.
8
Atunci când a intrat, volantul logicii încă mai zumzăia la maxim în mine, şi am început, pur şi simplu prin forţa inerţiei, să vorbesc cu ea despre formula pe care tocmai o pusesem la punct, care cuprindea totul – dansul, maşinile, şi pe noi toţi.
— Miraculos, nu-i aşa? am întrebat.
— Da, miraculos, mi-a zâmbit O-90 îmbujorată. E
primăvară.
Ei bine, ca să vezi: primăvară… Ea vorbeşte de primăvară.
Femeile… Am tăcut.
Jos, bulevardul era plin. Pe o vreme ca asta, ora personală
de după-amiază este folosită pentru o plimbare adiţională. Ca întotdeauna, Uzina Muzicală cânta Marşul Statului Unic cu toate trompetele sale. Numerele se plimbau în linii egale, câte patru alături, păşind extatic la unison cu muzica – sute, mii de numere, în unife1 de un albastru deschis, cu insigne aurii pe piepturi, purtând Numărul Statului, fiecare bărbat şi femeie. Şi eu – noi patru – doar unul dintre nenumăratele valuri în acest torent măreţ. La stânga mea, O-90 (dacă
aceste lucruri ar fi fost scrise de către unul dintre strămoşii noştri păroşi acum o mie de ani în urmă, acesta ar fi descris-o prin acel nostim cuvânt „a mea”); la dreapta mea, două
numere pe care nu le cunoşteam, bărbat şi femeie.
Voiosul cer albastru, sori micuţi în fiecare insignă, feţele neumbrite de nebunia gândurilor… Raze. Înţelegeţi asta?
Totul făcut dintr-o unică, radiantă, zâmbitoare substanţă. Şi ritmurile alămurilor: „Ta-ta-ta-tam! Ta-ta-ta-tam!” Ca nişte trepte de alamă sclipind în soare, fiecare pas urcându-te mai sus şi mai sus, în albastrul ameţitor…
Şi, din nou, ca şi azi dimineaţă la doc, am văzut totul ca şi când ar fi fost pentru prima oară în viaţa mea: dreptele, neschimbătoarele străzi, scânteietoarea sticlă a pavajului, divinele paralelipipede ale caselor transparente, armonia pătrată a şirurilor gri-albăstrui. Şi am simţit: nu generaţiile 1 Derivat se pare din vechiul cuvânt „uniformă”.
9
dinaintea mea, ci eu – da, eu am fost cel care l-a învins pe vechiul Dumnezeu şi vechea viaţă. Eu eram cel care a creat toate acestea. Şi eram ca un turn, nu îndrăzneam să mişc un cot ca să nu se dărâme zidurile, cupolele, maşinile în fragmente peste mine.
Apoi, un salt peste veacuri, de la + la –. Mi-am amintit (evident o asociere prin contrast) – mi-am amintit deodată un tablou pe care l-am văzut într-un muzeu: unul dintre bulevardele lor, din secolul douăzeci, o învălmăşeală ameţitor de pestriţă, o înghesuială încâlcită de oameni, roţi, animale, afişe, copaci, culori, păsări… Şi se zice că aşa ceva chiar a existat – chiar a putut să existe. Mi se părea atât de incredibil, atât de absurd încât nu m-am putut abţine şi am izbucnit în râs.
Şi, imediat, a apărut un ecou – râs – în dreapta mea. Am întors capul: un reflex alb – nişte dinţi neobişnuit de albi şi ascuţiţi, un chip străin de femeie.
— Vă rog să mă iertaţi, mi-a spus, dar priveaţi totul în jur cu un aer atât de inspirat, ca un Dumnezeu mitic în a şaptea zi a creaţiei. Mi s-a părut că sunteţi sigur că chiar şi pe mine m-aţi creat tot dumneavoastră, nimeni altul decât dumneavoastră. Sunt foarte flatată… Toate acestea fără un zâmbet; chiar, aş putea spune, cu o oarecare consideraţie (poate că ştia că sunt Constructorul Integralului). Totuşi, în zona ochilor, sau a sprâncenelor – nu mi-am putut da seama unde anume – era un fel de x ciudat, iritant, pe care nu pot să-l redau, nu pot să-l definesc în cifre.
Dintr-un motiv straniu, m-am simţit jenat şi am încercat, fâstâcit, să îi explic râsul meu în mod logic. Era absolut clar, i-am spus, că acest contrast, acest abis de netrecut între prezent şi trecut…
— Dar de ce de netrecut? (Ce dinţi imaculaţi!) Poate fi ridicată o punte peste un abis. Imaginaţi-vă: tobele, batalioanele, şirurile – toate acestea au existat la fel de bine şi în trecut; deci…
— Sigur că da! am strigat. (Ce coincidenţă uluitoare de idei: ea practic rostea, aproape cu cuvintele mele, ceea ce scrisesem eu cu o zi înainte de plimbarea aceea). Înţelegeţi, 10
chiar şi ideile. Şi aceasta pentru că nimeni nu este „unul”, ci
„unul dintre”. Suntem atât de asemănători…
Ea:
— Sunteţi sigur?
I-am văzut sprâncenele ridicate către tâmple în unghi ascuţit, ca nişte coarne ascuţite ale unui x, şi m-am trezit că
