sunt încurcat din nou. Am privit în dreapta, stânga, şi… în dreapta mea – ea, I-330 (îi pot vedea numărul acum), suplă, tăioasă, încăpăţânat de flexibilă, ca o cravaşă; în stânga mea este O, complet diferită, toată numai curbe, cu acea cută ca de copil la încheietură; iar la capătul celălalt al rândului nostru, un număr de bărbat pe care nu-l cunoşteam –
ciudat, oarecum dublu-arcuit, ca litera S. Toţi atât de diferiţi…
Cea din dreapta, I-330, părea să îmi fi interceptat privirea tulburată, şi cu un oftat a zis:
— Da… Din păcate!
De fapt, acest „din păcate” era foarte potrivit. Dar, din nou era acel ceva pe faţa, sau în glasul ei. Şi, cu o asprime neobişnuită pentru mine, am zis:
— Nu există nici un motiv pentru „din păcate”. Ştiinţa progresează, şi e evident faptul că, dacă nu acum, atunci în cincizeci sau o sută de ani…
— Chiar şi nasurile tuturor…
— Da, aproape am strigat, nasurile. Dacă există orice motiv de invidie, nu contează care e acela… Dacă am nasul turtit şi altul…
— Ah, nasul dumneavoastră este „clasic”, după cum se spunea în vechime. Dar mâinile dumneavoastră… Nu, haideţi să vedem, haideţi să vă vedem mâinile!
Detest când se uită cineva la mâinile mele: păroase, cu fire lungi de păr – un atavism stupid. Am întins mâna şi am spus, cât de indiferent am putut:
— Mâini de maimuţă.
Mi-a privit mâinile, apoi faţa.
— O conjunctură foarte interesantă. M-a cântărit din ochi ca într-o balanţă, şi coarnele acelea au tresărit din nou la 11
colţurile sprâncenelor.
— El e înregistrat cu mine, s-au deschis buzele roz ale lui O-90, cu o bucurie energică.
Mi-aş fi dorit să fi tăcut – chestia asta era deplasată. În general, această drăguţă de O… cum să spun… are limba cam defazată; viteza limbii ei ar trebui, întotdeauna, să fie la câteva secunde în urma vitezei de gândire, în nici un caz invers.
La capătul bulevardului, clopotul de pe Turnul cu Acumulatori bătea răsunător şaptesprezece. Ora personală
luase sfârşit. I-330 avea să plece cu numărul acela în formă
de S. Faţa lui inspira oarecum respect, şi acum îmi părea familiară. Cred că îl mai întâlnisem pe undeva, dar unde?
La plecare, I-330 mi-a spus, aruncând încă unul dintre zâmbetele ei în X:
— Veniţi poimâine la auditoriul 112.
Am ridicat din umeri.
— Dacă voi fi repartizat la acel auditoriu…
Şi ea a replicat cu o siguranţă ciudată:
— Veţi fi.
Femeia aceasta m-a impresionat ca un neplăcut, ireductibil termen iraţional care s-a strecurat cumva într-o ecuaţie. Şi m-am bucurat să rămân măcar câteva clipe singur cu drăgălaşa O.
Ţinându-ne de mână, am străbătut patru linii de bulevarde. La colţ ea a trebuit s-o ia la dreapta, iar eu, la stânga.
— Aş vrea atât de mult să vin la tine astăzi şi să coborâm storurile. Astăzi, chiar acum… O şi-a ridicat ochii ei rotunzi de un albastru cristalin către mine.
Ce nostimă e. Ce-aş fi putut să îi spun? Venise la mine abia cu o zi mai înainte, şi ştia la fel de bine ca şi mine că
următoarea noastră zi sexuală era peste două zile. Era pur şi simplu un caz obişnuit la ea de „vorbire înainte de a gândi” –
ca o scânteie ocazională (şi uneori dăunătoare) dată
prematur unui motor.
Înainte să ne despărţim, i-am sărutat ochii aceia frumoşi, neumbriţi de nici un nor, de două, ba nu, mai precis de trei 12
ori.
Însemnarea trei
SUBIECTE:
Haină
Zid
Tabele
Tocmai m-am uitat peste ceea ce am scris ieri, şi văd că nu m-am exprimat suficient de clar. Desigur, totul este cât se poate de clar pentru oricare dintre noi. Dar, poate voi, cititorii necunoscuţi cărora Integralul le va duce însemnările mele, aţi ajuns doar la acea pagină din marea carte a civilizaţiei la care erau strămoşii noştri acum nouă sute de ani. Poate că
