repetate de mii de ori. Asta te înviorează: te simţi o parte dintr-o mare, puternică, unică entitate. Şi frumuseţea precisă a acesteia – nici un gest inutil, nici o curbă, nici o răsucire.

Da, Taylor a fost fără îndoială cel mai mare geniu al anticilor. E adevărat, gândirea lui n-a ajuns destul de departe încât să extindă metoda sa asupra întregii vieţi, fiecărui pas, asupra tuturor celor douăzeci şi patru de ore ale fiecărei zile. N-a fost capabil să integreze sistemul său de la o oră la douăzeci şi patru. Totuşi, cum au putut ei să scrie biblioteci întregi de cărţi despre un oarecare Kant, şi, totodată, abia să-l observe pe Taylor, acest profet care a fost capabil să vadă înaintea sa la zece secole distanţă în viitor?

Micul dejun a luat sfârşit. Imnul Statului Unic este cântat la unison. În ritm perfect, câte patru, ne îndreptăm către elevatoare. Zumzetul abia perceptibil al motoarelor, şi repede

– jos, jos, jos, cu o uşoară strângere de inimă…

Apoi, deodată, îmi revine visul acela stupid – sau vreo funcţie implicită a visului. Ah, da, ieri – coborârea cu aeroul.

Totuşi, toate acelea au luat sfârşit. Punct. Şi este bine că am fost atât de decisiv şi de tăios cu ea.

În vagonul subteran am gonit către locul unde corpul graţios al Integralului, încă nemişcat, neanimat de puterea focului, strălucea în soare. Închizându-mi ochii, am visat în formule. Încă o dată am calculat în minte viteza iniţială

necesară pentru a desprinde Integralul de pe suprafaţa pământului. La fiecare fracţiune de secundă masa Integralului se va schimba (consumul combustibilului de explozie). Ecuaţia era foarte complexă, cu valoare transcendentală.

Ca printr-un vis – în acea fermă lume a numerelor – cineva s-a aşezat alături de mine, m-a înghiontit uşor şi a spus

„Scuzaţi-mă”.

31

Mi-am deschis puţin ochii. La prima vedere (asociere cu Integralul), părea ceva gonind în spaţiu: un cap – gonind pentru că pe fiecare latură a sa erau întinse urechile rozalii ca nişte aripi. Apoi curbura cefei, umerii încovoiaţi – curbaţi dublu – litera S… şi prin pereţii de sticlă ai lumii mele algebrice, din nou acea geană – ceva neplăcut care trebuia făcut astăzi.

— Ah, nu, nu face nimic. Sigur. I-am zâmbit, înclinându-mă, vecinului. Numărul S-4711 strălucea de pe ecusonul lui.

Aşadar, de aceea l-am asociat de la început cu litera S: o impresie vizuală, neînregistrată în mod conştient de către minte. Ochii săi au licărit – două sfredele mici şi ascuţite, învârtindu-se rapid, sfredelind din ce în ce mai adânc – într-o clipă or să atingă capătul şi vor vedea ceea ce nici eu însumi…

Acea tulburătoare geană dintr-o dată a devenit în întregime clară pentru mine. Era unul dintre ei, unul dintre Gardieni, şi era cel mai simplu să îi spun lui totul imediat, fără întârziere.

— Ştiţi, am fost la Casa Antică ieri… Vocea mea suna ciudat, oarecum plată, am încercat să-mi curăţ gâtul tuşind.

— A, asta e excelent. Ne oferă material pentru concluzii foarte instructive.

— Dar, vedeţi, n-am fost singur, am însoţit numărul I-330, şi…

— I-330? Mă bucur pentru dumneavoastră. O femeie talentată, foarte interesantă. Are mulţi admiratori.

Totuşi, poate şi el? Atunci în timpul plimbării… Şi ar putea chiar să fie înregistrat cu ea? Nu, era imposibil, de neconceput să vorbesc cu el despre aşa ceva; asta era clar.

— Ah, da, da, da! Desigur, desigur! Am zâmbit din ce în ce mai larg şi mai prostesc, şi m-am gândit: Zâmbetul ăsta mă

face să arăt gol, stupid.

Acele mărunte sfredele au ajuns până în capăt, şi apoi, sfredelind iute, s-au retras la loc în ochii lui. Cu un zâmbet cu două tăişuri, S a dat din cap afirmativ către mine şi s-a strecurat către ieşire.

M-am ascuns îndărătul ziarului meu – aveam senzaţia că

32

toată lumea se uita la mine – şi am uitat instantaneu despre geană, sfredele, tot. Ştirile pe care le-am citit erau atât de tulburătoare încât mi-au alungat orice altceva din minte. Nu era decât un singur rând scurt:

„Potrivit unor surse de încredere, au fost descoperite noi urme ale organizaţiei secrete care are drept scop eliberarea de sub jugul benefic al Statului.”

„Eliberare?” De necrezut, până la ce nivel persistă în natura omenească instinctele criminale. Am folosit cuvântul

„criminal” în mod deliberat. Libertatea şi crima sunt legate la fel de indivizibil ca şi… ei bine, ca şi mişcarea şi viteza unui aerou: atunci când viteza ajunge la zero, nu se mişcă; atunci când libertatea omului ajunge la zero, nu mai comite crime.

Asta e clar. Singurul mijloc să descotoroseşti omul de crimă

este să îl scapi mai întâi de libertatea sa. Şi acum, tocmai când ne-am descotorosit de ea (la scară cosmică, secolele sunt, bineînţeles, nu mai mari decât un „abia”), nişte blestemaţi cu jumătate de minte…

Nu, nu pot să înţeleg de ce nu m-am dus la Biroul Gardienilor ieri, imediat. Astăzi, după ora şaisprezece, am să

mă duc fără îndoială.

La şaisprezece şi zece am ieşit, şi la colţ am văzut-o imediat pe O, trandafirie de plăcerea întâlnirii. „Uite pe cineva care are o minte simplă, rotundă. Ce noroc: ea o să

mă înţeleagă şi o să mă susţină…” De fapt nu, n-aveam nevoie de nici un sprijin, luasem o decizie fermă.

Marşul răsuna armonios din trompetele Uzinei Muzicale –

acelaşi Marş zilnic. Ce plăcere inefabilă în această repetiţie zilnică, constanţa acestuia, claritatea de oglindă!

M-a luat de mână.

— Hai să ne plimbăm.

Ochii ei rotunzi, albaştri, deschişi larg către mine – ferestre albastre – şi puteam păşi înăuntru fără să mă împiedic de nimic; nu era nimic acolo – adică nimic străin, de prisos.

— Nu, nu ne plimbăm astăzi. Eu trebuie… I-am spus unde trebuie să merg. Spre surprinderea mea, cercul trandafiriu al buzelor sale s-a comprimat într-o semilună, cu colţurile în jos, de parcă ar fi gustat ceva acru. Am explodat.

33

— Voi, numerele-femei, am senzaţia că sunteţi roase în mod incurabil de prejudecăţi. Sunteţi total incapabile să

gândiţi abstract. Iartă-mă, dar e o dovadă de stupiditate.

— Te duci la spioni…! Şi eu care ţi-am adus un parfum de lăcrămioare de la Muzeul Botanic…

— De ce acest „Şi eu”? Tipic pentru o femeie. Furios (recunosc) i-am smuls lăcrămioarele. Bine, astea sunt lăcrămioarele dumitale! Ei? Miroase-le – e plăcut, da? Atunci de ce nu poţi avea atâta logică? Lăcrămioarele au un miros plăcut. Foarte bine. Dar nu se poate vorbi de mirosul însuşi, de conceptul de „miros” ca fiind bun sau rău. Nu poţi, am dreptate? Există mireasma de lăcrămioare şi, tot aşa, există

şi duhoarea de măselariţă: amândouă sunt mirosuri. Existau spioni în statul antic – există spioni şi în al nostru… da, spioni. Nu mi-e frică de cuvinte. Dar e evident că acei spioni erau măselariţa, iar ai noştri sunt lăcrămioarele. Da, lăcrămioarele!

Semiluna rozalie tremura. Acum îmi dau seama că a fost doar o părere – dar în acel moment eram sigur că o să

izbucnească în râs. Şi am strigat şi mai tare:

— Da, lăcrămioare. Şi nu e nimic amuzant în asta, chiar absolut nimic.