spre I-330: observase sau nu?
Ea privea undeva în jos; pleoapele ei erau coborâte ca nişte storuri.
Mi-am amintit de ora de seară, pe la ora douăzeci şi două.
Treci pe bulevard, şi acolo, printre celulele strălucitoare şi transparente – cele întunecate, cu storurile trase. Şi în spatele storurilor… Ce e în spatele storurilor înăuntrul ei? De ce m-a sunat azi şi la ce bun toate acestea?
Am deschis o uşă grea, scârţâitoare, opacă şi am păşit într-o încăpere sumbră, dezordonată (pe care ei o numeau
„apartament”). Acelaşi ciudat instrument muzical „regal” şi din nou muzica aceea sălbatică, dezorganizată, turbată ca şi data trecută – o harababură de culori şi forme. O suprafaţă
albă, plată deasupra; pereţi de un albastru întunecat; copertele colorate în roşu, verde şi portocaliu ale anticelor cărţi legate; candelabrele galbene din bronz, o statuie a lui Buddha; mobila construită de-a lungul unor linii convulsionate de epilepsie, incapabile de a fi cuprinse într-o ecuaţie.
Puteam cu greu îndura tot acel haos. Dar însoţitoarea mea avea în mod evident un organism mai puternic.
— Ăsta e preferatul meu… şi deodată şi-a dat seama. Un zâmbet-muşcătură, dinţi albi ascuţiţi. Vreau să spun, mai exact, că e cel mai absurd dintre toate „apartamentele”.
— Sau, şi mai precis, am corectat-o eu, dintre statele lor.
Mii de state microscopice, într-un permanent război, la fel de necruţătoare ca…
— Desigur, asta e… a spus ea, părând a fi cât se poate de serioasă.
Am traversat camera cu pătuţuri pentru copii (copiii din acele vremuri erau şi ei tot proprietate privată). Încă zece camere, oglinzi strălucitoare, şifoniere sobre, sofale intolerabil de ţipătoare, un imens „şemineu”, un pat mare din lemn de mahon. Moderna, frumoasa, transparenta, eterna 26
noastră sticlă apărea doar în acele pătrate fragile şi mici ale ferestrelor.
— Şi apoi, imaginează-ţi! Aici toţi iubeau „pur şi simplu”, mistuindu-se, suferind… (Din nou au căzut storurile pleoapelor.) Ce consum stupid, nechibzuit de energie umană
– nu crezi?
Părea să-mi vorbească de undeva dinăuntrul meu, îmi rostea gândurile. Dar în zâmbetul ei exista acel constant, iritant X. În spatele storurilor, ceva se întâmpla, acolo în interiorul ei – nu ştiu ce anume – ceva care mă făcea să-mi pierd răbdarea. Voiam să o contrazic, să-i strig (da, să strig), dar eram nevoit să mă declar de acord – era imposibil să nu fiu.
S-a oprit înaintea unei oglinzi. În acel moment i-am văzut doar ochii. M-am gândit: o fiinţă umană este alcătuită la fel de absurd ca aceste „apartamente” lipsite de noimă; capetele oamenilor sunt opace, având doar nişte ferestre mărunte –
ochii. Ca şi când ar fi ghicit ce gândeam, s-a întors către mine. „Ei bine, uite ochii mei. Ei?” (Asta fără să deschidă
gura, bineînţeles.)
În faţa mea, două ferestre înspăimântător de întunecate, şi dincolo de ele o viaţă atât de străină şi de misterioasă. Nu vedeam decât flăcările – un şemineu doar al ei licărind acolo
– şi nişte forme semănând cu…
Asta era normal, fireşte: m-am văzut pe mine reflectat în ochii ei. Dar ceea ce simţeam nu era firesc şi nici nu semăna cu mine (probabil că era efectul opresiv al acelui loc). Chiar mi-era teamă. Mă simţeam prins în capcană, închis în acea peşteră primitivă, prins în vârtejul sălbatic al vieţii din vechime.
— Ştii ceva, a zis I-330. Du-te puţin în camera alăturată.
Vocea ei a venit de acolo, din interior, de dincolo de ferestrele întunecate ale ochilor, acolo unde se vedeau flăcările şemineului ei.
M-am dus în camera de alături şi m-am aşezat. Dintr-un raft de pe perete, fizionomia cârnă, asimetrică a unui poet antic (Puşkin, cred) îmi zâmbea şters drept în faţă. De ce stăteam eu aşa, acolo, suportând docil acel zâmbet? De ce 27
toate astea? De ce eram acolo – de unde aceste senzaţii ridicole? Acea femeie iritantă, respingătoare, jocul ei ciudat…
Uşa unui dulap în perete a fost închisă dincolo de perete, un foşnet de mătase. Abia am reuşit să mă abţin să intru înăuntru… Nu-mi mai amintesc exact – cred că voiam să îi arunc nişte vorbe tăioase.
Dar ea intrase în cameră. Purta o rochie scurtă, veche, de un galben viu, o pălărie neagră, ciorapi negri. Rochia era din mătase uşoară. Puteam vedea ciorapii, foarte lungi, mai sus de genunchi. Şi gâtul dezgolit, şi umbra dintre…
— Ascultă, e evident că încerci să faci pe originala, dar nu…
— Evident, m-a întrerupt ea, a fi original înseamnă a fi într-un anumit fel diferit de ceilalţi. De aceea, a fi original înseamnă a încălca egalitatea. Şi ceea ce în limbajul anticilor era numit „a fi banal” este la noi doar îndeplinirea unei datorii. Deoarece…
— Da, da! Exact, n-am putut să mă abţin. Şi nu există nici un motiv ca dumneata să… să…
S-a îndreptat către statueta poetului cârn şi, trăgând iarăşi jos storurile peste flăcările sălbatice ale ochilor, arzând acolo înăuntru, în spatele ferestrelor ei, a zis un lucru foarte sensibil (de data asta, mi se pare, în întregime serios, probabil ca să mă mai înmoaie).
— Nu ţi se pare uimitor că a existat o vreme când oamenii tolerau astfel de personaje? Şi nu numai că le tolerau, ci chiar le venerau? Ce spirit de sclavi! Nu crezi?
— Evident… Vreau să spun… (Acel blestemat de „evident”
din nou!)
— Oh, da, înţeleg. Dar, de fapt, aceşti poeţi erau stăpâni mult mai puternici chiar decât capetele încoronate. De ce nu au fost izolaţi, exterminaţi? La noi…
— Da, la noi… am început, şi deodată ea a izbucnit în râs.
Puteam vedea acel râs: curba lui ascuţită şi rezonantă, la fel de flexibilă şi rezistentă ca un bici.
Îmi amintesc, tremuram tot. Îmi venea să pun mâna pe ea şi… Nu-mi mai amintesc ce voiam să fac. Dar trebuia să fac ceva, orice. Cu un gest mecanic mi-am deschis ecusonul 28
