în propriul său aerou auriu zumzăind din urma noastră, fără

să ne depăşească şi fără să rămână în urmă. Şi înaintea noastră un nor, alb ca o cataractă, fără noimă şi bucălat ca obrajii unui antic Cupidon, şi oarecum deranjant. Fereastra din faţă este ridicată. Vântul, uscând buzele. Involuntar, trebuie să le umezeşti tot timpul, şi tot timpul te gândeşti la buze.

Apoi, din depărtare au început să se zărească puncte verzi obscure, în spatele Zidului. O uşoară, rapidă strângere de inimă – jos, jos, jos – ca de pe o pantă abruptă de munte, şi am ajuns la Casa Antică.

Întreaga structură ciudată, fragilă, oarbă este închisă întrun înveliş de sticlă. Altfel, bineînţeles, s-ar fi prăbuşit cu multă vreme în urmă. La uşa de sticlă, o bătrână, plină de riduri, mai ales gura – numai cute şi încreţituri, buzele scufundate înăuntru ca şi când gura i s-ar fi lipit. Era ciudat că încă mai era capabilă să vorbească. Şi totuşi, a vorbit.

— Ei, dragii mei, aşadar aţi venit să îmi vedeţi căsuţa? Şi ridurile s-au luminat (probabil că s-au dispus în mod radial, creând impresia de mănunchi de raze).

— Da, bunicuţo, mi-a venit din nou chef să o mai văd, a zis I-330.

Ridurile au strălucit.

— Ce soare, nu? Ei, ei, şi-acum? Ştrengăriţo! Ştiu, ştiu!

Foarte bine, intraţi singuri, eu o să rămân aici, la soare…

Hm… Însoţitoarea mea se pare că vizitează frecvent locul acesta. Îmi venea să mă scutur de parcă aş fi vrut să dau jos ceva de pe mine, ceva enervant: probabil aceeaşi imagine vizuală care încă îmi mai persista în memorie – norul pe acel albastru de marmură.

Când urcam pe scara largă şi întunecoasă, I-330 a zis:

— O iubesc foarte mult pe bătrâna aceea.

— De ce?

— Nu ştiu. Probabil pentru gura ei. Sau, poate pentru nimic anume. Pur şi simplu.

Am ridicat din umeri. Ea a continuat, cu un zâmbet stins, sau poate fără să zâmbească deloc:

— Mă simt teribil de vinovată. Evident, n-ar trebui să

25

existe dragoste „pur şi simplu”, ci doar „dragoste pentru că”.

Toate fenomenele elementare trebuie să…

— E clar… am început, dar imediat m-am oprit, surprins că folosisem acest cuvânt, şi am aruncat o privire pe furiş

spre I-330: observase sau nu?

Ea privea undeva în jos; pleoapele ei erau coborâte ca nişte storuri.

Mi-am amintit de ora de seară, pe la ora douăzeci şi două.

Treci pe bulevard, şi acolo, printre celulele strălucitoare şi transparente – cele întunecate, cu storurile trase. Şi în spatele storurilor… Ce e în spatele storurilor înăuntrul ei? De ce m-a sunat azi şi la ce bun toate acestea?

Am deschis o uşă grea, scârţâitoare, opacă şi am păşit într-o încăpere sumbră, dezordonată (pe care ei o numeau

„apartament”). Acelaşi ciudat instrument muzical „regal” şi din nou muzica aceea sălbatică, dezorganizată, turbată ca şi data trecută – o harababură de culori şi forme. O suprafaţă

albă, plată deasupra; pereţi de un albastru întunecat; copertele colorate în roşu, verde şi portocaliu ale anticelor cărţi legate; candelabrele galbene din bronz, o statuie a lui Buddha; mobila construită de-a lungul unor linii convulsionate de epilepsie, incapabile de a fi cuprinse într-o ecuaţie.

Puteam cu greu îndura tot acel haos. Dar însoţitoarea mea avea în mod evident un organism mai puternic.

— Ăsta e preferatul meu… şi deodată şi-a dat seama. Un zâmbet-muşcătură, dinţi albi ascuţiţi. Vreau să spun, mai exact, că e cel mai absurd dintre toate „apartamentele”.

— Sau, şi mai precis, am corectat-o eu, dintre statele lor.

Mii de state microscopice, într-un permanent război, la fel de necruţătoare ca…

— Desigur, asta e… a spus ea, părând a fi cât se poate de serioasă.

Am traversat camera cu pătuţuri pentru copii (copiii din acele vremuri erau şi ei tot proprietate privată). Încă zece camere, oglinzi strălucitoare, şifoniere sobre, sofale intolerabil de ţipătoare, un imens „şemineu”, un pat mare din lemn de mahon. Moderna, frumoasa, transparenta, eterna 26

noastră sticlă apărea doar în acele pătrate fragile şi mici ale ferestrelor.

— Şi apoi, imaginează-ţi! Aici toţi iubeau „pur şi simplu”, mistuindu-se, suferind… (Din nou au căzut storurile pleoapelor.) Ce consum stupid, nechibzuit de energie umană

– nu crezi?

Părea să-mi vorbească de undeva dinăuntrul meu, îmi rostea gândurile. Dar în zâmbetul ei exista acel constant, iritant X. În spatele storurilor, ceva se întâmpla, acolo în interiorul ei – nu ştiu ce anume – ceva care mă făcea să-mi pierd răbdarea. Voiam să o contrazic, să-i strig (da, să strig), dar eram nevoit să mă declar de acord – era imposibil să nu fiu.

S-a oprit înaintea unei oglinzi. În acel moment i-am văzut doar ochii. M-am gândit: o fiinţă umană este alcătuită la fel de absurd ca aceste „apartamente” lipsite de noimă; capetele oamenilor sunt opace, având doar nişte ferestre mărunte –

ochii. Ca şi când ar fi ghicit ce gândeam, s-a întors către mine. „Ei bine, uite ochii mei. Ei?” (Asta fără să deschidă

gura, bineînţeles.)

În faţa mea, două ferestre înspăimântător de întunecate, şi dincolo de ele o viaţă atât de străină şi de misterioasă. Nu vedeam decât flăcările – un şemineu doar al ei licărind acolo

– şi nişte forme semănând cu…

Asta era normal, fireşte: m-am văzut pe mine reflectat în ochii ei. Dar ceea ce simţeam nu era firesc şi nici nu semăna cu mine (probabil că era efectul opresiv al acelui loc). Chiar mi-era teamă. Mă simţeam prins în capcană, închis în acea peşteră primitivă, prins în vârtejul sălbatic al vieţii din vechime.

— Ştii ceva, a zis I-330. Du-te puţin în camera alăturată.

Vocea ei a venit de acolo, din interior, de dincolo de ferestrele întunecate ale ochilor, acolo unde se vedeau flăcările şemineului ei.

M-am dus în camera de alături şi m-am aşezat. Dintr-un raft de pe perete, fizionomia cârnă, asimetrică a unui poet antic (Puşkin, cred) îmi zâmbea şters drept în faţă. De ce stăteam eu aşa, acolo, suportând docil acel zâmbet? De ce 27

toate astea? De ce eram acolo – de unde aceste senzaţii ridicole? Acea femeie iritantă, respingătoare, jocul ei ciudat…

Uşa unui dulap în perete a fost închisă dincolo de perete, un foşnet de mătase. Abia am reuşit să mă abţin să intru înăuntru… Nu-mi mai amintesc exact – cred că voiam să îi arunc nişte vorbe tăioase.

Dar ea intrase în cameră. Purta o rochie scurtă, veche, de un galben viu, o pălărie neagră, ciorapi negri. Rochia era din mătase uşoară. Puteam vedea ciorapii, foarte lungi, mai sus de genunchi. Şi gâtul dezgolit, şi umbra dintre…

— Ascultă, e evident că încerci să faci pe originala, dar nu…