„clar”). Totuşi astăzi… Nu pot să înţeleg.
În primul rând: Am fost, într-adevăr, desemnat la auditoriul 112, aşa cum mi-a spus ea. Deşi probabilitatea era de
1500 3
--------- = --------
10 000 000 20 000
(1500 fiind numărul de auditorii; 10 000 000 efectivul de numere).
Şi, în al doilea rând… Dar să vi le spun în ordine, aşa cum s-au întâmplat.
Auditoriul – o emisferă enormă de sticlă masivă, îmbibată
de soare. Rânduri circulare de capete de o sfericitate nobilă, rase cu fineţe. Cu inima palpitându-mi uşor, am privit în jur.
Cred că mă uitam după buzele rozalii, pline de dulceaţă, ale lui O, printre valurile albastre de unife. O scânteiere a unor dinţi ascuţiţi, extraordinar de albi, ca… Însă nu, nu era asta.
O urmează să vină la mine la ora 21 în această seară. Era în întregime firesc să îmi doresc să o văd acolo.
17
Soneria. Ne-am ridicat şi am cântat Imnul Statului Unic.
Şi apoi, de la tribună, vocea fonolectorului, strălucind de înţelepciune din difuzoarele sale.
— Stimabile numere! Arheologii noştri au descoperit recent o anumită carte din secolul douăzeci în care un autor povesteşte despre un sălbatic şi un barometru. Sălbaticul a observat că de fiecare dată când barometrul indica „ploaie”
chiar venea ploaia. Şi de vreme ce îşi dorea să plouă, a scos exact cât mercur trebuia din coloană ca să îl lase pe „ploaie”.
(Pe ecran – un sălbatic, îmbrăcat în pene, scoţând mercurul.
Râsete.) Râdeţi voi. Dar nu vi se pare că, de fapt, europeanul din acea epocă era mult mai ridicol? Ca şi sălbaticul, europeanul îşi dorea „ploaie” – ploaie cu majusculă, ploaie algebrică. Dar tot ce era în stare să facă a fost să stea ca o găină şchioapă şi plouată în faţa barometrului. Sălbaticul, măcar, a avut mai mult curaj, energie şi logică, chiar dacă
numai o logică primitivă. El a fost capabil să descopere că
exista o conexiune între efect şi cauză. Scoţând mercurul, a fost capabil să facă primul pas pe acel măreţ drum pe care…
În momentul acela (repet, scriu aceste însemnări fără să
ascund ceva) – în acel moment am devenit, parcă, impermeabil la fluxul însufleţitor care curgea din difuzoare.
Am fost deodată copleşit de senzaţia că venisem acolo pentru nimic (de ce „pentru nimic” şi cum aş fi putut să nu vin din moment ce fusesem repartizat acolo?). Totul îmi părea gol, nimic altceva decât un înveliş, o coajă. Şi atunci când, cu un efort considerabil, am reuşit să îmi reconectez atenţia, fonolectorul deja trecuse la subiectul său principal: muzica noastră, compoziţia matematică (matematicianul – cauză; muzica – efect.) Descria recentul concept de muzicometru.
— Prin simpla răsucire a acestei manivele, oricare dintre dumneavoastră poate produce până la trei sonate pe oră.
Totuşi, gândiţi-vă cât efort îi costa lucrul acesta pe strămoşii noştri! Aceştia erau capabili să creeze doar autoflagelându-se până la „inspiraţie” – o formă necunoscută de epilepsie. Şi iată aici o ilustrare foarte amuzantă a ceea ce produceau ei: Scriabin, secolul douăzeci. Denumeau această cutie neagră
(o cortină s-a dat la o parte pe scenă descoperind privirilor 18
vechiul lor instrument) un instrument „regal”, ceea ce nu face altceva decât să demonstreze încă o dată la ce nivel întreaga lor muzică…
Şi aici am pierdut şirul din nou, probabil deoarece… Da, voi fi cinstit, deoarece ea, I-330, s-a îndreptat către cutia
„regală”. Bănuiesc că am fost doar surprins de apariţia ei bruscă pe scenă.
Purta costumul fantastic al epocii vechi: o rochie neagră
strânsă pe trup, care îi scotea puternic în evidenţă albul umerilor săi goi şi al sânilor, care aveau între ei o umbră
caldă urcând şi coborând în ritmul respiraţiei… şi dinţii aceia aproape agresivi, orbitori…
Un zâmbet – o muşcătură către noi, în jos. Apoi s-a aşezat şi a început să cânte ceva sălbatic, spasmodic, împestriţat, ca şi cum viaţa lor întreagă atunci n-ar fi avut nici măcar o urmă de metodă raţională mecanică. Şi, bineînţeles, toţi cei din jurul meu aveau dreptate, toţi râdeau. Cu excepţia câtorva… dar de ce şi eu, şi eu… Eu?
Da, epilepsie, o boală a spiritului, durere… Domoală, dulce durere – o muşcătură – şi doream să fie şi mai adâncă, şi mai dureroasă. Şi apoi, încet, soarele. Nu al nostru, nu soarele albăstriu, cristalin, difuzat uniform prin cărămizile de sticlă, nu – era un soare sălbatic, năvalnic, dogoritor – şi jos toate hainele, rupe totul în fâşii de pe tine.
Numărul de lângă mine aruncă o privire în stânga, către mine, şi strâmbă din nas. Oarecum, o amintire bine întipărită rămâne: un balonaş micuţ de salivă i s-a ivit pe buze şi s-a spart. Balonaşul acela m-a trezit la realitate.
Eram eu însumi din nou.
Ca toţi ceilalţi, auzeam şi eu doar un zornăit lipsit de sens, agitat. Am râs. A apărut un sentiment de uşurare; totul era simplu. Isteţul fonolector ne-a dat o imagine prea vie a acelei epoci primitive. Asta a fost totul.
Cu ce bucurie am ascultat după aceea muzica noastră din prezent! (A fost difuzată la sfârşit, pentru contrast.) Măsurile cromatic cristaline ale infinitelor serii convergente şi divergente şi corzile sintetizatoare ale formulelor lui Taylor şi McLauren; tonul plin, cvadrilater, tempourile grele ale 19
„Pantalonilor lui Pitagora”2; tristele melodii ale oscilaţiilor care se sting; ritmurile vii alternând cu liniile de pauză
Frauenhofer – ca analiza spectroscopică a planetelor…
