„Dacă” ce? Dacă… Iar vechea ei obsesie despre un copil?

Sau, poate, ceva nou – ceva… ceva despre cealaltă? Dar asta ar… Nu, serios, ar fi prea absurd.

Însemnarea cinci

SUBIECTE:

Pătrat

Stăpânii lumii

O funcţie plăcută şi utilă

Iarăşi totul e anapoda. Din nou vorbesc cu tine, necunoscutul meu cititor, ca şi când tu… Ca şi când, hai să

zicem, ca şi când tu ai fi vechiul meu prieten R-13, poetul, acela cu buze de negroid – toată lumea îl cunoaşte. Dar tu eşti cine ştie pe unde – pe Lună, pe Venus, Marte, Mercur?

Cine ştie pe unde eşti, sau cine eşti.

Acum, să ne gândim la un pătrat, un pătrat însufleţit, frumos. Şi imaginaţi-vă că trebuie să vă spună ceva despre el însuşi, despre viaţa lui. Înţelegeţi voi, unui pătrat nici măcar nu i-ar trece prin cap să vă spună că toate patru unghiurile sale sunt egale: acest lucru a devenit atât de natural, atât de comun pentru el încât pur şi simplu nu mai e conştient întrun mod activ de lucrul acesta. Aşa şi cu mine: mă regăsesc în mod continuu în poziţia pătratului. Să luăm, de exemplu, cupoanele roz, şi tot ceea ce ţine de ele. Pentru mine, lucrul acesta este la fel de natural ca şi egalitatea celor patru unghiuri pentru pătrat, dar pentru voi ar putea reprezenta un mister mai mare decât binomul lui Newton.

Ei bine. Unul dintre înţelepţii antici a spus, în mod accidental bineînţeles, un lucru cu cap: „Dragostea şi foamea conduc lumea”. Ergo: pentru a stăpâni lumea, omul trebuie să-i stăpânească conducătorii. Înaintaşii noştri au reuşit, plătind scump, să învingă Foamea; vorbesc despre Marele Război de Două Sute de Ani – războiul dintre oraş şi sat.

Ţăranii primitivi, probabil mânaţi de prejudecăţi religioase, se 21

cramponau de „pâinea”3 lor.

Dar în anul 35 înainte de fondarea Statului Unic, a fost inventată hrana noastră actuală, un produs pe bază de petrol. E adevărat că doar 0,2 din populaţia globului a supravieţuit războiului. Dar, curăţată fiind de mizeria milenară, cât de radioasă a devenit faţa pământului! Şi acele două zecimi care au supravieţuit au gustat înălţimile binecuvântate în palatul strălucitor al Statului Unic.

Nu este clar, totuşi, faptul că starea de binecuvântare şi invidia sunt numărătorul şi numitorul fracţiei numite fericire? Şi ce sens ar mai fi avut nenumăratele sacrificii ale Marelui Război de Două Sute de Ani dacă în viaţa noastră ar mai rămâne încă loc pentru invidie? Şi totuşi, încă au rămas, pentru că încă au mai rămas nasuri „cârne” şi „clasice”

(conversaţia noastră din timpul plimbării); încă mai erau unii oameni a căror dragoste era dorită de mulţi, şi alţii a căror dragoste nu era căutată de nimeni.

În mod natural, după ce a fost cucerită Foamea (algebric, prin suma totală a bunurilor exterioare), Statul Unic şi-a îndreptat atacul împotriva celuilalt stăpân al lumii –

Dragostea. Şi în cele din urmă această forţă elementară a fost la rândul ei subjugată, id est organizată şi redusă la ordine matematică. Cu aproape trei sute de ani în urmă, istorica noastră Lex Sexualis a fost proclamată: „Fiecare număr are dreptul la orice alt număr ca articol sexual”.

De atunci totul a fost doar o problemă de tehnologie. Eşti examinat cu grijă în laboratoarele Departamentului Sexual; este determinat conţinutul exact de hormoni sexuali din sânge şi ţi se alocă un Tabel potrivit de zile sexuale. După

aceea, declari că în zilele tale sexuale doreşti să utilizezi numărul sau numerele ăsta şi ăsta, primeşti carneţelul tău de cupoane roz. Şi asta e tot.

Evident, astfel nu mai există motive de invidie; numitorul fracţiei fericirii este redus la zero, iar fracţia este 3 Acest cuvânt a supravieţuit doar ca metaforă poetică; compoziţia chimică a acestei substanţe a rămas încă necunoscută.

22

transformată într-o infinitate magnifică. Şi astfel, ceea ce pentru înaintaşii noştri a reprezentat o sursă pentru nenumărate tragedii stupide, a fost redus la o funcţie armonioasă, plăcută şi utilă a organismului, o funcţie ca şi somnul, munca fizică, consumul alimentelor, defecaţia şi aşa mai departe. Astfel puteţi vedea cât de mare este puterea logicii care purifică tot ceea ce atinge. Ah, dacă voi, dragii mei cititori, aţi putea cunoaşte această putere divină, dacă şi voi aţi putea-o învăţa şi urma până la capăt!

Ce ciudat… am scris astăzi despre cele mai înalte culmi ale istoriei umanităţii; am respirat în tot acest timp cel mai pur aer de munte al gândirii. Totuşi, în interiorul meu totul este oarecum înceţoşat, împăienjenit, umbrit de încrucişarea unui straniu X cu patru labe. Sau poate sunt chiar propriile mele labe? Şi totul pentru că le-am avut tot timpul sub ochii mei?

Nu-mi place să vorbesc despre ele şi nu îmi plac: sunt o relicvă a unei epoci sălbatice. Oare este posibil ca undeva, înăuntrul meu, să existe…

Am vrut să anulez cu o cruce toate acestea, deoarece am depăşit limitele subiectelor pe care mi le-am propus pentru această însemnare. Apoi am decis să le las. Am să las notele mele, ca pe un foarte sensibil seismograf, să înregistreze chiar şi curba celor mai nesemnificative oscilaţii ale creierului meu; pentru că chiar aceste oscilaţii sunt uneori semnalele de alarmă ale…

Dar asta este complet absurd. Ceva care ar trebui scos cu adevărat: ne-am canalizat toate forţele elementare – nu mai pot exista catastrofe.

Şi acum totul este în întregime clar pentru mine.

Sentimentul ciudat dinăuntrul meu este pur şi simplu rezultatul aceleiaşi poziţii a pătratului pe care am descris-o mai înainte. Iar tulburătorul X nu este în interiorul meu (nu poate fi); este pur şi simplu frica mea că un X ar putea rămâne în mine, necunoscuţii mei cititori. Dar sunt încrezător că nu mă veţi judeca prea sever. Sunt convins că

veţi înţelege că este mult mai dificil pentru mine să scriu decât a fost pentru orice alt autor din istoria omenirii. Unii au scris pentru contemporani; alţii pentru descendenţii lor.

23

Dar nimeni n-a mai scris pentru strămoşi, sau pentru fiinţe similare cu primitivii, îndepărtaţii săi înaintaşi…

Însemnarea şase

SUBIECTE:

Un incident

Blestematul „e clar”

Douăzeci şi patru de ore

Repet: mi-am făcut o datorie din a scrie fără să ascund nimic. De aceea, oricât de trist este, trebuie să notez aici că

chiar şi printre noi procesul de solidificare, de cristalizare a vieţii, în mod evident nu s-a încheiat încă; mai sunt anumite trepte de urcat înainte să atingem acest ideal. Idealul (evident) este condiţia de la care nu se mai poate întâmpla nimic mai mult. Dar acum… Ei bine, Gazeta Statului Unic de astăzi anunţă faptul că poimâine va avea loc o celebrare a Justiţiei la Piaţa Cubului. Acest lucru înseamnă că din nou un oarecare număr a tulburat funcţionarea marii Maşini a Statului; din nou s-a întâmplat ceva care nu fusese prevăzut, ceva necalculat dinainte.

De altfel, mi se întâmplase şi mie ceva. E drept, asta a fost în timpul Orei Personale, adică într-un interval special alocat pentru circumstanţe neprevăzute. Totuşi… În jurul orei şaisprezece (sau, ca să fiu mai precis, la fără zece) eram acasă. Deodată a sunat telefonul. O voce feminină:

— D-503?

— Da.

— Eşti liber?

— Da.

— Sunt I, I-330. O să ajung în câteva momente la tine şi mergem să vizităm Casa Antică. De acord?

I-330… Mă irită şi e antipatică, aproape că mă sperie. Însă

tocmai de aceea am spus: da.

Cinci minute mai târziu eram deja amândoi în aerou.

Albastrul de marmură al cerului de mai; lumina unui soare 24