nu ştiţi nimic despre lucrurile atât de elementare cum ar fi Tabelele Orare, Ora Personală, Norma Maternă, Zidul Verde şi Binefăcătorul. Mi se pare ridicol, însă mi-e destul de dificil să vorbesc despre toate acestea. Este ca şi cum un scriitor din, să zicem, secolul douăzeci, ar fi trebuit să explice în romanul său înţelesul unor cuvinte ca „haină” sau
„apartament” sau „soţie”. Însă, dacă romanul său ar fi trebuit să fie tradus pentru sălbatici, cum ar fi putut el să evite explicarea unui cuvânt ca „haină”?
Sunt convins că un sălbatic s-ar fi uitat la „haină” şi s-ar fi întrebat: „La ce e bună asta? E doar o povară inutilă”. Am senzaţia că reacţia voastră ar putea fi exact aceeaşi când v-aş
spune că nici unul dintre noi n-a trecut de Zidul Verde de la Războiul de Două Sute de Ani.
Dar, dragii mei cititori, un om trebuie să gândească măcar cât de cât. Face bine. La urma urmei, este clar că întreaga istorie a umanităţii, din cât se cunoaşte, este istoria tranziţiei de la forme de existenţă nomade la cele din ce în ce mai aşezate. Şi de aici nu rezultă oare că cea mai aşezată formă
(a noastră) este în acelaşi timp şi cea mai desăvârşită (a noastră)? Oamenii s-au vânzolit de la un capăt la altul al Pământului doar în preistorie, atunci când existau naţiuni, 13
războaie, comerţ şi tot felul de descoperiri de Americi. Dar cine mai are nevoie de toate acestea acum? La ce bun?
Recunosc că deprinderea unui astfel de mod stabil de existenţă nu a fost uşor de realizat, şi nu s-a petrecut dintr-o dată. În timpul Războiului de Două Sute de Ani, atunci când toate drumurile erau căzute în ruină şi erau năpădite de iarbă, trebuie să fi părut extrem de neconvenabil la început să locuieşti în oraşe izolate unele de altele de jungle verzi. Şi ce-i cu asta? După ce omului i-a căzut coada, probabil, i-a venit destul de greu să înveţe, la început, să alunge muştele fără ajutorul ei. La început, fără îndoială că a dus dorul cozii.
Dar acum – puteţi să vă imaginaţi având coadă? Sau puteţi să vă imaginaţi că umblaţi pe stradă gol, fără o „haină”?
(Pentru că poate voi încă mai tropăiţi în „haine”) Aşa e şi cu mine: nu-mi pot imagina un oraş care să nu fie îmbrăcat într-un Zid Verde; nu îmi pot închipui o viaţă care să nu fie reglementată de cifrele Tabelelor noastre.
Tabelul… Chiar în momentul acela, de pe zidul camerei mele, cifrele sale purpurii pe un câmp aurit mă fixează cu gingăşie şi severitate în ochi. Involuntar, mintea mea se întoarce către ceea ce strămoşii au numit „icoană”, şi mă
mână să compun poeme sau rugăciuni (căci sunt acelaşi lucru). Ah, de ce nu sunt poet, să pot aduce laudele potrivite Tabelului, inima şi pulsaţia Statului Unic!
Copii de şcoală fiind, am citit cu toţii (poate că şi dumneavoastră) acel monument al literaturii vechi – Mersul trenurilor. Însă pus pe lângă Tabelul nostru, ar fi ca grafitul pe lângă un diamant: ambele conţin acelaşi element –
carbonul – însă cât de etern, cât de transparent este diamantul, cum străluceşte! Cui nu i se opreşte respiraţia când trece huruind prin Mersul trenurilor? Dar Tabelele noastre Orare! Ne transformă pe fiecare dintre noi într-un erou de oţel, un erou pe şase roţi dintr-un grandios poem epic. În fiecare dimineaţă, cu o precizie de şase roţi, la aceeaşi oră şi în acelaşi moment, noi – milioane dintre noi –
ne trezim toţi ca unul. Şi la aceeaşi oră, milioane la unison, începem munca; şi o terminăm în acelaşi fel, la unison. Şi, contopiţi într-un singur trup cu milioane de mâini, în aceeaşi 14
secundă, desemnată de către Tabel, ne ducem lingurile la gură. În aceeaşi secundă, ieşim să ne facem plimbarea, mergem la auditoriu, plecăm către sala pentru exerciţii Taylor, adormim…
O să fiu sincer cu totul: nici chiar noi n-am găsit încă o soluţie absolută, precisă pentru problema fericirii. De două
ori pe zi, de la 16 la 17 şi de la 21 la 22 – magnificul organism unic se desparte în celule separate; acestea sunt Orele Personale desemnate de către Tabel. În timpul acestor ore veţi vedea la unii storurile lăsate la camere; alţii vor păşi măsurat pe bulevard, ca şi când ar urca pe treptele de alamă
ale Marşului; iar alţii, ca şi mine acum, la birourile lor. Dar sunt încrezător – şi puteţi să-mi spuneţi că sunt un idealist şi un visător – sunt convins că, mai devreme sau mai târziu vom potrivi şi aceste Ore Personale în formula generală. Într-o bună zi aceste 86.400 de secunde îşi vor găsi locul şi ele în Tabelele Orare.
Am citit şi am auzit multe lucruri incredibile despre acele vremuri când oamenii încă mai trăiau într-o stare de libertate, adică neorganizată, sălbatică. Dar cel mai incredibil lucru dintre toate, mi se pare mie, este faptul că autoritatea statului la acea vreme – indiferent cât de rudimentar era – le putea permite oamenilor să trăiască fără nimic asemănător măcar cu Tabelul nostru, cu plimbări obligatorii, fără o reglementare exactă a meselor zilnice, trezindu-se şi mergând la culcare când aveau chef. Unii istorici chiar afirmă că în acele timpuri luminile stradale erau aprinse toată noaptea, iar oamenii se plimbau şi mergeau cu maşinile pe străzi la orice oră din noapte.
Oricât aş încerca, tot nu pot înţelege. La urma urmei, indiferent cât de limitată le-ar fi fost inteligenţa, trebuiau să
fi înţeles că un astfel de mod de viaţă era un genocid – chiar dacă era unul lent. Statul (umanitatea) interzicea uciderea unui singur individ, dar nu şi uciderea parţială a milioanelor de oameni zi de zi. A ucide un individ, adică a diminua suma totală de vieţi omeneşti cu 50 de ani, era o crimă. Dar a diminua suma de vieţi omeneşti cu 50 de milioane de ani nu era considerat crimă. Nu-i ceva absurd? Astăzi, orice puşti de 15
zece ani ar rezolva această problemă moral-matematică în jumătate de minut. Ei, cu toţi filosofii lor adunaţi laolaltă, n-au putut să o rezolve (pentru că nu i-a trecut prin cap nici unui Kant să conceapă un sistem de etică ştiinţifică, adică o etică bazată pe scădere, adunare, împărţire şi înmulţire).
Şi nu era absurd ca statul (pentru că îndrăznea să se numească stat!) să lase viaţa sexuală fără nici o urmă de control? Cât de des şi cât de mult voia fiecare… Complet neştiinţific, ca animalele. Şi tot cu ochii închişi, ca animalele, făceau şi copii. Nu e ridicol: să aibă noţiuni de agricultură, avicultură, piscicultură (avem informaţii exacte că toate acestea le erau cunoscute), şi, totuşi, să nu fie capabili să
facă ultimul pas pe această treaptă logică – infantocultura?
să nu fie capabili să elaboreze un lucru cum ar fi Normele noastre Materne şi Paterne?
Este atât de absurd, de incredibil, încât mi-e teamă, când scriu lucrurile acestea, ca voi, cititorii mei necunoscuţi, să
nu mă luaţi drept un individ plin de bancuri proaste. Mi-e teamă că veţi fi tentaţi să credeţi că încerc doar să îmi bat joc de voi, înşirându-vă cele mai mari inepţii fără să clipesc.
Dar, ca să încep cu începutul, sunt incapabil să fac glume, deoarece fiecare glumă conţine o minciună ca funcţie implicită. În al doilea rând, Ştiinţa Statului nostru Unic susţine că aşa trăiau cei din vechime, şi Ştiinţa Statului Unic nu greşeşte niciodată. Şi apoi, de unde ar fi putut să apară o logică statală atunci, în vremurile acelea în care oamenii vieţuiau în stare de libertate – o stare a animalelor, maimuţelor, turmelor? Ce se putea aştepta de la ei, când chiar în timpurile noastre, din străfunduri, din adâncimi nebănuite, încă mai răzbat ocazional ecouri sălbatice, ecouri ale firii de maimuţă?
Din fericire, doar rareori. Din fericire, acestea sunt doar defecţiuni ale unor componente minore care pot fi reparate cu uşurinţă fără a opri eterna, grandioasa mişcare a întregului Maşinii. Şi pentru a îndepărta şurubul îndoit, avem mâna iscusită şi grea a Binefăcătorului şi ochii experimentaţi ai Gardienilor.
Şi, apropo, tocmai mi-am amintit. Numărul acela pe care l-16
am văzut cu o zi mai înainte, îndoit în formă de S – cred că l-am văzut ieşind din Biroul Gardienilor. Acum înţeleg acel sentiment instinctiv de respect pe care l-am avut pentru el, şi stânjeneala atunci când acea ciudată I-330 a vorbit de faţă
cu el… trebuie să mărturisesc că această I-330…
Soneria pentru culcare: e trecut de ora 22. Pe mâine…
Însemnarea patru
SUBIECTE:
Un sălbatic cu un barometru
Epilepsie
Dacă
Până acum, totul în viaţă a fost clar pentru mine (nu-i de mirare că am, se pare, o predilecţie chiar pentru cuvântul
