— Nu, nu ne plimbăm astăzi. Eu trebuie… I-am spus unde trebuie să merg. Spre surprinderea mea, cercul trandafiriu al buzelor sale s-a comprimat într-o semilună, cu colţurile în jos, de parcă ar fi gustat ceva acru. Am explodat.
33
— Voi, numerele-femei, am senzaţia că sunteţi roase în mod incurabil de prejudecăţi. Sunteţi total incapabile să
gândiţi abstract. Iartă-mă, dar e o dovadă de stupiditate.
— Te duci la spioni…! Şi eu care ţi-am adus un parfum de lăcrămioare de la Muzeul Botanic…
— De ce acest „Şi eu”? Tipic pentru o femeie. Furios (recunosc) i-am smuls lăcrămioarele. Bine, astea sunt lăcrămioarele dumitale! Ei? Miroase-le – e plăcut, da? Atunci de ce nu poţi avea atâta logică? Lăcrămioarele au un miros plăcut. Foarte bine. Dar nu se poate vorbi de mirosul însuşi, de conceptul de „miros” ca fiind bun sau rău. Nu poţi, am dreptate? Există mireasma de lăcrămioare şi, tot aşa, există
şi duhoarea de măselariţă: amândouă sunt mirosuri. Existau spioni în statul antic – există spioni şi în al nostru… da, spioni. Nu mi-e frică de cuvinte. Dar e evident că acei spioni erau măselariţa, iar ai noştri sunt lăcrămioarele. Da, lăcrămioarele!
Semiluna rozalie tremura. Acum îmi dau seama că a fost doar o părere – dar în acel moment eram sigur că o să
izbucnească în râs. Şi am strigat şi mai tare:
— Da, lăcrămioare. Şi nu e nimic amuzant în asta, chiar absolut nimic.
Sferele rotunde şi netede ale capetelor celorlalte numere care pluteau prin preajmă s-au întors către noi. O m-a luat uşor de braţ.
— Eşti atât de ciudat astăzi… Eşti cumva bolnav?
Visul – galben – Buddha… Am înţeles imediat cât se poate de clar că trebuie să merg la Biroul Medical.
— Ai dreptate, sunt bolnav, am strigat bucuros (o bucurie contradictorie – n-aveam de ce să mă bucur).
— Atunci trebuie să mergi imediat la medic. Trebuie să
înţelegi şi dumneata – este o datorie să fii sănătos. Ar fi ridicol din partea mea să încerc să-ţi dovedesc asta.
— Dragă O, bineînţeles că ai dreptate. Absolută dreptate!
Nu m-am dus la Biroul Gardienilor. Nu puteam fi ajutat acolo, trebuia să mă duc la Biroul Medical; acolo m-au ţinut până la şaptesprezece.
Iar seara (deja nu mai conta – seara Biroul Gardienilor era 34
închis) O a venit la mine. Storurile n-au fost coborâte. Am rezolvat probleme dintr-o veche culegere de matematică: e un lucru foarte relaxant şi te ajută să-ţi limpezeşti mintea. O-90
stătea în faţa caietului cu exerciţii, cu capul aplecat spre umărul său stâng, cu limba împingând pe dinăuntru obrazul stâng. Era un gest atât de copilăresc, atât de încântător. Şi înăuntrul meu totul era plăcut, calm şi simplu…
A plecat. Eram singur. Am respirat adânc de două ori – e un lucru benefic înainte de culcare. Apoi, deodată, un miros neprevăzut şi din nou ceva care mă tulbura… Curând l-am găsit: un parfum de lăcrămioare ascuns în patul meu.
Imediat s-a format un vârtej care a ridicat totul din adânc.
Nu, chiar fusese lipsită de tact să îl lase acolo. Foarte bine, nu m-am dus! Dar nu era vina mea că eram bolnav.
Însemnarea opt
SUBIECTE:
Rădăcina iraţională
Triunghi
R-13
Cât de mult timp a trecut de atunci, din timpul şcolii, când am întâlnit pentru prima dată √-1 – o amintire vie, ca şi când ar fi tăiată în timp: sala sferică luminată strălucitor, sute de capete rotunde de băieţi şi Plapa, profesorul nostru de matematică. Îl poreclisem Plapa. Era foarte uzat, se dezintegra, iar când elevul de serviciu îl conecta, difuzoarele porneau întotdeauna cu un „Pla-pla-pla-tş-ş-sh,” şi abia apoi începea lecţia din acea zi. Într-o zi Plapa ne-a vorbit despre numerele iraţionale, şi îmi amintesc că am plâns, bătând cu pumnii în masă, şi am ţipat „Nu vreau √-1!! Scoateţi-l pe √-1
din mine”. Acest număr iraţional a crescut în mine ca ceva străin, îndepărtat, cumplit. M-a devorat – era imposibil de conceput, de anihilat, pentru că era dincolo de limitele raţiunii.
35
Şi acum din nou apare √-1. Tocmai am aruncat o privire prin notele mele şi e clar pentru mine: am tot evitat, m-am tot minţit – totul ca să mă feresc să mai văd √-1. E o prostie că aş fi bolnav şi toate chestiile astea sunt prostii. M-aş fi putut duce acolo acum o săptămână, sunt convins, m-aş fi dus acolo fără să ezit nici măcar o clipă. Dar acum? De ce?
Şi astăzi la fel. Exact la şaisprezece şi zece stăteam în faţa zidului strălucitor de sticlă.
Deasupra mea, scânteierea aurie, însorită, pură a literelor semnului de deasupra intrării în Birou. Înăuntru, prin sticlă, am văzut şirul lung de unife albăstrii. Feţe strălucind ca nişte candele într-o biserică antică: veniseră toţi să exercite o faptă măreaţă, să aducă jertfă pe altarul Statului Unic pe cei pe care îi iubeau, pe prietenii lor, pe ei înşişi. Şi eu – tânjeam să mă alătur lor, să fiu cu ei. Şi nu eram în stare: picioarele îmi erau sudate adânc în dalele de sticlă ale pavajului şi stăteam holbându-mă în gol, incapabil să mă mişc din loc.
— Ah, matematicianul nostru! Ce faci, visezi?
Am tresărit. Ochi negri, lăcuiţi de zâmbet; buze groase de negroid. Poetul R-13, vechiul meu prieten, şi împreună cu el, trandafiria O.
M-am întors supărat către ei. Dacă nu m-ar fi deranjat ei, cred că în sfârşit aş fi reuşit să smulg din mine acel √-1 cu tot cu carne şi aş fi intrat în Birou.
— Nu visez. Sunt în admiraţie, dacă vrei! am răspuns tăios.
— Sigur, sigur! Tu, bunul meu prieten, n-ar fi trebuit să fii matematician, trebuia să fii poet! Da! Chiar aşa, de ce nu te transferi la noi, poeţii, ei? Cum ţi-ar plăcea asta? Pot aranja imediat, ei, ce zici?
