rămas nimic din ei decât crucile negre ale scheletelor. Dar acum Prometeu (adică noi) a apărut.

„El a înhămat focul la maşină, în oţel, Şi haosul l-a strunit în lanţurile Legii.”

Şi totul era nou, totul era oţel – un soare de oţel, copaci din oţel, oameni de oţel. Dar, deodată, un nebun „a slobozit focul” şi totul piere din nou.

Din nefericire, am o memorie slabă pentru versuri, dar îmi amintesc un lucru: ar fi fost imposibil să alegi nişte imagini mai frumoase, mai instructive.

Din nou gestul acela lent, greu, şi un al doilea poet a apărut pe treptele Cubului. Chiar m-am ridicat puţin de pe scaun: nu se poate! Nu, acelea erau buzele lui groase, era el… De ce nu-mi spusese dinainte că va avea această înaltă…

Buzele îi tremurau, erau cenuşii. Am înţeles: să fii în faţa Binefăcătorului, înaintea întregii oştiri a Gardienilor… Totuşi

– să fii atât de emoţionat…

Trohei iuţi, ascuţiţi – ca nişte lovituri de topor. Despre o crimă atroce, despre versurile profanatoare care îndrăzneau să-l numească pe Binefăcător… nu, mâna mea refuză să

repete.

R-13 s-a scufundat în scaunul său, palid, fără să privească

la nimeni (nu m-aş fi aşteptat din partea lui să fie atât de timid). Pentru cea mai infimă fracţiune de secundă am zărit faţa cuiva – un chip întunecat, tăios, un triunghi ascuţit – ca o viziune pe lângă el, apoi dispărând deodată. Ochii mei, mii de ochi, s-au întors către Maşină. Al treilea gest de fontă al mâinii aceleia neomeneşti. Şi criminalul, clătinându-se sub bătaia unui vânt invizibil, a urcat încet o treaptă, apoi alta, şi acum – ultima treaptă din viaţa lui, iar acum este pe ultimul său pat, cu faţa către cer, capul dat pe spate.

Binefăcătorul, greu, de piatră, ca şi destinul, a ocolit Maşina, şi-a pus mâna Sa uriaşă pe mâner… Nici un sunet, nici o răsuflare – toţi ochii erau aţintiţi asupra acelei mâini.

Ce izbucnire învăpăiată de exaltare trebuie să simtă cineva atunci când este instrumentul, rezultatul a o sută de mii de 42

voinţe! Ce destin magnific!

O secundă infinită. Mâna s-a lăsat în jos, alimentând cu curent Maşina. O scânteie orbitoare a tăişului ascuţit al razei, ascuţit ca un tremur; trosnind încet tuburile Maşinii.

Trupul întins a fost cuprins de pâclă strălucitoare, uşoară –

se topea, se topea înaintea ochilor noştri, dizolvându-se cu o viteză îngrozitoare. Apoi nimic – doar o mică baltă de apă

pură din punct de vedere chimic, care cu doar câteva clipe mai înainte pulsase roşie, sălbatică în inimă…

Toate acestea erau lucruri elementare şi cunoscute tuturor: da, disocierea materiei; da, dezintegrarea atomilor corpului omenesc. Şi, totuşi, de fiecare dată era un miracol –

o mărturie a puterii supraomeneşti a Binefăcătorului.

Deasupra noastră, în faţa Lui, chipurile îmbujorate a zece numere-femei, cu buzele întredeschise de emoţie, cu flori legănându-se în vânt.5

Potrivit unui vechi obicei, zece femei împodobeau cu ghirlande de flori unifa Binefăcătorului încă umedă din cauza stropilor. Cu pasul maiestuos al unui înalt preot, El a coborât încet şi a trecut încet printre rânduri. Şi în cortegiul Lui, delicatele ramuri albe ale braţelor de femei ridicate sus, iar apoi o furtună dintr-un milion de glasuri care strigau la unison. Uralele în onoarea oştirii Gardienilor, prezenţă

invizibilă undeva aici, printre rândurile noastre. Cine ştie, poate chiar pe aceşti Gardieni i-a anticipat imaginaţia omului antic atunci când a creat înfricoşătorii şi blânzii „arhangheli”

pe care îi primea fiecare om la naştere.

Da, era ceva din vechile rituri religioase, ceva purificator ca o furtună, în acea ceremonie solemnă. Voi, cei care veţi citi toate acestea – aţi cunoscut astfel de momente? Dacă nu, îmi pare rău pentru voi…

5 De la Muzeul Botanic, bineînţeles. Eu, personal, nu văd nimic frumos în flori sau în orice altceva aparţinând lumii primitive exilate în afara Zidului Verde. Doar ceea ce este raţional şi util este frumos: maşinile, încălţămintea, formulele, hrana etc.

43

Însemnarea zece

SUBIECTE:

O scrisoare

O membrană

Păroasa mea persoană

Ziua de ieri a fost pentru mine ca o hârtie prin care îşi filtrează chimiştii soluţiile: toate particulele în suspensie, tot ce este de prisos rămâne pe această hârtie. Şi în această

dimineaţă am coborât proaspăt distilat, transparent.

Jos, în vestibul, controloarea stătea la masa ei, privindu-şi ceasul şi notând numerele celor care intrau. Numele ei este U… dar ar fi mai bine să nu-i menţionez şi numărul, poate cumva o să spun ceva urât despre ea. Deşi, în esenţă, e o femeie destul de respectabilă, între două vârste. Singurul lucru care nu-mi place la ea este faptul că obrajii îi sunt lăsaţi ca branhiile de peşte (dar de ce ar trebui să mă

deranjeze chestia asta?).

După un scârţâit de peniţă m-am văzut notat pe pagină –

D-503 şi, alături de mine, o pată de cerneală.

Tocmai mă pregăteam să-i atrag atenţia, când ea îşi ridică

fruntea şi îmi adresă un zâmbet de cerneală.

— Ai o scrisoare. Da. O să o primeşti, dragul meu, da, da, o s-o primeşti.

Ştiu că scrisoarea, pe care ea o citise, mai trebuia să

treacă şi de Biroul Gardienilor (cred că nu mai e nevoie să vă

explic această procedură normală), aşa că va ajunge la mine nu mai târziu de ora doisprezece. Dar am fost deranjat de acel mic zâmbet; picătura de cerneală a întunecat soluţia mea transparentă. Atât de mult, încât mai târziu, în hala de construcţie a Integralului, n-am putut să mă concentrez şi chiar am greşit un calcul, lucru care nu mi s-a mai întâmplat niciodată.

La douăsprezece, din nou branhiile roz-maronii şi, în cele din urmă, scrisoarea a ajuns în mâinile mele. Nu ştiu de ce n-am citit-o imediat, ci doar am strecurat-o în buzunar şi m-am grăbit spre camera mea. Am deschis-o, am gonit prin ea 44

şi m-am aşezat… Este o notificare oficială că numărul I-330

s-a înregistrat cu mine şi că eu urma să fiu în camera ei astăzi la ora douăzeci şi unu. Adresa era dată dedesubt.

Nu! După tot ce se întâmplase, după ce i-am arătat atât de tranşant ceea ce simt faţă de ea! În plus, nici măcar nu ştia dacă m-am dus sau nu la Biroul Gardienilor. La urma urmei n-avea de unde să ştie că fusesem bolnav – mă rog, că în general n-am putut… Şi în ciuda tuturor lucrurilor acestora…

În cap parcă mi se învârtea cu zumzet un dinam. Buddha, mătase galbenă, lăcrămioare, semiluna trandafirie… Ah, da, şi asta: O urma să mă viziteze astăzi. Era cazul să îi arăt notificarea cu privire la I-330? N-aveam idee. Nu m-ar fi crezut (şi cum ar fi putut să o facă?) că n-am nimic de a face cu chestia asta, că eram complet… Şi eram convins – ar fi o conversaţie dificilă, fără noimă, absolut ilogică… Nu, numai asta nu. Am să las totul să se rezolve automat: pur şi simplu am să-i trimit şi ei o copie a notificării.

Mi-am băgat grăbit hârtia în buzunar – şi deodată mi-am văzut acea mână îngrozitoare, de maimuţă. Îmi amintesc cum I-330 mi-a luat atunci mâna, în timpul plimbării, şi s-a uitat la ea. Oare ea chiar…