Buzele groase au început să atârne, lacul i s-a şters din ochi. R-13 a sărit în sus, s-a răsucit şi a început să se holbeze într-un punct de pe zid. M-am uitat la valijoara lui închisă ermetic gândindu-mă: ce-o fi răsucind el acolo, în valijoara aceea micuţă a lui?
Un moment de tăcere incomodă, asimetrică. Îmi era neclar care era, de fapt, care era necazul, dar ceva nu era în regulă.
— Din fericire, epocile acelea antediluviene ale tuturor acelor Shakespeare şi Dostoievski, sau cum naiba îi mai chema, s-au dus, am zis eu în mod deliberat cu glas tare. R
şi-a întors chipul către mine. Cuvintele încă îi mai ţâşneau din gură, dar mi s-a părut că acea strălucire veselă din ochi îi dispăruse.
— Da, dragul meu matematician, din fericire, din fericire, din fericire! Noi suntem cele mai fericite medii aritmetice. Aşa cum ziceţi voi, matematicienii – integrare de la zero la infinit, de la un cretin la Shakespeare… da!
Nu ştiu de ce – mi s-a părut complet irelevant – dar mi-am amintit-o pe cealaltă, tonul ei, un fir subţire de tot părea să
se extindă de la ea la R. (Ce era?) Din nou acel √-1 a început să mă tulbure. Mi-am deschis ecusonul – era şaptesprezece fără douăzeci şi cinci. Le mai rămâneau patruzeci de minute pentru cuponul lor roz.
— Bine, eu trebuie să plec. Am sărutat-o pe O, i-am strâns mâna lui R şi am ieşit către elevator.
În stradă, după ce am traversat pe partea cealaltă, am aruncat o privire înapoi: clădirea, acest colos de sticlă, luminos, străbătut de soare, din loc în loc îşi etala pătratele storurilor coborâte – pătrate de fericire ritmică, taylorizată.
La al şaptelea etaj am văzut pătratul lui R-13; deja lăsase storurile.
39
Drăguţa de O… Dragul de R… Şi în el exista, de asemenea (nu ştiu de ce „de asemenea”, dar las mâna să scrie în voie) –
şi în el exista, de asemenea, ceva care nu-mi era drag întru totul. Şi, totuşi, el, eu şi O – noi suntem un triunghi, poate nu chiar echilateral, însă tot un triunghi. Ca să o spun în limbajul înaintaşilor (cititorii mei planetari, poate că acest limbaj vă e mai pe înţeles), noi suntem o familie. Şi este aşa de bine ca, uneori, chiar dacă numai pentru scurt timp, să te relaxezi, să te odihneşti, să te închizi într-un simplu şi puternic triunghi lăsând pe dinafară totul…
Însemnarea nouă
SUBIECTE:
Liturghie
Iambii şi troheii
O mână din fontă
O zi luminoasă, solemnă. În astfel de zile îţi uiţi slăbiciunile, impreciziile, indispoziţiile, şi totul e cristalin, imuabil, etern – ca şi sticla noastră.
Piaţa Cubului. Şaizeci şi şase de cercuri concentrice de tribune. Şaizeci şi şase de rânduri de chipuri tăcute şi luminoase, ochi reflectând strălucirea soarelui sau, poate, strălucirea Statului Unic. Flori roşii sângerii – buzele femeilor. Ghirlande fragede de chipuri copilăreşti în rândurile din faţă, aproape de centrul acţiunii. O linişte austeră, profundă, gotică.
Potrivit descrierilor care s-au păstrat până la noi, ceva similar se întâmpla la antici în timpul „slujbelor religioase”.
Dar ei proslăveau propriul lor Dumnezeu necunoscut, iraţional; noi îl servim pe cel raţional şi bine cunoscut al nostru. Dumnezeul lor nu le oferea nimic altceva decât o eternă, chinuitoare căutare; Dumnezeul lor n-a fost în stare să se gândească la ceva mai înţelept decât să se ofere pe sine ca sacrificiu dintr-un motiv incomprehensibil. Noi, pe de altă
40
parte, oferim jertfa Dumnezeului nostru, Statului Unic – o jertfă calmă, raţională, inteligentă. Da, aceasta era liturghia noastră solemnă închinată Statului Unic, o comemorare a unor vremuri de teribile încercări, a Războiului de Două Sute de Ani, o grandioasă sărbătoare a victoriei tuturor asupra unuia, a sumei asupra individului.
Acela. Stătea pe treptele Cubului inundat de soare. Un chip alb – nu, nici măcar alb, deja lipsit de culoare: un chip de sticlă, buze de sticlă. Şi doar ochii – negri, lacomi, nişte găuri nesăţioase. Şi lumea înfiorătoare de care nu-l despărţeau decât câteva minute. Ecusonul auriu cu numărul său deja îi fusese scos. Braţele sale fuseseră legate cu o panglică purpurie – un vechi obicei. (Este evident că data din cele mai vechi timpuri, înainte ca astfel de lucruri să fie făcute în numele Statului Unic; în acele zile, condamnaţii simţeau, bineînţeles, că aveau dreptul să se opună, aşa că
mâinile lor erau de obicei legate cu lanţuri.) Şi sus de tot, deasupra Cubului, în apropierea Maşinii –
silueta imobilă, ca din metal turnat, a Lui, a celui pe care îl numim Binefăcătorul. Figura sa nu poate fi văzută în detaliu de aici, de jos, tot ce se putea vedea era că avea trăsături maiestuoase, pătrate, aspre. Dar mâinile… Uneori se întâmplă în fotografii ca mâinile, plasate în prim-plan, prea aproape de aparatul de fotografiat, să iasă imense; îţi iau ochii şi acoperă restul. Aşa, cu aceste mâini grele încă
odihnindu-se calm pe genunchi. Şi era clar – erau de piatră, iar genunchii abia reuşeau să le suporte greutatea.
Apoi, deodată una dintre acele uriaşe mâini s-a ridicat încet – o mişcare lentă, de fontă. Şi din tribune, supunându-se mâinii ridicate, un număr s-a apropiat de Cub. Era unul dintre Poeţii Statului, a cărui fericită sarcină era de a încununa sărbătoarea cu versurile sale. Divini, iambii de aramă au tunat peste tribune – despre nebunul cu ochii de sticlă, care stătea acolo, pe trepte, aşteptând rezultatul logic al delirurilor sale.
Un foc arzător. În bătaia iambilor clădirile s-au clătinat, au ţâşnit în sus în jeturi de aur lichid, s-au prăbuşit. Copacii verzi s-au veştejit, s-au chircit, li s-a scurs seva – n-a mai 41
rămas nimic din ei decât crucile negre ale scheletelor. Dar acum Prometeu (adică noi) a apărut.
„El a înhămat focul la maşină, în oţel, Şi haosul l-a strunit în lanţurile Legii.”
Şi totul era nou, totul era oţel – un soare de oţel, copaci din oţel, oameni de oţel. Dar, deodată, un nebun „a slobozit focul” şi totul piere din nou.
Din nefericire, am o memorie slabă pentru versuri, dar îmi amintesc un lucru: ar fi fost imposibil să alegi nişte imagini mai frumoase, mai instructive.
Din nou gestul acela lent, greu, şi un al doilea poet a apărut pe treptele Cubului. Chiar m-am ridicat puţin de pe scaun: nu se poate! Nu, acelea erau buzele lui groase, era el… De ce nu-mi spusese dinainte că va avea această înaltă…
Buzele îi tremurau, erau cenuşii. Am înţeles: să fii în faţa Binefăcătorului, înaintea întregii oştiri a Gardienilor… Totuşi
– să fii atât de emoţionat…
Trohei iuţi, ascuţiţi – ca nişte lovituri de topor. Despre o crimă atroce, despre versurile profanatoare care îndrăzneau să-l numească pe Binefăcător… nu, mâna mea refuză să
repete.
R-13 s-a scufundat în scaunul său, palid, fără să privească
