cele două linii adânci de la colţurile gurii până la nas. Şi, din nu ştiu ce motiv, acele linii mi-au destăinuit: acea siluetă

dublu-arcuită, gârbovită, cu aripile acelea în loc de urechi…

a îmbrăţişat-o pe ea – aşa cum era ea acum… El…

Dar încerc să redau senzaţiile – senzaţiile anormale – pe care le-am avut în acel moment. Acum, când scriu toate acestea, sunt perfect conştient că totul este aşa cum ar trebui să fie. Ca orice număr de bună credinţă, are şi el un drept egal la bucurie şi ar fi injust… Ah, ei bine, dar asta e ceva.

I-330 a râs foarte ciudat şi îndelung. Apoi m-a privit mai intens – a privit parcă în interiorul meu.

— Dar lucrul cel mai important este că mă simt complet destinsă cu tine. Eşti atât de drăguţ – o, sunt convinsă de asta – n-ai să te duci niciodată la Birou ca să raportezi că am 48

băut lichior, că am fumat. O să fii bolnav, sau o să fii ocupat, sau mai ştiu eu ce. Şi sunt chiar şi mai sigură că într-o clipă

o să bei această minunată otravă împreună cu mine…

Tonul acela insolent, ironic. Acum chiar simţeam că o urăsc din nou. Dar de ce acel „din nou”? Am urât-o tot timpul. A dat peste cap tot paharul cu otrava aceea verde, s-a ridicat şi, răspândind strălucirea aceea trandafirie prin transparenţa galbenului-şofran, a făcut câţiva paşi… şi s-a oprit în spatele scaunului meu.

Deodată un braţ mi-a înlănţuit gâtul, ea şi-a lipit buzele de ale mele – nu, era ceva mai adânc, mai înfricoşător. Jur, am fost complet luat prin surprindere şi poate că acesta a fost singurul motiv pentru care… La urma urmei nu puteam –

acum înţeleg foarte clar acest lucru – n-aveam cum să-mi doresc ceea ce s-a întâmplat după aceea.

Buze insuportabil de dulci (bănuiesc că era gustul

„lichiorului”) – şi o înghiţitură de otravă a fost turnată în interiorul meu – apoi mai mult, şi mai mult… M-am desprins de pământ şi, ca o planetă separată, rotindu-mă nebuneşte, m-am avântat în jos, în jos pe o orbită necunoscută, necalculată…

Ceea ce a urmat poate fi descris doar cu aproximaţie, doar prin analogii mai mult sau mai puţin reuşite.

Nu mi s-a mai întâmplat niciodată înainte, dar asta e ceea ce s-a petrecut: noi toţi, cei de pe pământ, mergem tot timpul pe deasupra unei mări purpurii de flăcări, ascunsă acolo, dedesubt, în adâncul pământului. Nu ne gândim niciodată la lucrul acesta. Dar dacă crusta subţire de sub picioarele noastre s-ar transforma în gheaţă şi deodată am putea să

vedem…

Eu am devenit sticlă. Am văzut – în interiorul meu.

Erau doi eu. Cel vechi, D-503, numărul D-503, şi celălalt…

Înainte abia îşi arătase labele lui păroase din cochilie; acum a ieşit la iveală cu totul, cochilia s-a crăpat; doar o clipă şi s-ar sparge în bucăţi şi… Şi apoi… ce?

Cu toată puterea, ca şi cum m-aş fi agăţat de un pai, mi-am înţepenit mâinile pe braţele fotoliului şi am întrebat – să

mă aud pe mine, celălalt eu, vechiul eu: 49

— De unde… de unde ai luat această… această otravă?

— Aaa, asta! Un medic, unul dintre…

— Unul dintre…? Unul dintre…?

Şi, deodată celălalt a sărit afară şi a ţipat:

— N-am să permit! Vreau să nu existe altcineva în afară de mine. O să ucid pe oricine care… Pentru că eu… Pentru că

pe tine… Eu…

L-am văzut – a înşfăcat-o cu labele lui păroase, a rupt mătasea şi şi-a înfipt dinţii în… Îmi amintesc exact dinţii lui…

Nu ştiu cum, dar I-330 a reuşit să se smulgă din strânsoare. Şi acum – cu ochii ascunşi în spatele blestematelor de storuri – se sprijinea cu spatele de dulapul în perete şi mă asculta.

Îmi aduc aminte – eram pe podea, îmbrăţişându-i picioarele, sărutându-i genunchii, implorând-o:

— Acum, chiar în clipa asta, chiar acum…

Dinţi ascuţiţi, triunghi ascuţit, ironic al sprâncenelor. S-a aplecat şi în tăcere mi-a desprins ecusonul.

— Da! Da, draga mea, draga mea.

Am început grăbit să-mi arunc unifa, dar I-330, la fel de tăcută, mi-a arătat ceasul de la ecuson. Mai erau cinci minute până la douăzeci şi două şi jumătate.

Mi s-a făcut frig deodată. Ştiam ce însemna să fii văzut pe stradă după ora douăzeci şi două şi jumătate. Nebunia mi s-a împrăştiat de parcă ar fi fost spulberată. Eram eu însumi.

Şi un lucru îmi era clar: o urăsc, o urăsc, o urăsc!

Fără să îmi iau rămas bun, fără să arunc o privire înapoi, m-am repezit afară din cameră, mi-am prins din fugă

ecusonul, am coborât pe scări (de frică să nu mă întâlnesc cu cineva în elevator), am năvălit pe strada pustie.

Toate erau la locul lor – atât de simplu, obişnuit, normal: casele de sticlă strălucind de lumini, cerul palid de sticlă, noaptea verzuie, nemişcată. Dar, sub această sticlă tăcută şi rece, ceva violent, roşu-sângeriu, păros, gonea fără zgomot.

Şi eu goneam, fără răsuflare, ca să nu întârzii.

Deodată am simţit că ecusonul prins în grabă s-a desprins şi a căzut, cu un clinchet, pe pavajul de sticlă. M-am aplecat 50

să îl ridic şi în clipa aceea de tăcere am auzit în urma mea un zgomot de paşi. Am întors capul – ceva micuţ, aplecat, furişat după colţ, sau cel puţin aşa mi s-a părut atunci.

Am pornit din nou în goană, cu aerul şuierându-mi pe la urechi. La intrare m-am oprit: ceasul arăta un minut după

ora douăzeci şi două şi jumătate. Am ascultat – nu era nimeni din urma mea. Era evident că fusese doar rodul absurd al imaginaţiei, efectul otrăvii.

A fost o noapte de chin. Patul meu se ridica şi se scufunda, ca să se ridice din nou sub mine, plutind pe valurile unei sinusoide. Încercam să mă conving pe mine: noaptea numerele trebuie să doarmă; este datoria lor, aşa cum este de datoria lor să muncească pe timpul zilei. Să nu dormi noaptea este o crimă din punct de vedere legal. Şi totuşi, nu puteam, nu puteam şi pace.

Mă sfârşesc. Sunt incapabil să îmi îndeplinesc îndatoririle faţă de Statul Unic… Eu…

Însemnarea unsprezece

SUBIECTE:

Nu, nu pot, pur şi simplu scriu, fără nici un plan Seară. O ceaţă subţire. Cerul e ascuns de un văl auriu-lăptos şi nu se poate vedea ce e deasupra, dincolo de el. Cei din vechime ştiau că Dumnezeul lor, cel mare, sceptic şi plictisit – era acolo. Noi ştim că acolo nu e nimic altceva decât un nimic albastru-cristalin, gol, indecent. Dar acum nu mai ştiu ce e acolo: am învăţat prea mult. Cunoaşterea, când este absolut sigură de infailibilitatea ei, înseamnă credinţă.

Am avut o credinţă fermă în mine însumi; am crezut că ştiu tot ce există înăuntrul meu. Şi acum…