62
Uşa grea, opacă, s-a închis cu un scârţâit, şi imediat inima mi s-a deschis dureros de larg – şi mai larg – până la capăt.
Buzele ei erau ale mele. Am sorbit şi am tot sorbit. M-am dezlipit, am privit tăcut în ochii ei, deschişi larg pentru mine şi din nou…
Crepusculul camerelor, coperţile din piele ale cărţilor albastre, galben-şofran, verde întunecat, zâmbetul de aur al lui Buddha, strălucirea oglinzilor. Şi vechiul meu vis, atât de uşor de înţeles acum – totul plin de sevă auriu-trandafirie, gata să se reverse, să ţâşnească.
S-a pârguit. Şi, inevitabil, ca fierul şi magnetul, în dulcea sa supunere la precisa, imuabila lege, m-am contopit cu ea.
Nu exista nici un cupon roz, nici o contabilizare, nici un stat, nici măcar eu. Existau doar acei dinţi ai ei delicat ascuţiţi, încleştaţi, ochii de aur larg deschişi pentru mine şi prin ei am pătruns încet, adânc, tot mai adânc. Şi linişte. Doar în colţ, la mii de kilometri depărtare, picături căzând într-un lavabou, iar eu eram universul, şi de la o picătură la alta –
eoni, milenii…
Trăgând pe mine unifa, m-am aplecat deasupra ei şi am mai sorbit-o din priviri încă o dată.
— Ştiam eu… Te-am ştiut… a rostit ea în şoaptă.
Ridicându-se repede, şi-a pus pe ea unifa şi şi-a reluat zâmbetul acela al ei obişnuit, ascuţit ca o muşcătură.
— Ei bine, înger decăzut. Eşti în pierzanie acum. Nu ţi-e frică? La revedere, atunci! Ai să te întorci singur. Hai.
A deschis uşa cu oglindă a garderobei; privindu-mă peste umăr, a aşteptat. Am ieşit ascultător. Dar abia am păşit peste prag, când deodată am simţit că trebuie să îi mai simt o dată umărul lipit de mine – doar pentru o clipă, doar umărul, nimic mai mult.
M-am repezit înapoi în cameră unde ea probabil că încă îşi mai aranja unifa în faţa oglinzii. Am intrat în fugă – şi m-am oprit. Am văzut limpede vechiul inel cu chei încă legănându-se în uşa garderobei, dar I-330 nu era acolo. Nu putea să fi plecat – nu exista decât o singură ieşire. Totuşi, ea nu mai era acolo. Am căutat-o peste tot, am deschis chiar şi 63
garderoba şi am bâjbâit printre rochiile acelea strălucitoare, vechi. Nimeni…
Mă simt oarecum stânjenit, dragii mei cititori planetari, să
vă povestesc despre o întâmplare atât de neplauzibilă. Dar ce altceva aş putea să spun dacă exact aşa s-a întâmplat? Nu fusese întreaga zi, încă de dimineaţă, plină de improbabilităţi? N-a semănat totul cu acea boală antică –
visele? Şi dacă aşa stau lucrurile, ce diferenţă mai poate face o absurditate în plus sau în minus? Şi apoi, sunt sigur că
mai devreme sau mai târziu o să reuşesc să pun aceste absurdităţi în vreo formulă logică. Acest lucru mă linişteşte, şi sper că vă va aduce şi vouă liniştea.
Dar cât de plin mă simt – dacă aţi şti cât de plin mă simt –
până la refuz!
Însemnarea paisprezece
SUBIECTE:
„Al meu”
Imposibil
Duşumeaua rece
Încă ceva despre ziua de ieri. Ora mea personală înainte de culcare a fost ocupată şi n-am putut să-mi notez ieri. Dar toate acestea mă rodeau şi, mai mult decât atât – poate pentru totdeauna – acea duşumea insuportabil de rece…
Seara O urma să vină la mine – era ziua ei. M-am dus jos la numărul de serviciu să obţin permisiunea să-mi cobor storurile.
— Ce-i cu dumneavoastră? m-a întrebat controlorul.
Arătaţi puţin cam…
— Eu… Eu nu mă simt prea bine…
De fapt, era adevărat. Eram cu siguranţă bolnav. Toate acestea sunt o boală. Şi mi-am amintit: da, desigur, certificatul medicului… Mi-am pipăit buzunarul – a foşnit 64
acolo. Atunci totul chiar s-a întâmplat, totul a fost real…
Am întins foaia de hârtie controlorului. Obrajii îmi ardeau.
Fără să mă uit, l-am văzut privindu-mă uimit.
Şi apoi s-a făcut douăzeci şi unu şi jumătate. În camera din stânga, storurile erau lăsate. În camera din dreapta mi-am văzut vecinul aplecat peste o carte – cu capul chel şi noduros ca o enormă parabolă galbenă. Mă plimbam chinuit prin cameră. Cum aş putea acum… cu O… după tot ce se întâmplase? Şi din dreapta am simţit clar ochii celui de acolo fixându-mă, am văzut distinct ridurile de pe fruntea lui – un şir de linii galbene ilizibile şi, nu ştiu de ce, am avut senzaţia că au legătură cu mine.
La douăzeci şi două fără un sfert un uragan vesel a năvălit la mine în cameră, un cerc puternic de braţe trandafirii mi-a încolăcit gâtul. Apoi am simţit cercul slăbind, slăbind. S-a desfăcut. Braţele ei s-au lăsat în jos.
— Nu mai eşti acelaşi, nu mai eşti cel de dinainte, nu mai eşti al meu!
— Ce e cu noţiunea asta primitivă – „al meu”? N-am fost niciodată… şi m-am poticnit. Mi-a venit: e adevărat; înainte de asta n-am fost niciodată… Dar acum? Acum nu mai trăiesc în lumea noastră clară, raţională; trăiesc într-o lume veche de coşmar, lumea rădăcinilor pătrate de minus unu.
Storurile au căzut. În spatele zidului din dreapta, vecinul şi-a scăpat cartea pe podea şi prin ultima crăpătură dintre storuri şi podea am văzut mâna aceea galbenă ridicând cartea şi singura mea dorinţă era să apuc acea mână şi să
mă ţin cu toată puterea…
