iraţionala, hidoasa lume a copacilor, a păsărilor, a animalelor…

Prin sticlă, un animal cu botul turtit mă fixa înceţoşat, plictisitor; ochi galbeni, repetând persistent un singur şi incomprehensibil gând. Pentru o vreme ne-am privit îndelung în ochi – ochii noştri erau ca nişte galerii de mină cu un capăt în lumea de la suprafaţă şi altul într-o lume din adâncuri. Şi o întrebare a început să mă frământe: dar dacă

ea, această creatură cu ochi galbeni, în lumea ei dezordonată, mizerabilă, de frunze, în necalculata ei existenţă este, de fapt, mai fericită decât noi?

Mi-am ridicat mâna, ochii aceia galbeni au clipit, s-au dat înapoi şi au dispărut în verdeaţă. Amărâta aceea de creatură!

Ce absurditate – că ar fi posibil să fie mai fericită decât suntem noi! mai fericită decât mine, poate; dar eu sunt doar o excepţie, eu sunt bolnav.

Dar chiar şi eu… Zidurile roşii-întunecate ale Casei Antice erau deja în faţa mea, şi gura lipită şi simpatică a bătrânei.

Am întrebat-o nerăbdător:

— Ea e aici?

Gura lipită s-a deschis încet.

— Care „ea”?

— Ei, care, care! I-330, desigur… Am venit împreună în ziua aceea – cu aeroul…

— A – aha, aşa… aşa…

Razele ridurilor dimprejurul gurii, raze şirete din ochii galbeni, sondând în interiorul meu, adânc, tot mai adânc. Şi în cele din urmă:…

— Ei, da… bine, e aici, a ajuns puţin mai devreme.

E aici. Am văzut o tufă de pelin amar şi argintiu la picioarele bătrânei. (Curtea Casei Antice este o parte a muzeului, păstrată cu grijă în starea sa preistorică) O

crenguţă de pelin se întindea lângă mâna bătrânei, iar ea o mângâia; o fâşie galbenă de lumină solară îi cădea pe genunchi. Şi pentru o clipă, eu, soarele, bătrâna, pelinul şi ochii aceia galbeni deveniserăm un tot unitar, conectat prin nişte vene invizibile, şi, pulsând prin vene, acelaşi sânge tumultuos, minunat…

78

Mi-e ruşine să scriu despre asta acum, dar am promis să

fiu complet sincer în aceste însemnări. Ei bine, iată: m-am aplecat şi am sărutat gura lipită, moale, ca din muşchi de pădure. Bătrâna s-a şters la gură şi a râs.

Am alergat prin camerele familiare, obscure, cu ecou, direct în dormitor. Şi abia la uşă, abia când am apucat mânerul, abia atunci mi-a venit în minte gândul: „Dar dacă

nu e singură?” M-am oprit şi am ascultat. Dar tot ce am putut auzi era bătaia inimii mele – nu înăuntrul meu, ci undeva, în apropierea mea.

Am intrat. Patul mare – întins, neatins. Oglinda. Altă

oglindă pe uşa dulapului din perete, şi în gaura cheii – cheia cu inelul acela vechi. Nu era nimeni.

Am strigat încetişor:

— I-330! Eşti aici?

Iar apoi, şi mai încet, cu ochii închişi, abia respirând, ca şi când eram deja în genunchi înaintea ei:

— Dragă!

Tăcere. Doar picăturile căzând grăbit în lavabou din robinet. Nu-mi pot explica de ce, dar în momentul acela mă

iritau. Am răsucit strâns robinetul şi am ieşit. Era clar, nu era acolo. Asta însemna că, probabil, era în alt „apartament”.

Am alergat pe scările largi şi întunecoase, am încercat o uşă, alta, o a treia. Încuiat. Totul era încuiat în afară de apartamentul „nostru” – iar acela era gol…

Şi, totuşi, m-am întors acolo din nou fără să ştiu de ce. Am păşit încet, cu dificultate; tălpile îmi deveniseră deodată grele ca plumbul. Îmi amintesc că mă gândeam: e o greşeală să

presupui că forţa gravitaţională este constantă. Totuşi, toate formulele mele…

Gândul s-a întrerupt brusc: O uşă a fost trântită jos, la parter, paşii cuiva au tropăit repede pe dale. Eu – uşor din nou, cum nu se poate mai uşor – m-am repezit spre balustradă, m-am aplecat; ca să spun totul într-un cuvânt, am strigat: „Tu”…

Am îngheţat: dedesubt, profilat pe umbra pătrată a cadrului ferestrei, fâlfâindu-şi urechile-aripi trandafirii, capul lui S, urcând grăbit.

79

Ca fulgerul, fără nici un motiv (încă nu ştiu motivul), mi-a trecut prin minte: Nu trebuie să mă vadă, nu trebuie!

Pe vârfurile degetelor, lipindu-mă de perete, m-am strecurat sus pe scări, către apartamentul descuiat.

O clipă la uşă. Paşii lui tropăiau pe scări, venea încoace.

Dacă uşa… Imploram uşa, dar era din lemn, a scârţâit, a ţiuit. Am trecut ca o furtună pe lângă cărţile cu coperte verzi şi roşii, pe lângă galbenul Buddha; eram înaintea uşii aceleia de dulap cu oglindă: faţa îmi era palidă, ochii avizi la pândă, atenţi, buzele… Prin tumultul sângelui am auzit uşa scârţâind din nou… Era el, el…

Am apucat cheia; inelul s-a legănat. O străfulgerare a memoriei – din nou un gând, gol, fără logică, o aşchie de gând: „Atunci, I-330…” Am deschis repede uşa dulapului din perete; înăuntru, în întuneric, am închis-o bine. Un pas, şi podeaua s-a mişcat sub picioarele mele. Uşor, încet, am plutit undeva în jos, ochii mi s-au întunecat, am murit.

Mai târziu, când am început să notez aceste ciudate evenimente, am căutat prin memorie şi prin nişte cărţi.

Acum, bineînţeles, pricep totul: a fost o stare de moarte temporară, familiară celor din vechime, dar, din ce ştiu eu, complet necunoscută nouă.

N-am nici o idee cât de mult am fost mort – poate nu mai mult de cinci sau zece secunde. Dar după o vreme am reînviat şi am deschis ochii. Era întuneric şi m-am simţit ducându-mă în jos, tot mai în jos…Am întins mâna şi am încercat să mă apuc de ceva – mâna mi-a fost zgâriată de un perete zgrunţuros care se mişca cu repeziciune. Aveam sânge pe deget – şi este sigur că toate acestea nu erau produsul bolnavei mele imaginaţii. Atunci ce era?

Îmi auzeam respiraţia frântă, tremurătoare (mi-e ruşine să

mărturisesc asta, dar totul era atât de neaşteptat şi de incomprehensibil). Un minut, două, trei – în jos, tot în jos. În fine, o izbitură uşoară; podeaua, care se mişcase în jos sub picioarele mele, se oprise acum complet. În întuneric am găsit un mâner, l-am împins; o uşă s-a deschis. Lumină

difuză. În spatele meu am văzut o mică platformă pătrată

80

ridicându-se repede. M-am repezit către ea – prea târziu: eram prins acolo – dar ce era acel „acolo” nu ştiam.

Un coridor. O linişte grea ca de o mie de tone. Pe tavanul boltit, becuri – o linie nesfârşită, tremurătoare, pâlpâitoare de puncte. Locul acela semăna puţin cu „tuburile” reţelei noastre subterane, dar mult mai îngust şi făcut nu din sticla noastră, ci dintr-un material antic. M-a străfulgerat un gând

– amintirea unor adăposturi subterane unde se presupune că