toate acestea n-au fost decât în imaginaţia mea, că totul rămăsese aşa cum a fost înainte, şi totuşi era la fel de…
— Ce-i cu tine, 503, ai surzit? Am strigat şi am tot strigat… Ce s-a întâmplat? Constructorul Secund îmi striga 70
în ureche. Cred că striga de ceva vreme.
Ce-i cu mine? Am pierdut cârma. Motorul huruie, aeroul trepidează şi goneşte la viteză maximă, dar nu există cârmă, nici control şi nu ştiu încotro zbor: în jos – să mă zdrobesc de pământ într-o clipă, sau în sus – în soare, în flăcări…
Însemnarea şaisprezece
SUBIECTE:
Galben
Umbră bidimensională
Un suflet incurabil
N-am mai scris nimic câteva zile, nu ştiu câte. Toate zilele sunt o singură zi. Toate zilele au o singură culoare – galben, ca nisipul pârjolit, învăpăiat. Şi nu există nici un punct cu umbră, nici o picătură de apă… Tot aşa, fără sfârşit deasupra nisipului galben. Nu pot să trăiesc fără ea, totuşi, de atunci când a dispărut atât de inexplicabil în acea zi la Casa Antică, ea…
Am mai văzut-o doar o singură dată din acea zi, în timpul plimbării zilnice. Acum două, trei, patru zile – nu mai ştiu, toate zilele sunt la fel. Mi-a apărut în treacăt, ca să umple pentru o clipă lumea aceasta galbenă, goală. Şi, la braţ cu ea, până la umărul ei, dublu-arcuitul S şi doctorul din hârtie. Şi mai era un al patrulea – nu-mi amintesc altceva decât degetele lui: îi ieşeau în zbor de sub mânecile unifei ca un mănunchi de raze, incredibil de subţiri, albe, lungi. I-330 şi-a ridicat capul şi mi-a făcut cu mâna. Pe deasupra capului vecinului s-a aplecat către cel cu degetele din raze. Am prins cuvântul Integral. Toţi patru s-au uitat către mine. S-au pierdut toţi în albastrul cenuşiu al cerului, şi, din nou –
drumul galben, uscat.
În seara aceea avea un cupon roz să mă viziteze. Am stat înaintea anunţătorului şi l-am implorat cu duioşie, cu ură să
ţăcăne, să înregistreze cifrele albe: I-330. Uşile au pocnit; 71
numere palide, înalte, trandafirii, negricioase au ieşit din elevator; storuri au fost trase peste tot. Ea nu era. N-a venit.
Şi, poate, chiar acum, în momentul ăsta, exact la douăzeci şi două, când scriu lucrurile acestea, ea stă cu ochii închişi, sprijinindu-se de cineva cu umărul, întrebându-l: „Iubeşti?”
Cine? Cine e acela? Cel cu degete din raze, sau buzatul, scuipătorul R? Sau S?
S… De ce tot aud paşii lui plaţi, pleoscăind ca prin băltoace? De ce mă tot urmăreşte zilele astea ca o umbră?
Înaintea mea, alături, în urmă – o umbră cenuşiu-albastră, bidimensională. Alţii trec prin ea, calcă pe ea, dar e invariabil acolo, legată de mine ca printr-un invizibil cordon ombilical.
Poate acest cordon e ea – I-330? Nu ştiu. Sau poate că ei, Gardienii, deja ştiu că eu…
Dacă ţi s-ar spune: umbra ta te vede, te vede tot timpul.
Mă înţelegi? Şi deodată ai cel mai ciudat sentiment: mâinile tale nu sunt întru totul ale tale, sunt străine, doar interferând cu tine. Şi mă surprind pe mine însumi că dau din mâini absurd, nesincronizat cu ritmul paşilor. Sau deodată simt că trebuie să arunc o privire înapoi, dar e imposibil, oricât de mult încerc, gâtul meu e rigid, blocat. Şi fug, alerg din ce în ce mai repede şi simt cu spatele – umbra mea aleargă mai repede din urma mea şi nu există nici o scăpare, nici o scăpare.
Nicăieri…
Singur, în sfârşit, în camera mea. Dar aici apare altceva –
telefonul. Am ridicat receptorul.
— Da, I-330, vă rog. Şi din nou aud un fâşâit în receptor, paşii cuiva pe coridor, în faţa camerei ei – şi linişte…
Arunc jos receptorul – nu pot, nu mai pot să îndur.
Trebuie să fug acolo, la ea.
Asta s-a întâmplat ieri. Am gonit într-acolo şi, timp de o oră, de la şaisprezece la şaptesprezece, am hoinărit în apropierea casei unde locuieşte. Numerele mărşăluiau pe lângă mine, şiruri-şiruri. Mii de picioare păşeau ritmic, un monstru cu un milion de picioare plutea unduitor pe lângă
mine. Şi doar eu eram singur, aruncat de o furtună pe o insulă pustie, căutând, căutând cu privirea printre valurile 72
cenuşiu-albastre.
Doar o clipă şi o să văd unghiul ascuţit şi ironic al sprâncenelor ridicate către tâmple, ferestrele întunecate ale ochilor, şi acolo, în ei, şemineul arzând, umbrele mişcătoare.
Şi o să păşesc înăuntru direct, am să-i spun: „Tu ştii că nu pot să trăiesc fără tine. Atunci de ce…” O să folosesc acel cald, familiar „tu” doar „tu”.
Dar ea e tăcută. Deodată îi aud tăcerea, nu mai aud Uzina Muzicală şi îmi dau seama că e trecut de ora şaptesprezece, toată lumea a plecat, sunt singur, sunt în întârziere. În jurul meu – un deşert de sticlă, inundat de soarele galben. În sticla netedă a pavajului, ca în apă, văd zidurile strălucitoare suspendate cu susul în jos, şi pe mine atârnat caraghios cu capul în jos şi picioarele în sus.
Trebuie să mă grăbesc, chiar în clipa aceea, la Biroul Medical să-mi iau un certificat de boală, altfel or să mă ia şi… Poate că, totuşi, aşa ar fi mai bine? Să stau acolo şi să
aştept calm până or să mă vadă şi or să mă ducă la Secţia Operaţiuni – şi aşa să pun capăt la toate, să ispăşesc pentru toate acum, imediat.
Un foşnet slab, o umbră dublu-arcuită în faţa mea. Fără să
mă uit, am simţit două sfredele din oţel cenuşiu perforându-mă. Cu un ultim efort am zâmbit şi am spus – trebuia să
spun ceva:
— Trebuie să merg la Biroul Medical.
