mai… Adio”.

Niciodată. Da, e mai bine aşa, are dreptate. Dar de ce, atunci, de ce…

Însemnarea nouăsprezece

SUBIECTE:

Infinitezimala de ordinul trei

O privire încruntată peste parapet

În acel ciudat coridor cu linia punctată de becuri cu lumina slabă… sau nu, nu, nu acolo, a fost mai târziu, când deja eram într-un colţ ascuns din curtea Casei Antice…

atunci ea a zis: „Poimâine”. Asta înseamnă astăzi, şi totul prinde aripi. Ziua zboară. Integralul nostru e gata de lansare: Motorul rachetei purtătoare deja a fost instalat şi a fost testat astăzi la sol. Ce sufluri magnifice, puternice, pentru mine fiecare dintre ele erau un salut în cinstea ei, singura, unica –

în onoarea zilei de azi.

88

În timpul primei salve, vreo zece numere care lucrau pe lângă Integral au neglijat să se ferească – n-a mai rămas nimic din ele în afară de câteva resturi şi funingine.

Înregistrez cu mândrie faptul că acest incident n-a perturbat ritmul activităţii noastre nici o secundă. Nimeni n-a dat înapoi; atât noi, cât şi maşinile, ne-am continuat mişcările rectilinii şi circulare cu aceeaşi precizie ca şi înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Zece numere reprezintă mai puţin decât unu la o sută de milioane din Populaţia Statului Unic; practic privind, este o infinitezimală de ordinul trei.

Doar cei din vechime erau predispuşi la mila aceea ignorantă

din punct de vedere aritmetic; pentru noi e ridicol.

Şi mi se mai pare ridicol faptul că ieri am dat atenţie unei amărâte de pete cenuşii şi chiar am şi scris despre lucrul acesta aici. Toate acestea nu înseamnă decât o aceeaşi

„înmuiere” a suprafeţei care în fapt ar trebui să fie ca diamantul – la fel ca zidurile noastre.

Ora şaisprezece. Nu am ieşit pentru plimbarea suplimentară; cine ştie, poate că o să-i treacă prin cap să

vină chiar acum, când totul răsună de strălucirea soarelui…

Sunt aproape singur în tot imobilul. Prin zidurile îmbibate de soare văd până departe, spre stânga, spre dreapta şi în jos, camerele goale suspendate în aer, repetându-se ca într-o oglindă. Şi doar pe scările albăstrui, o umbră schiţată vag de soare, o umbră înclinată, cenuşie alunecă în sus. Aud paşii acum – pot să văd prin uşă – simt zâmbetul-plasture lipit de mine. Apoi pe lângă uşa mea şi în jos pe alte scări…

Anunţătorul a scos un clinchet. M-am aruncat către fanta albă şi îngustă, şi… am văzut un număr-bărbat necunoscut (începea cu o consoană). Elevatorul a zumzăit, uşa a fost izbită. În faţa mea – o frunte grea, lăsată neglijent pieziş, peste faţă. Şi ochii… o impresie ciudată, cuvintele parcă îi ieşeau de sub fruntea încruntată, de acolo unde erau ochii.

— O scrisoare pentru dumneavoastră de la ea, am auzit ieşind de sub frunte. V-a rugat să faceţi exact ceea ce v-a scris.

De sub sprâncene a pornit o privire încruntată împrejur.

Nu e nimeni, nu-i nimeni aici; dă-mi-o mai repede! După o 89

altă privire cercetătoare împrejur, mi-a strecurat plicul şi a plecat. Eram singur.

Nu, nu singur: în plic, cuponul roz şi o mireasmă aproape imperceptibilă – a ei. E ea, o să vină, o să vină la mine.

Repede, scrisoarea – să o citesc cu ochii mei, să o cred până

la capăt…

Dar nu, nu poate fi adevărat! Citesc din nou, sărind peste rânduri: „Cuponul… şi nu uita să laşi storurile ca şi când noi chiar am fi acolo… Este absolut necesar ca ei să creadă că eu sunt… Îmi pare foarte, foarte rău…”

Am rupt scrisoarea în bucăţi. Îmi zăresc în oglindă, pentru o clipă, sprâncenele frânte, distorsionate. Am luat cuponul să

îl rup, aşa cum am rupt şi bileţelul ei…

„V-a rugat să faceţi exact ce v-a scris”, mi-a răsunat din nou în cap.

Mâinile mi-au slăbit. Cuponul a căzut pe masă. Ea e mai puternică decât mine. Mi-e teamă că am să fac ceea ce îmi spune. Şi totuşi… totuşi, nu ştiu: vom vedea, mai e mult până deseară… Cuponul e pe masă.

Sprâncenele mele torturate, frânte – în oglindă. De ce n-am certificat medical şi pentru astăzi? M-aş plimba şi m-aş tot plimba la nesfârşit, în jurul întregului Zid, apoi m-aş prăbuşi în pat, în adânc… Dar trebuie să mă duc în auditoriul treisprezece, trebuie să mă strâng laolaltă să stau două ore –

două ore – fără să mă clintesc… când mie îmi vine să urlu şi să bat din picioare.

Prelegerea. Ce ciudat e că vocea care iese din aparatul strălucitor nu este metalică, cum e de obicei, ci oarecum moale, ca de blană, ca muşchiul de pădure. O voce de femeie.

Mi-o imaginez aşa cum probabil a fost la un moment dat: micuţă, o bătrână încovoiată, ca aceea de la Casa Antică.

Casa Antică… Şi totul ţâşneşte ca o fântână de dedesubt –

şi trebuie să-mi pun la lucru toată puterea să mă fac la loc, din oţel, altfel o să inund auditoriul cu ţipete. Cuvintele acelea moi, ca de blană pufoasă trec prin mine, şi tot ceea ce rămâne este faptul că spun ceva despre copii, despre creşterea copiilor. Sunt ca o plăcuţă fotografică. Reţin orice 90

impresie cu o precizie ciudată, străină, indiferentă şi insensibilă: o semilună aurie – lumina reflectată în difuzor; sub ea, un copil, o ilustraţie vie, se întinde către semilună; ţine marginea unifei sale microscopice în gură; un pumn minuscul strâns, cu măruntul său deget mare prins în pumn; o umbră uşoară de-a lungul încheieturii, o cută mică, durdulie. Ca o plăcuţă fotografică, eu înregistrez: piciorul gol atârnă peste margine acum, evantaiul trandafiriu al degetelor de la picioare calcă aerul – o secundă şi se va prăbuşi pe podea.

Ţipătul unei femei; o unifă, deschizând ceva ca nişte aripi transparente, a zburat până pe podium, a prins copilul, a atins cu buzele cuta minusculă de la încheietură; a pus copilul pe mijlocul mesei, a coborât de pe podium. Mecanic, mintea mea a înregistrat semiluna trandafirie a buzelor, colţurile în jos, ochii albaştri ca nişte farfurioare umplute să

dea pe dinafară. O. Şi, ca şi când aş fi citit vreo formulă

armonioasă, deodată am realizat necesitatea, logica acestui incident neînsemnat.

S-a aşezat chiar în spatele meu, spre stânga. Am aruncat o privire înapoi; şi-a desprins cuminte ochii de la masa pe care era aşezat copilul; apoi s-a uitat la mine, m-a pătruns cu privirea, şi, din nou: ea, eu şi masa de pe podium – trei puncte, şi prin aceste trei puncte – linii, proiecţii ale unor evenimente inevitabile, încă nevăzute.

M-am îndreptat spre casă de-a lungul străzii verzi, crepusculare, cu lumini deja strălucind din loc în loc. M-am auzind ticăind ca un ceas. Iar acele ceasului urmau să treacă

într-o clipă pe deasupra unei cifre – urma să fac ceva fără

cale de întoarcere. Ea, I-330, are nevoie ca cineva să creadă

că este cu mine. Iar eu am nevoie de ea, şi ce-mi pasă mie de

„nevoia” ei. N-o să fiu un stor pentru altcineva – nu vreau.

În spatele meu, paşi cunoscuţi, călcând ca prin băltoace.

Nu mă mai uit înapoi: ştiu că e S. O să mă urmărească până