nu e singură?” M-am oprit şi am ascultat. Dar tot ce am putut auzi era bătaia inimii mele – nu înăuntrul meu, ci undeva, în apropierea mea.
Am intrat. Patul mare – întins, neatins. Oglinda. Altă
oglindă pe uşa dulapului din perete, şi în gaura cheii – cheia cu inelul acela vechi. Nu era nimeni.
Am strigat încetişor:
— I-330! Eşti aici?
Iar apoi, şi mai încet, cu ochii închişi, abia respirând, ca şi când eram deja în genunchi înaintea ei:
— Dragă!
Tăcere. Doar picăturile căzând grăbit în lavabou din robinet. Nu-mi pot explica de ce, dar în momentul acela mă
iritau. Am răsucit strâns robinetul şi am ieşit. Era clar, nu era acolo. Asta însemna că, probabil, era în alt „apartament”.
Am alergat pe scările largi şi întunecoase, am încercat o uşă, alta, o a treia. Încuiat. Totul era încuiat în afară de apartamentul „nostru” – iar acela era gol…
Şi, totuşi, m-am întors acolo din nou fără să ştiu de ce. Am păşit încet, cu dificultate; tălpile îmi deveniseră deodată grele ca plumbul. Îmi amintesc că mă gândeam: e o greşeală să
presupui că forţa gravitaţională este constantă. Totuşi, toate formulele mele…
Gândul s-a întrerupt brusc: O uşă a fost trântită jos, la parter, paşii cuiva au tropăit repede pe dale. Eu – uşor din nou, cum nu se poate mai uşor – m-am repezit spre balustradă, m-am aplecat; ca să spun totul într-un cuvânt, am strigat: „Tu”…
Am îngheţat: dedesubt, profilat pe umbra pătrată a cadrului ferestrei, fâlfâindu-şi urechile-aripi trandafirii, capul lui S, urcând grăbit.
79
Ca fulgerul, fără nici un motiv (încă nu ştiu motivul), mi-a trecut prin minte: Nu trebuie să mă vadă, nu trebuie!
Pe vârfurile degetelor, lipindu-mă de perete, m-am strecurat sus pe scări, către apartamentul descuiat.
O clipă la uşă. Paşii lui tropăiau pe scări, venea încoace.
Dacă uşa… Imploram uşa, dar era din lemn, a scârţâit, a ţiuit. Am trecut ca o furtună pe lângă cărţile cu coperte verzi şi roşii, pe lângă galbenul Buddha; eram înaintea uşii aceleia de dulap cu oglindă: faţa îmi era palidă, ochii avizi la pândă, atenţi, buzele… Prin tumultul sângelui am auzit uşa scârţâind din nou… Era el, el…
Am apucat cheia; inelul s-a legănat. O străfulgerare a memoriei – din nou un gând, gol, fără logică, o aşchie de gând: „Atunci, I-330…” Am deschis repede uşa dulapului din perete; înăuntru, în întuneric, am închis-o bine. Un pas, şi podeaua s-a mişcat sub picioarele mele. Uşor, încet, am plutit undeva în jos, ochii mi s-au întunecat, am murit.
Mai târziu, când am început să notez aceste ciudate evenimente, am căutat prin memorie şi prin nişte cărţi.
Acum, bineînţeles, pricep totul: a fost o stare de moarte temporară, familiară celor din vechime, dar, din ce ştiu eu, complet necunoscută nouă.
N-am nici o idee cât de mult am fost mort – poate nu mai mult de cinci sau zece secunde. Dar după o vreme am reînviat şi am deschis ochii. Era întuneric şi m-am simţit ducându-mă în jos, tot mai în jos…Am întins mâna şi am încercat să mă apuc de ceva – mâna mi-a fost zgâriată de un perete zgrunţuros care se mişca cu repeziciune. Aveam sânge pe deget – şi este sigur că toate acestea nu erau produsul bolnavei mele imaginaţii. Atunci ce era?
Îmi auzeam respiraţia frântă, tremurătoare (mi-e ruşine să
mărturisesc asta, dar totul era atât de neaşteptat şi de incomprehensibil). Un minut, două, trei – în jos, tot în jos. În fine, o izbitură uşoară; podeaua, care se mişcase în jos sub picioarele mele, se oprise acum complet. În întuneric am găsit un mâner, l-am împins; o uşă s-a deschis. Lumină
difuză. În spatele meu am văzut o mică platformă pătrată
80
ridicându-se repede. M-am repezit către ea – prea târziu: eram prins acolo – dar ce era acel „acolo” nu ştiam.
Un coridor. O linişte grea ca de o mie de tone. Pe tavanul boltit, becuri – o linie nesfârşită, tremurătoare, pâlpâitoare de puncte. Locul acela semăna puţin cu „tuburile” reţelei noastre subterane, dar mult mai îngust şi făcut nu din sticla noastră, ci dintr-un material antic. M-a străfulgerat un gând
– amintirea unor adăposturi subterane unde se presupune că
înaintaşii noştri se ascundeau în timpul Războiului de Două
Sute de Ani…Nu contează, trebuie să merg înainte.
Cred că am mers vreo douăzeci de minute, apoi am făcut la dreapta. Coridorul era mai larg acolo, becurile mai luminoase. Un zumzet vag. Poate nişte maşini, poate voci, nu mi-am putut da seama, dar eram aproape de o uşă opacă –
sunetul venea din spatele acesteia.
Am bătut. Apoi din nou, mai tare. Zumzetul a încetat. Ceva a clămpănit, iar uşa s-a deschis larg, greoi, încet.
Nu ştiu care dintre noi era mai uimit: înaintea mea stătea doctorul cel ascuţit ca o lamă şi subţire ca o foaie de hârtie.
— Tu? Aici? Şi buzele lui s-au închis cu o forfecătură. Iar eu – ca şi cum nu mai auzisem în viaţa mea o vorbă
omenească – mă holbam tăcut la el fără să pricep o boabă
din ce spunea. Cred că îmi spunea să plec, pentru că m-a împins repede cu burta lui plată ca o foaie de hârtie până la capătul secţiunii mai luminoase a coridorului, apoi m-a răsucit şi m-a bătut pe spate.
— Dar, îmi pare rău… Am vrut… Am crezut că I-330… Dar în spatele meu…
