un monument al Marelui Război de Două Sute de Ani.

Ridicându-se din pământ – coaste golaşe din piatră, fălcile galbene despărţite într-un zâmbet, o veche sobă cu un coş

vertical – o navă împietrită pentru totdeauna printre ţâşnirile de cărămidă roşie şi galbenă.

Mi se părea că am mai văzut aceşti dinţi galbeni şi mai înainte, vag, ca prin apă, la fundul unui lac adânc. Şi am început să caut. M-am rostogolit în gropi, m-am împiedicat de pietre; gheare ruginite mi se prindeau de unifă; picături ascuţite, sărate de sudoare mi se prelingeau de pe frunte în ochi…

Nu era acolo! Nu puteam să găsesc nicăieri – acea ieşire de dedesubt, din coridoare. Nu era acolo. De fapt, poate e mai bine aşa: pare mai probabil ca tot ce se întâmplase să fie unul dintre absurdele mele „vise”.

Epuizat, plin de praf şi de pânze de păianjen, deja deschisesem poarta să mă întorc în curtea principală.

Deodată – un foşnet în spatele meu, paşi ca prin băltoace şi, acolo, când m-am întors – urechile trandafirii ca nişte aripi, zâmbetul dublu-arcuit al lui S.

Mijind ochii, m-a înţepat cu sfredelele sale, apoi m-a întrebat:

— La o plimbare?

Am tăcut. Mâinile mă încurcau.

— Cum e, vă simţiţi mai bine acum?

— Da, vă mulţumesc. Cred că revin la normal.

M-a lăsat – şi-a ridicat ochii, şi-a dat capul pe spate şi, pentru prima dată, i-am observat mărul lui Adam.

Deasupra noastră, la o înălţime nu mai mare de cincizeci de metri, zumzăiau câteva aerouri. După altitudinea lor joasă, zborul încet, după braţele negre ale dispozitivelor de observaţie, le-am recunoscut: erau aerourile Gardienilor – nu un grup obişnuit de două-trei, ci zece sau douăsprezece (din nefericire, trebuie să mă mulţumesc doar cu o cifră

aproximativă).

99

— De ce sunt atât de multe astăzi? m-am aventurat să

întreb.

— De ce? Hm… Un adevărat medic îşi începe munca de vindecare când omul este sănătos, când omul urmează să se îmbolnăvească abia mâine, sau poimâine, sau într-o săptămână. Profilaxie, înţelegeţi?

A dat din cap şi a pornit lipăind pe dalele din piatră ale curţii. Apoi s-a întors şi a zis peste umăr:

— Fiţi atent!

Eram singur. Linişte. Pustiu. Departe de tot, deasupra Marelui Zid, păsările se zvârcoleau prin aer, vântul bătea. Ce voise să spună?

Aeroul meu aluneca uşor purtat, de curent. Umbre uşoare, grele de nori; dedesubt – cupole albastre, cuburi din gheaţă

de sticlă devenite plumburii, umflate…

Seara

Mi-am deschis manuscrisul să mâzgălesc în aceste pagini nişte gânduri care cred eu că se vor dovedi utile (pentru voi, cititorii mei), gânduri despre marea Zi a Unanimităţii, care se apropie. Apoi am realizat că nu pot să scriu nimic în seara aceasta. Ascultam întruna vântul cum îşi zbătea aripile întunecate în fereastră, mă tot întorceam, aşteptând. Ce aşteptam? Nu ştiam. Iar atunci când branhiile acelea maroniu-trandafirii au apărut în camera mea, mărturisesc că

m-am bucurat. Ea s-a aşezat, şi-a îndreptat modest o cută a unifei între genunchi, m-a acoperit repede cu plasturii zâmbetelor, câte o bucată pe fiecare crăpătură – m-am simţit legat într-un mod ferm, plăcut.

— Ştii, am intrat astăzi în clasă (lucrează la Uzina de creştere a copiilor) şi am găsit o caricatură pe perete. Da, da, aşa a fost! M-au desenat ca pe un fel de peşte. Poate că eu chiar…

— Ah, nu, nu, sigur că nu, m-am grăbit eu să spun. (De aproape, faţa ei nu avea nimic care ar fi putut semăna cu nişte branhii, iar cuvintele mele despre branhii fuseseră în întregime deplasate.)

100

— Ei, oricum, asta nu e atât de important. Dar, înţelegi, actul în sine. Normal, am chemat Gardienii. Îmi plac foarte mult copiii, şi cred că cea mai dificilă şi nobilă dragoste este cruzimea. Mă înţelegeţi?

Cum să nu pricep! Era un ecou al propriilor mele gânduri.

Nu m-am putut abţine să-i citesc un fragment din Însemnarea douăzeci, care începea cu „Gândurile mele ticăiau în linişte, cu claritate metalică”.

Fără să mă uit, am văzut tremurul obrajilor ei maroniu-trandafirii, trăgându-se tot mai aproape de mine, şi acum degetele ei uscate, grele, aproape înţepătoare erau în mâinile mele.

— Dă-mi-o, dă-mi-o! Am să o înregistrez şi o să-i pun pe copii să o memoreze. Avem nevoie de asta mai mult decât venusienii tăi, avem nevoie de ea – astăzi, mâine, poimâine.

A aruncat o privire peste umăr şi aproape a şoptit:

— Ai auzit? Se vorbeşte că în Ziua Unanimităţii…

Am sărit ca ars.

— Ce – ce se vorbeşte? Ce e cu Ziua Unanimităţii?

Zidurile confortabile dispăruseră. M-am simţit aruncat afară, acolo unde vântul acela uriaş se zvârcolea pe deasupra acoperişurilor, iar norii piezişi, crepusculari, se scufundau mai jos, tot mai jos…

U m-a apucat ferm, hotărât de umeri, deşi am observat că, parcă reacţionând la propria mea stare de agitaţie, degetele ei tremurau.

— Stai jos, dragul meu, nu te nelinişti. Oamenii spun tot felul de lucruri, nu contează. Şi apoi – dacă o să ai nevoie, voi fi cu tine în acea zi. O să-mi las copiii cu altcineva şi o să

stau cu tine; pentru că tu, dragul meu, eşti tot un copil, şi ai nevoie de…

— Nu, nu, am dat eu din mâini ca să mă apăr. În nici un caz! Atunci chiar ai crede că sunt un copil, că nu pot… de unul singur… Sub nici o formă! (Trebuie să mărturisesc că

aveam alte planuri pentru acea zi.)

Ea a zâmbit. Înţelesul nerostit al zâmbetului era evident:

— Ah, ce băieţel încăpăţânat! Ea s-a aşezat, şi-a lăsat ochii în jos, cu mâinile îndreptând din nou, modest, cuta de la 101

unifă care se forma între genunchii ei. Şi apoi a trecut la altceva.

— Cred că trebuie să decid… pentru binele tău… Nu, te implor, nu mă grăbi, încă mai trebuie să mă gândesc la chestia asta…

Eu n-o grăbeam, deşi am realizat că ar fi trebuit să fiu mulţumit şi că nu era o onoare mai mare decât să umpli de graţie anii de amurg ai cuiva.