„V-a rugat să faceţi exact ce v-a scris”, mi-a răsunat din nou în cap.
Mâinile mi-au slăbit. Cuponul a căzut pe masă. Ea e mai puternică decât mine. Mi-e teamă că am să fac ceea ce îmi spune. Şi totuşi… totuşi, nu ştiu: vom vedea, mai e mult până deseară… Cuponul e pe masă.
Sprâncenele mele torturate, frânte – în oglindă. De ce n-am certificat medical şi pentru astăzi? M-aş plimba şi m-aş tot plimba la nesfârşit, în jurul întregului Zid, apoi m-aş prăbuşi în pat, în adânc… Dar trebuie să mă duc în auditoriul treisprezece, trebuie să mă strâng laolaltă să stau două ore –
două ore – fără să mă clintesc… când mie îmi vine să urlu şi să bat din picioare.
Prelegerea. Ce ciudat e că vocea care iese din aparatul strălucitor nu este metalică, cum e de obicei, ci oarecum moale, ca de blană, ca muşchiul de pădure. O voce de femeie.
Mi-o imaginez aşa cum probabil a fost la un moment dat: micuţă, o bătrână încovoiată, ca aceea de la Casa Antică.
Casa Antică… Şi totul ţâşneşte ca o fântână de dedesubt –
şi trebuie să-mi pun la lucru toată puterea să mă fac la loc, din oţel, altfel o să inund auditoriul cu ţipete. Cuvintele acelea moi, ca de blană pufoasă trec prin mine, şi tot ceea ce rămâne este faptul că spun ceva despre copii, despre creşterea copiilor. Sunt ca o plăcuţă fotografică. Reţin orice 90
impresie cu o precizie ciudată, străină, indiferentă şi insensibilă: o semilună aurie – lumina reflectată în difuzor; sub ea, un copil, o ilustraţie vie, se întinde către semilună; ţine marginea unifei sale microscopice în gură; un pumn minuscul strâns, cu măruntul său deget mare prins în pumn; o umbră uşoară de-a lungul încheieturii, o cută mică, durdulie. Ca o plăcuţă fotografică, eu înregistrez: piciorul gol atârnă peste margine acum, evantaiul trandafiriu al degetelor de la picioare calcă aerul – o secundă şi se va prăbuşi pe podea.
Ţipătul unei femei; o unifă, deschizând ceva ca nişte aripi transparente, a zburat până pe podium, a prins copilul, a atins cu buzele cuta minusculă de la încheietură; a pus copilul pe mijlocul mesei, a coborât de pe podium. Mecanic, mintea mea a înregistrat semiluna trandafirie a buzelor, colţurile în jos, ochii albaştri ca nişte farfurioare umplute să
dea pe dinafară. O. Şi, ca şi când aş fi citit vreo formulă
armonioasă, deodată am realizat necesitatea, logica acestui incident neînsemnat.
S-a aşezat chiar în spatele meu, spre stânga. Am aruncat o privire înapoi; şi-a desprins cuminte ochii de la masa pe care era aşezat copilul; apoi s-a uitat la mine, m-a pătruns cu privirea, şi, din nou: ea, eu şi masa de pe podium – trei puncte, şi prin aceste trei puncte – linii, proiecţii ale unor evenimente inevitabile, încă nevăzute.
M-am îndreptat spre casă de-a lungul străzii verzi, crepusculare, cu lumini deja strălucind din loc în loc. M-am auzind ticăind ca un ceas. Iar acele ceasului urmau să treacă
într-o clipă pe deasupra unei cifre – urma să fac ceva fără
cale de întoarcere. Ea, I-330, are nevoie ca cineva să creadă
că este cu mine. Iar eu am nevoie de ea, şi ce-mi pasă mie de
„nevoia” ei. N-o să fiu un stor pentru altcineva – nu vreau.
În spatele meu, paşi cunoscuţi, călcând ca prin băltoace.
Nu mă mai uit înapoi: ştiu că e S. O să mă urmărească până
la uşă, apoi, probabil, va sta jos, pe trotuar, cu sfredelele făcându-şi drum în sus, spre camera mea – până or să cadă
storurile, ascunzând crima altcuiva…
El, Îngerul meu Păzitor, mi-a pus punct gândurilor. Am 91
decis: Nu, n-o s-o fac. Am hotărât.
Când am intrat în camera mea şi am aprins lumina, nu mi-am putut crede ochilor: lângă masă stătea O. Sau, mai degrabă stătea atârnată, ca o rochie goală care fusese scoasă
de pe trup. De parcă nu mai rămăsese nici măcar un resort sub rochie; braţele îi erau căzute, fără vlagă; picioarele, vocea îi atârna neputincioasă.
— Eu… aş vrea să ştiu despre scrisoarea mea. Ai primit-o?
Da? Trebuie să îmi dai răspunsul, trebuie – chiar acum.
Am ridicat din umeri. Exultând, ca şi cum ea era de vină
pentru tot, m-am uitat la ochii ei albaştri, plini până la refuz, şi am întârziat să răspund. Apoi, cu încântare, înjunghiind-o cu fiecare cuvânt în parte, am spus:
— Un răspuns? Bine… Ai dreptate. Pe deplin. Despre toate.
— Atunci… (a încercat să îşi ascundă tremuratul cu un zâmbet, dar am observat). Foarte bine! O să plec – o să plec chiar acum.
Atârna în continuare deasupra mesei. Ochi lăsaţi în jos, mâini neputincioase, picioare. Cuponul roz, mototolit al celeilalte era încă pe masă. Am deschis repede manuscrisul –
Noi – şi am ascuns sub el cuponul – mai mult de mine, poate, decât de O.
— Vezi, încă mai scriu. Sunt deja 170 de pagini… Iese ceva atât de neaşteptat…
O voce, o umbră de voce:
— Îţi aminteşti… la pagina şapte… mi-a căzut o lacrimă, şi tu…
Farfurioarele albastre – picături tăcute, grăbite se revarsă
peste margine, în jos pe obraji, şi cuvinte se revarsă grăbite peste margine.
— Nu pot, o să plec imediat… Niciodată n-o să mai… fie aşa cum spui. Dar vreau, trebuie să am cu tine un copil – fă-mi un copil şi o să plec, o să plec!
