la fel de sever ca şi omuciderea.
Voi, uranienilor, la fel de austeri şi de întunecaţi ca vechii spanioli care au avut înţelepciunea de a arde delincvenţii în flăcări, pe rug, voi sunteţi tăcuţi; cred că sunteţi de partea mea. Dar îi aud pe trandafiriii venusieni murmurând ceva despre tortură, execuţii, o întoarcere la epoca barbariei.
Dragii mei prieteni, mi-e milă de voi: sunteţi incapabili de o gândire filosofic-matematică.
Istoria omenirii evoluează în cercuri, ca un aerou.
Cercurile diferă – unele sunt din aur, altele sângerii. Dar toate sunt divizate egal în trei sute şaizeci de grade. Iar mişcarea este de la zero – înainte, spre zece, douăzeci, două
sute, trei sute şaizeci de grade – înapoi la zero. Da, ne-am întors la zero – da. Dar pentru mintea mea matematică este clar că acest zero este complet diferit, cu totul nou. Am pornit de la zero spre dreapta, ne-am întors la zero dinspre stânga. Totuşi, în loc de plus zero avem minus zero.
Înţelegeţi?
Văd acest Zero ca pe un pisc enorm, tăcut, îngust, ascuţit ca un cuţit. În întunericul dens, aspru, ţinându-ne respiraţia, am pornit de pe versantul negru ca noaptea al Piscului Zero. Timp de secole noi, Columbii, am navigat şi am tot navigat; am înconjurat întregul pământ. Şi, la sfârşitul sfârşiturilor, uraaaaaaa! O salvă de salut, şi toţi sus, pe catarguri: înaintea noastră este o latură diferită, necunoscută până acum a Piscului Zero, iluminată de luminile boreale ale Statului Unic – o masă albastră, scântei, curcubee, sori, sute de sori, miliarde de curcubee…
Dacă suntem doar la o grosime de cuţit distanţă faţă de cealaltă parte, partea întunecată a piscului? Cuţitul este cea mai puternică, nemuritoare, cea mai strălucită dintre creaţiile omului. Cuţitul a fost şi ghilotină; este metoda universală de a descâlci toate nodurile; pe muchia cuţitului este drumul tuturor paradoxurilor – singurul drum demn de o minte neînfricată.
96
Însemnarea douăzeci şi unu
SUBIECTE:
Datoria unui autor
Gheaţa se umflă
Cea mai dificilă iubire
Ieri a fost ziua ei, şi încă o dată n-a venit, şi încă o dată a trimis un bilet neclar, prin care nu explica nimic. Dar sunt calm, complet calm. Dacă totuşi urmez indicaţiile din bilet, dacă duc cuponul jos la controlorul de serviciu şi apoi, coborând storurile, stau în camera mea singur, nu este pentru că nu sunt capabil să acţionez împotriva dorinţelor ei.
Ridicol! Sigur că nu. Este simplu, deoarece, protejat cu ajutorul
storurilor
de
toate
acele
zâmbete-plasturi
vindecătoare, pot să scriu în linişte aceste pagini. Ăsta e un motiv. Al doilea, mi-e teamă că o pierd pe I-330, o să pierd şi ceea ce e, poate, singura cheie pentru descoperirea tuturor necunoscutelor (incidentul cu dulapul, moartea mea temporară, şi tot aşa). Iar eu, fie şi numai ca autor al acestor însemnări, simt că sunt dator să găsesc răspunsurile. Ca să
nu mai menţionez faptul că toate necunoscutele sunt ostile la un nivel organic omului, iar homo sapiens este uman în deplinul sens al cuvântului doar atunci când gramatica sa este lipsită de semne de întrebare, când nu are altceva decât semne de exclamare, puncte şi virgule.
Şi astfel, îndemnat, mi se pare mie, tocmai de datoria mea de autor, am luat un aerou astăzi la ora şaisprezece şi m-am mai dus încă o dată la Casa Antică. Am zburat împotriva unui vânt foarte puternic. Aeroul tăia cu dificultate prin desişurile aerului, ramurile lui invizibile biciuindu-l şuierător. Oraşul de dedesubt îmi părea construit în întregime din blocuri albastre din gheaţă. Deodată – un nor, o umbră iute, piezişă, iar gheaţa s-a transformat în plumb, s-a umflat ca gheaţa de pe un râu primăvara, când stai pe mal şi aştepţi: un moment, şi apoi totul explodează, se revarsă, formează un vârtej şi porneşte puhoi. Dar minutele trec, iar gheaţa încă mai ţine; şi simţi că te umfli şi tu, iar inima îţi 97
bate repede, mai repede, mai repede, cu nelinişte (Dar de ce scriu toate acestea, şi de unde aceste ciudate senzaţii?
Pentru că e sigur că nu există nici un spărgător de gheaţă
capabil să zdrobească cel mai transparent, cel mai rezistent cristal din viaţa noastră…)
Nu era nimeni la intrarea în Casa Antică. M-am plimbat primprejur şi am găsit-o pe bătrâna portăreasă lângă Zidul Verde. Cu mâna streaşină la ochi, privea în sus. Acolo, deasupra Zidului – triunghiurile ascuţite, negre ale unor păsări. Croncănind, s-au năpustit peste bariera solidă, invizibilă de unde electrice, s-au regrupat şi – din nou deasupra Zidului.
Le-am văzut umbrele piezişe alunecând iute peste faţa ei întunecată, plină de riduri, apoi mi-a aruncat o privire rapidă.
— Nu e nimeni, nu-i nimeni aici! Nimeni! Şi n-ai de ce să
intri. Nu…
Ce voia să însemne, n-am de ce? Şi ce noţiune ciudată – să
mă privească doar ca pe o umbră a cuiva! Şi dacă ei toţi sunt doar umbrele mele? Şi nu cumva eu am fost cel care am populat cu ei toate aceste pagini – care cu un foarte mult timp în urmă erau doar deşerturi dreptunghiulare? Fără
mine, ar fi fost ei văzuţi vreodată de către acei pe care am să-i conduc în urma mea de-a lungul îngustei poteci a rândurilor?
Normal, ei nu i-am spus nimic din toate acestea. Din propria mea experienţă ştiu că cel mai crud lucru e să faci pe cineva să se îndoiască de propria lui realitate, realitatea tridimensională. I-am spus sec că meseria ei era să deschidă
uşa, şi mi-a dat drumul în curte.
Pustiu. Linişte. Vântul afară, dincolo de ziduri, îndepărtat ca ziua aceea când, umăr lângă umăr, contopiţi, am ieşit de dedesubt, din coridoare – dacă, într-adevăr, asta chiar s-a întâmplat cu adevărat. Mergeam pe sub arcadele de piatră
acolo unde ecoul paşilor mei, răsunând în bolţile umede, părea să cadă în urma mea, ca şi când cineva ar fi călcat pe urmele mele. Pereţii galbeni cu cicatrice de cărămidă roşie mă urmăreau prin pătratele întunecate de sticlă ale 98
ferestrelor, mă urmăreau cum deschid uşile scârţâitoare ale magaziilor, cum scotoceam colţurile, fundăturile şi cotloanele. O poartă prin gard şi un maidan gol şi dezolant –
