— Ascultă, dacă nu se întâmplă o mare minune mâine, o să te duc acolo – înţelegi?

Nu, nu înţelegeam. Dar am dat din cap tăcut. Fusesem dizolvat, eram infinit de mic, eram un punct…

Există, la urma urmei, o logică proprie (cea a prezentului) în această stare: un punct conţine mai multe necunoscute decât orice altceva, nu trebuie decât să-l agiţi, să-l mişti şi poate forma mii de curbe, mii de corpuri.

Mi-era teamă să mă agit: în ce o să mă transform? Şi mi s-a părut că toţi, ca şi mine, erau îngroziţi chiar şi de cea mai mică mişcare. În acest moment, când scriu lucrurile acestea, toţi stau în propriile lor cuşti din sticlă, aşteptând ceva. Nu 119

aud zumzetul elevatorului, obişnuit la ora asta, nu aud râsete, paşi. Din când în când, câte doi, aruncând priviri peste umeri, oameni pe vârfuri pe coridor, şoptind…

Ce se va întâmpla mâine? În ce o să mă transform mâine?

Însemnarea douăzeci şi şase

SUBIECTE:

Lumea există

O erupţie

41°

Dimineaţă. Prin tavan, cerul – solid, rotund, cu obrajii rumeni ca întotdeauna. Cred că aş fi mult mai puţin uimit dacă aş vedea deasupra mea un soare pătrat sau cine ştie ce minunăţie; oameni în veşminte multicolore din piei de animale; piatră, ziduri opace. Asta înseamnă, atunci, că

lumea – lumea noastră – încă mai există? Sau toate acestea sunt doar din inerţie? Generatorul are deja alimentarea întreruptă, dar angrenajele încă zornăie, răsucindu-se – două

rotiri, trei, şi la a patra or să se oprească…

Vă e cunoscută această stare ciudată? Te trezeşti noaptea, îţi deschizi ochii în întuneric şi, deodată, simţi că te-ai rătăcit

– şi repede, începi să pipăi în jur căutând ceva familiar, solid

– un perete, un lampadar, un scaun. Aşa am pipăit şi eu în jurul meu, am căutat în grabă prin paginile Gazetei Statului Unic – repede, repede. Şi apoi:

„Ieri am sărbătorit Ziua Unanimităţii, pe care toată lumea o aştepta de mult timp cu nerăbdare. Pentru a patruzeci şi opta oară, Binefăcătorul, care şi-a arătat în atât de multe rânduri înţelepciunea, a fost ales printr-un vot unanim.

Sărbătoarea a fost umbrită de anumite perturbări provocate de către duşmanii fericirii. Aceşti duşmani, fireşte, au renunţat la dreptul de a fi cărămizi la fundaţia Statului Unic

– o fundaţie înnoită prin alegerile de ieri. Este limpede pentru oricine că a lua în considerare voturile acestora ar fi la fel de 120

absurd ca şi când am considera că strănuturile unor persoane bolnave din audienţă ar face parte dintr-o magnifică simfonie eroică.”

Ah, înţeleptule! Suntem salvaţi, după toate acestea? Într-adevăr, ce obiecţie poate fi adusă acestui silogism de limpezimea cristalului?

Şi încă două rânduri mai departe:

„Astăzi la ora douăsprezece va avea loc o şedinţă comună a Biroului Administrativ, a Biroului Medical şi a Biroului Gardienilor. O importantă acţiune statală va avea loc în următoarele câteva zile.”

Nu, zidurile sunt încă intacte. Sunt aici – pot să le pipăi. Şi mi-a dispărut senzaţia aceea că sunt pierdut, că sunt în nu ştiu ce loc necunoscut şi m-am rătăcit. Şi nu mai e surprinzător că pot vedea cerul albastru, soarele rotund. Şi toată lumea – ca de obicei – merge la lucru.

Am păşit pe bulevard cu paşi deosebit de fermi, răsunători, şi aveam impresia că toţi ceilalţi mergeau la fel de siguri. Dar când am ajuns la intersecţie am văzut că toţi ocoleau larg clădirea din colţ, ca şi cum o conductă s-ar fi spart acolo şi ar fi împroşcat apă rece, făcând imposibilă utilizarea trotuarului.

Încă cinci, zece paşi, şi am fost şi eu scăldat în apa rece, zguduit, aruncat de pe trotuar… La o înălţime de câţiva metri o foaie dreptunghiulară de hârtie era lipită pe perete, având pe ea o inscripţie veninoasă, verde, incomprehensibilă: MEFI

Şi sub aceasta, spatele acela arcuit în formă de S, urechile-aripi transparente, tremurând de furie sau de emoţie. Mâna sa dreaptă ridicată, stânga întinsă neputincios în spate, ca o aripă rănită, ruptă, sărea cât putea de sus, încercând să rupă hârtia – nu putea s-o ajungă, mai avea un pic.

Fiecare trecător probabil avea acelaşi gând: dacă am să mă

apropii, doar eu dintre toţi ceilalţi – n-o să creadă că sunt vinovat de ceva şi că tocmai de aceea vreau să…

121

Mărturisesc că aveam acelaşi gând. Dar mi-am amintit că

de atâtea ori a fost cu adevărat îngerul meu Păzitor, şi de multe ori mă salvase – şi m-am îndreptat cu îndrăzneală spre el, am întins mâna şi am smuls foaia de hârtie.

S s-a întors, m-a sfredelit iute până la capăt, a găsit ceva acolo. Apoi şi-a ridicat sprânceana stângă şi a făcut un semn cu ea către zidul unde tocmai fusese foaia cu MEFI. A fluturat un colţ de zâmbet către mine – zâmbet care mi-a părut uimitor de vesel. Dar, la urma urmei, chiar nu e nimic de mirare în asta. Un medic preferă întotdeauna o erupţie şi o febră de patruzeci de grade în locul unei chinuitoare creşteri de temperatură din timpul perioadei de incubaţie: cel puţin, aşa natura bolii e clară. Acest MEFI împrăştiat pe ziduri astăzi este erupţia. Aşa că i-am înţeles zâmbetul.6

Cobor către trenul subteran şi, sub picioare, pe sticla imaculată a treptelor – din nou foaia albă de hârtie: MEFI. Şi pe zidul de dedesubt, pe o bancă, pe o oglindă în vagon (evident lipite în grabă, strâmb), peste tot aceeaşi erupţie albă, înfricoşătoare.

În linişte, zumzetul distinct al roţilor ca tumultul sângelui în vene. Cineva a fost atins pe umăr; a tresărit speriat şi a scăpat un pachet de hârtii. Şi în stânga mea, un altul – citind acelaşi rând din ziarul său la nesfârşit, iar ziarul îi tremură

imperceptibil în mâini. Simţeam că peste tot – în roţi, mâini, ziare, gene – pulsul bătea din ce în ce mai tare. Şi, probabil, astăzi, când o să ajung acolo cu I-330, temperatura va fi de treizeci şi nouă, patruzeci, patruzeci şi unu de grade –

marcată pe termometre cu o linie neagră.

În hala de construcţie – aceeaşi linişte, zumzăind ca o elice invizibilă, îndepărtată. Maşinile stau tăcute. Doar macaralele alunecă, abia auzit, ca şi când ar merge pe vârfuri, aplecându-se, apucând în gheare blocuri albastre de aer 6 Trebuie să mărturisesc că am descoperit adevăratul motiv al acestui zâmbet doar după multe zile pline de cele mai ciudate şi mai neaşteptate evenimente.

122

congelat şi încărcându-le în rezervoarele Integralului: deja îl pregătim pentru zborul de încercare.

— Ei, credeţi că terminăm într-o săptămână încărcarea? l-am întrebat pe Constructorul Secund. Chipul său e ca din porţelan fin, decorat cu floricele delicate trandafirii şi de un albastru dulce (ochi, buze); dar astăzi sunt oarecum şterse, decolorate. Calculăm cu glas tare, dar m-am întrerupt în mijlocul unui cuvânt şi am rămas acolo, cu gura căscată: sus sub cupolă, pe blocul albastru care tocmai a fost ridicat de macara – un pătrat alb abia vizibil, o foaie de hârtie lipită. Şi am tremurat cu totul – e posibil să fie din cauza râsului? Da, mă aud pe mine râzând (cunoaşteţi senzaţia aceea când îţi auzi propriul tău râs?).

— Ascultaţi… zic eu. Imaginaţi-vă că sunteţi într-un avion din vechime; altimetrul indică cinci mii de metri; aripa se rupe, vă prăbuşiţi ca un porumbel acrobat şi pe drum calculaţi: „Mâine, de la douăsprezece la două… de la două la şase… la şase – cina…” Nu e absurd? Dar asta e exact ceea ce facem noi acum!

Floricelele albastre se agită, se holbează. Dar dacă aş fi fost din sticlă, iar el ar fi putut să vadă că în trei-patru ore…

Însemnarea douăzeci şi şapte

SUBIECTE: Nici unul – Imposibil

Sunt singur în nesfârşitele coridoare – aceleaşi, de sub Casa Antică. Un cer mut, de beton. Apă picurând undeva pe piatră. Uşa familiară, grea, opacă – şi un zumzet estompat de dincolo.

Ea a spus că iese să mă ia exact la ora şaisprezece. Dar e deja şaisprezece şi cinci minute, zece, cincisprezece – nimeni.

Pentru o secundă redevin vechiul eu, înspăimântat că uşa ar putea să se deschidă. Încă cinci minute şi dacă nu vine…

Apă picurând undeva pe piatră. Nimeni. Ce bucurie chinuită simt – sunt salvat. Merg încet înapoi de-a lungul 123