Pentru o clipă, în oglindă – linia ruptă, tresăltândă a sprâncenelor mele. Am sărit de pe scaun şi stăpânindu-l cu dificultate în mine pe celălalt, cel cu pumni păroşi şi fără

stare, strecurând cu dificultate fiecare cuvânt printre dinţi, i-am aruncat pe şleau, direct în branhii:

— Afară! Ch-chiar acum! Ieşi afară!

Branhiile s-au umflat, s-au făcut roşu-cărămizii, apoi au căzut şi s-au făcut cenuşii. Şi-a deschis gura să spună ceva, apoi, fără să mai scoată un cuvânt, a închis-o plescăind şi a ieşit.

M-am repezit către I-330:

— N-o să mi-o iert – n-am să mi-o iert niciodată! A îndrăznit ea – faţă de tine? Doar nu crezi că eu cred, că… că

ea… Totul e pentru că vrea să se înregistreze cu mine, şi eu…

— Din fericire, n-o să mai aibă timp să se înregistreze. Şi nu-mi pasă dacă mai sunt încă o mie ca ea. Eu ştiu că tu ai să mă crezi pe mine, nu pe celelalte o mie. Pentru că, după

ceea ce s-a întâmplat ieri, sunt deschisă către tine – cu totul, până la capăt, aşa cum ai vrut tu. Sunt în mâinile tale, tu poţi… în orice moment…

— Ce anume pot? Şi, imediat, am înţeles. Sângele mi-a năvălit în urechi, în obraji. I-am strigat: Nici să nu te-aud despre asta! Ştii că era celălalt eu, vechiul eu, şi acum…

— Cine poate şti? Omul e ca un roman: până la ultima pagină nu ştii cum se va sfârşi. Altfel nici n-ar mai merita să

citeşti…

130

Mi-a mângâiat capul. Nu-i vedeam faţa, dar puteam să-mi dau seama după voce: ea privea departe, în depărtare, cu ochii într-un nor care plutea fără zgomot, uşor, cine ştie unde…

Deodată m-a îndepărtat – ferm, dar cu tandreţe.

— Ascultă, am venit să-ţi spun că astea ar putea fi ultimele zile în care noi… Ştii – auditoriile au fost suspendate începând din seara asta.

— Suspendate?

— Da. Şi, când am trecut pe acolo, am văzut – pregăteau ceva în auditorii: mese, medici îmbrăcaţi în alb.

— Ce-ar putea să însemne?

— Nu ştiu. Încă nimeni nu ştie. Şi asta e partea cea mai rea. Dar eu simt – a fost dat drumul la curent, scânteia aleargă. Dacă nu astăzi, atunci mâine… Poate că nu vor avea destul timp.

Am încetat de mult să mai încerc să pricep cine erau „Ei”

şi cine suntem „Noi”. Nu ştiu ce vreau – dacă vreau ca ei să

aibă destul timp sau nu. Un lucru mi-e clar: I-330 merge chiar pe muchie – şi în orice clipă…

— Dar asta e o nebunie, îi spun. Tu – şi Statul Unic. E ca şi cum ai pune o mână peste ţeava unei puşti sperând să poţi opri glonţul. E de-a dreptul nebunie!

Un zâmbet.

— „Toată lumea trebuie să-şi piardă minţile – cu cât mai repede, cu atât mai bine”. Cineva a spus asta ieri. Mai ţii minte? Acolo…

Da, mi-am notat asta. Prin urmare chiar s-a întâmplat. Îi privesc chipul în tăcere: crucea aceea întunecată e cât se poate de distinctă acum.

— Dragă, înainte să fie prea târziu… Dacă vrei tu, las totul, o să uit totul – hai să plecăm împreună acolo, dincolo de Zid, la acei… oricine ar fi ei…

A clătinat din cap. Prin ferestrele întunecate ale ochilor ei, adânc, înăuntrul ei, am văzut un cuptor în flăcări, limbi de foc ridicându-se, grămezi de lemn uscat. Şi mi-era limpede: era deja prea târziu, vorbele mele nu mai aveau nici o putere…

131

Ea s-a ridicat. Într-o clipă avea să plece. Acestea ar putea fi ultimele zile – poate chiar ultimele minute… Am apucat-o de mână.

— Nu! mai stai măcar puţin – ah, de dragul… de dragul…

Mi-a ridicat încet mâna, mâna mea păroasă pe care o uram atât de mult, spre lumină. Am vrut să mi-o retrag, dar ea a ţinut-o strâns.

— Mâna ta… Tu nu ştii – puţini ştiu – că au fost aici femei, femei din oraş, care i-au iubit pe ceilalţi. Şi tu probabil că ai câteva picături de sânge însorit de pădure. Poate că de aceea eu…

O pauză. Şi, ciudat – această pauză, acest gol mi-a făcut inima să bată nebuneşte. Şi i-am strigat:

— Ah! N-ai să pleci! N-ai să pleci până nu-mi spui despre ei, pentru că îi… iubeşti, iar eu nici măcar nu ştiu cine sunt ei, de unde au apărut. Cine sunt? Jumătatea noastră

pierdută? H2 şi O? Şi ca să rezulte H2O – râurile, oceanele, cascadele, valurile, furtunile – cele două jumătăţi trebuie să

se combine…

Îmi amintesc limpede fiecare mişcare a ei. Îmi amintesc cum a ridicat de pe masă echerul meu de sticlă, şi în timp ce eu vorbeam şi-a apăsat muchia ascuţită pe obraz; a apărut o urmă albă pe obraz, care apoi s-a colorat trandafiriu şi a dispărut. Şi ceea ce e ciudat este că nu-mi pot aminti cuvintele ei, mai ales la început – doar imagini fragmentate, culori.

Ştiu că la început a vorbit despre Războiul de Două Sute de Ani. Am văzut roşu pe verdele ierbii, pe lutul întunecat, pe zăpada albăstruie – băltoace roşii, care nu s-au uscat. Apoi ierburi galbene, arse de soare, oameni păroşi goi, galbeni, şi câini lăţoşi – laolaltă, lângă cadavre umflate, de câini sau, poate, de oameni… Asta, bineînţeles, dincolo de Zid. Pentru că oraşul deja biruise, oraşul avea hrana noastră de acum, sintetizată din petrol.

Şi aproape de sus, din cer şi până pe pământ – perdele întunecate, grele, unduitoare: coloane lente de fum, peste păduri, peste sate. Un urlet înfundat – şiruri întunecate, nesfârşite mânate către oraş – spre a fi salvate cu forţa, spre 132

a li se inocula fericirea.

— Ştiai ceva despre toate acestea?

— Da, ştiam ceva…

— Dar n-ai ştiut – puţini au ştiut – că au mai supravieţuit câţiva, acolo, după Zid. Goi, s-au retras în păduri. Au învăţat cum să trăiască de la copaci, de la animale şi păsări, de la flori şi de la soare. Le-a crescut blană, dar sub acea blană şi-au păstrat sângele lor fierbinte, roşu. Cu voi a fost mai rău: vouă v-au crescut cifre; cifrele mişună pe voi ca păduchii.

Trebuie să vi se smulgă tot de pe voi şi să fiţi goniţi goi prin păduri. Să învăţaţi să tremuraţi de frică, de bucurie, de furie sălbatică, de frig, să aduceţi rugăciuni focului. Şi noi, Mefi –

noi vrem…

— Nu, stai puţin! „Mefi”? Ce înseamnă „Mefi”?

— Mefi? E un nume din vechime, este cel care… Îţi aminteşti – acolo, imaginea tânărului aceluia desenat pe piatră? Sau nu, o să încerc să-ţi spun pe limba ta, o să-ţi vină mai uşor să înţelegi. Există două forţe în această lume –

entropia şi energia. Una duce spre liniştitorul repaus, spre fericitul echilibru, cealaltă, spre distrugerea echilibrului, către mişcarea chinuitoare, nesfârşită. Entropia era venerată