Am simţit aţintiţi spre mine mii de ochi rotunjiţi de groază, dar asta îi stârnea şi mai tare disperata, exuberanta putere acelui sălbatic cu braţele păroase care evadase din mine şi alerga din ce în ce mai tare. Mai erau doar doi paşi. Ea s-a întors…
Înaintea mea era un chip tremurător, pistruiat, cu sprâncene roşcate… Nu era ea, nu era I-330.
O izbucnire sălbatică de bucurie. Am vrut să strig ceva de genul: „Aşa, prindeţi-o!” dar abia s-a auzit o şoaptă. Şi pe mâna mea – o mână grea. Am fost ţinut, eram dus undeva, am încercat să le explic…
— Dar ascultaţi-mă, trebuie să înţelegeţi, am crezut că…
Dar cum să explic tot ce era de spus despre mine, toată
boala mea, înregistrată în aceste pagini? M-am potolit şi i-am urmat supus… O frunză ruptă dintr-un pom de o pală
neaşteptată de vând cade supusă spre pământ, dar până jos se răsuceşte, se agaţă de fiecare crenguţă familiară, de fiecare nod. La fel mă agăţam şi eu de fiecare cap tăcut şi sferic, de gheaţa transparentă a pereţilor, de săgeata albastră
a Turnului cu Acumulatori înfiptă într-un nor.
În acel moment, atunci când o cortină impenetrabilă era gata-gata să mă izoleze de această lume minunată, am văzut în apropiere, fluturându-şi urechile ca nişte aripi trandafirii, alunecând peste pavajul ca oglinda, un cap imens, familiar.
Şi o voce familiară, estompată:
— Este de datoria mea să vă informez că numărul D-503
104
este bolnav şi incapabil să îşi controleze emoţiile. Sunt sigur că a fost mânat de o indignare normală…
— Da, da, m-am agăţat de vorbele lui. Chiar am şi strigat: prindeţi-o!
Din spatele meu:
— Nu aţi strigat nimic.
— Da, dar am vrut – vă jur pe Binefăcător, am vrut.
Pentru o secundă, ochii aceia cenuşii ca nişte sfredele reci m-au străpuns. Nu ştiu dacă văzuse în mine că asta era (aproape) adevărat, sau dacă a avut vreun scop secret al lui să mă cruţe din nou pentru încă o vreme, dar a scris un bilet şi l-a dat unuia dintre cei care mă ţineau. Şi eram din nou liber, sau, ca să fiu mai precis, am fost redat regulatelor, nesfârşitelor şiruri asiriene.
Dreptunghiul, conţinând şi faţa pistruiată şi tâmpla cu harta de vene albăstrui, a dispărut după colţ pentru totdeauna. Am mers – un singur corp cu un milion de capete, şi în fiecare dintre noi acea bucurie umilă care probabil umple vieţile moleculelor, atomilor, fagocitelor. În lumea antică acest lucru a fost înţeles de către creştini, singurii noştri predecesori (oricât de imperfecţi ar fi fost): smerenia este o virtute, iar mândria un viciu; „Noi” este de la Dumnezeu, iar „Eu” de la diavol.
Acum mergeam în cadenţă cu ceilalţi – totuşi separat de ei.
Încă mai tremuram după agitaţia recentă, ca un pod după
trecerea în goană peste el a unui tren de fier cum erau cele din vechime. Mi-am simţit fiinţa. Însă doar un ochi cu un fir de praf în el, un deget umflat, un dinte infectat se simt, sunt conştiente de propria lor individualitate; un ochi sănătos, un deget sau un dinte nu sunt simţite – par că nici nu există. Nu e clar că o conştiinţă individuală este, de fapt, o boală?
Poate că nu mai sunt o fagocită, devorând preocupată şi calmă microbi (cu tâmple albăstrui şi pistrui). Poate că sunt un microb, şi, poate, deja, microbii sunt cu miile printre noi, continuând să pretindă că sunt tot fagocite…
Dacă incidentul în esenţă nesemnificativ de astăzi… dacă
este doar un început, doar primul meteorit dintr-un iureş de pietre bubuitoare turnat de infinitate peste paradisul nostru 105
din sticlă?
Însemnarea douăzeci şi trei
SUBIECTE:
Flori
Dizolvarea unui cristal
Numai dacă
Se spune că există flori care înfloresc doar o dată la o sută
de ani. De ce să nu existe şi altele care înfloresc o dată la o mie, zece mii de ani? Poate că până acum n-am ştiut nimic despre asta doar pentru că acel „o dată la o mie de ani” a venit abia astăzi?
Fericit, ca un om beat, am coborât pe scări la numărul de serviciu şi, peste tot în jurul meu, oriunde îmi cădea privirea, muguri de o mie de ani explodau înflorind. Totul înflorea –
fotolii, încălţăminte, ecusoane aurii, becurile, ochii întunecoşi şi lânoşi ai cuiva, coloanele faţetate ale balustradei, o batistă
pe care cineva o scăpase pe scări, tabelul numărului de serviciu, obrajii de un maroniu delicat, pistruiaţi ai lui U pe deasupra mesei. Totul era extraordinar, nou, delicat, trandafiriu, umed.
U luă cuponul roz şi, deasupra capului său, prin zidul de sticlă, luna, de un albastru palid, înmiresmată, parcă agăţată
de o ramură invizibilă. Am arătat triumfal la lună şi am spus:
— Luna – înţelegi?
U m-a privit, apoi s-a uitat la numărul de pe cupon şi am văzut din nou acea încântător de modestă, familiară mişcare de mână, aşezând cutele unifei între genunchi.
