ca Dumnezeu de către strămoşii noştri – sau, mai degrabă, ai voştri – creştinii. Pe când noi, anti-creştinii, noi…

În momentul acela, s-a auzit o bătaie în uşă, abia s-a auzit, ca o şoaptă, şi a ţâşnit în cameră omul acela cu faţa stâlcită, cu fruntea lăsată deasupra ochilor, care îmi aducea adesea biletele de la I-330.

S-a apropiat grăbit de noi, cu respiraţia şuierând ca o pompă de aer, şi nu putea să scoată o vorbă. Alergase, pesemne, cât putuse de tare.

— Spune, ce-i! Ce s-a întâmplat? I-330 l-a apucat de mână.

— Vin încoace… a pufnit el în cele din urmă. Gardienii… şi cu ei, omul acela – uf, cum să spun… cam cocoşat…

— S?

— Da! Sunt chiar aici, în clădire. Or să ajungă aici într-o clipă. Repede, repede!

— Prostii! Avem timp… Râdea, şi în ochii ei – scântei, limbi 133

vesele de foc.

Ori era un curaj absurd, necugetat – ori era altceva, ceva încă necunoscut mie.

— Pentru numele Binefăcătorului! Dar trebuie să înţelegi –

asta e…

— „Pentru numele Binefăcătorului?” Un triunghi ascuţit –

zâmbetul.

— Bine… atunci pentru mine… Te implor.

— Ah, şi mai aveam să-ţi vorbesc despre o anumită

chestie… Ei, bine, pe mâine…

A dat vesel (da, vesel) din cap; a dat din cap şi celălalt, ieşind pentru o fracţiune de secundă de sub fruntea lui căzută. Şi apoi am rămas singur.

Repede, la masă. Mi-am deschis manuscrisul, am luat în mână un stilou. Trebuie să mă găsească făcând asta, în slujba Statului Unic. Şi deodată – fiecare fir de păr din cap a prins viaţă şi se mişcă: Dar dacă or să-l ia şi or să citească

vreo pagină dintre acestea din urmă?

Am rămas la masă, nemişcat – şi am văzut cum tremurau pereţii, cum îmi tremura stiloul în mână, cum se legănau şi se înceţoşau literele… Să îl ascund? Dar unde? Totul e din sticlă. Să îl ard? Dar o să fiu văzut din camerele alăturate, din hol. Şi apoi, nu puteam, nu mai eram capabil să distrug această chinuită – şi poate cea mai preţioasă – parte din mine.

De departe, din coridor, voci, paşi. Am reuşit doar să

smulg un vraf de foi şi să le îndes sub mine. Şi acum stau ţintuit de scaunul care vibrează din fiecare atom. Şi duşumeaua de sub picioare – puntea unei nave. În sus şi în jos…

Strâns ghem, înghesuit sub acoperişul frunţii, am văzut pe furiş, cu coada ochiului, cum umblau din cameră în cameră, începând din capătul din dreapta al holului, şi apropiindu-se, apropiindu-se tot mai mult… Unii stăteau înţepeniţi, ca şi mine; alţii le săreau în întâmpinare, deschizându-le larg uşile

– norocoşii! Dacă aş fi putut şi eu…

— „Binefăcătorul este cea mai bună dezinfecţie, esenţială

omenirii, şi, de aceea, în organismul Statului Unic nu există

134

peristaltism…” Cu un stilou săltăreţ am reuşit să storc din mine acest nonsens, aplecându-mă tot mai mult deasupra mesei, în timp ce în capul meu era o bătaie nebună de ciocane, şi cu spatele am auzit mânerul uşii ţăcănind. O

boare de aer. Scaunul de sub mine dansa…

Cu efort, am reuşit să mă smulg de la pagină şi m-am întors către vizitatorii mei. (Ce dificil e să te prefaci… Cine mi-a vorbit astăzi despre prefăcătorie?) Erau conduşi de către S. Morocănos, tăcut, rapid, ochii lui au sfredelit puţuri în mine, în scaunul meu, în paginile care îmi tremurau sub mână. Apoi, pentru o secundă – feţe familiare, de zi cu zi, una separându-se dintre ceilalţi – branhiile umflate, roz-maronii…

Mi-am amintit tot ceea ce se petrecuse în această cameră

acum jumătate de oră, şi mi-era foarte limpede că într-o clipă

ea… întreaga mea fiinţă se zbătea şi pulsa în acea parte a corpului (din fericire, netransparentă) care acoperea manuscrisul.

U s-a apropiat de S din spate, i-a atins cu grijă mâneca şi i-a spus cu voce joasă:

— El este D-503, Constructorul Integralului. Probabil aţi auzit de el. Mereu lucrează aşa, la masa lui… Nu se cruţă

deloc!

Şi eu am… Ce femeie extraordinară, minunată.

S a alunecat către mine, s-a aplecat peste umărul meu, deasupra mesei. Am încercat să acopăr scrisul cu cotul, dar el a strigat cu severitate:

— O să-mi arătaţi ce aveţi acolo imediat!

Purpuriu de ruşine, i-am întins hârtia. A citit-o şi am văzut un zâmbet alunecându-i din ochi, i-a traversat faţa şi s-a aciuat undeva în colţul din dreapta al buzelor, mişcând uşor din codiţă…

— Oarecum ambiguu. În orice caz… Bine, continuaţi: n-o să vă mai deranjăm.

A pornind pleoscăind ca zbaturile pe apă, către uşă, şi cu fiecare pas pe care îl făcea îmi recăpătăm treptat picioarele, mâinile, degetele. Sufletul meu se întindea din nou în mod egal prin corp. Puteam respira.

135

Şi ultimul lucru: U a mai zăbovit o clipă în camera mea, s-a apropiat de mine, s-a plecat către urechea mea şi a şoptit:

— Norocul tău că eu…

Ce-a vrut să spună?

Mai târziu în acea seară am aflat că au ridicat trei numere.

Totuşi, nimeni nu vorbeşte cu glas tare despre asta sau despre tot ce se întâmplase zilele acestea (influenţa educaţională a prezenţei invizibile a Gardienilor în mijlocul nostru). Conversaţiile se poartă mai ales despre scăderea rapidă a barometrului şi schimbarea vremii.

Însemnarea douăzeci şi nouă