— Dragul meu, nu arăţi bine, pari bolnav – pentru că
anormalitatea şi boala sunt unul şi acelaşi lucru. Te distrugi singur, şi nimeni, nimeni n-o să-ţi spună asta.
Acel „nimeni” se referă, bineînţeles, la numărul de pe cupon: I-330. Dragă şi minunată U! Sigur că ai dreptate: sunt imprudent, sunt bolnav, am suflet, sunt un microb. Dar 106
înflorirea nu e o boală? Nu e dureroasă deschiderea unui mugur? Şi nu găseşti că spermatozoizii sunt cei mai groaznici dintre microbi?
Din nou sus, în camera mea. În caliciul larg deschis al scaunului – I-330. Eu sunt pe podea, îmbrăţişându-i picioarele, cu capul la ea în poală. Nu vorbim. Tăcere, bătăi de inimă… Iar eu sunt un cristal, mă dizolv în ea. Simt cât se poate de limpede cum faţetele lustruite care mă delimitează
în spaţiu se topesc, se topesc complet – eu dispar, mă dizolv în poala ei, în ea, mă micşorez tot mai mult şi în acelaşi timp devin mai mare, tot mai mare, răspândindu-mă în imensitate. Pentru că ea nu e doar ea, ci e universul. Şi pentru o clipă eu şi acest scaun de lângă pat, pătruns de bucurie, suntem una. Şi bătrâna cu zâmbetul magnific de la poarta Casei Antice, şi jungla sălbatică de dincolo de Zidul Verde, şi acele ruine argintii pe pământ negru, moţăind ca şi bătrâna, şi o uşă trântită undeva, incomensurabil de departe
– toate acestea sunt în mine, cu mine, ascultând bătaia inimii mele şi gonesc prin secunda fericită…
În cuvinte absurde, încâlcite, care vin potop, încerc să-i spun că sunt un cristal, şi că de aceea există o uşă în mine, şi de aceea pot simţi fericirea scaunului pe care stă. Dar cuvintele sunt fără noimă, încât mă opresc, ruşinat: eu – şi deodată…
— Dragă, iartă-mă! Nu ştiu – spun atâtea prostii, fără
noimă…
— Şi de ce socoteşti că prostiile sunt un lucru rău? Dacă
prostia omenească ar fi fost la fel de atent îngrijită şi cultivată cum a fost inteligenţa timp de secole, poate că eu m-aş fi transformat în ceva extrem de preţios.
— Da… (Cred că are dreptate – cum ar putea să nu aibă
acum dreptate?)
— Şi pentru o singură acţiune prostească – pentru ce ai făcut ieri în timpul plimbării – te iubesc şi mai mult, mult mai mult.
— Dar de ce m-ai chinuit, de ce n-ai venit, de ce mi-ai trimis doar cupoanele şi m-ai făcut să…
— Poate că am simţit nevoia să te testez? Poate că trebuia 107
să aflu dacă vei face tot ceea ce vreau – dacă eşti în întregime al meu?
— Da, cu totul!
Mi-a luat faţa – m-a luat cu totul – în mâinile ei şi mi-a ridicat capul.
— Şi ce se mai aude despre „îndatoririle fiecărui număr cinstit”? Ei?
Dinţi dulci, albi, ascuţiţi; un zâmbet. În caliciul deschis al scaunului e ca o albină – un ac şi miere.
Da, îndatoriri… Răsfoiesc în minte paginile ultimelor mele însemnări: nici o urmă de gând pe nicăieri că, de fapt, eu ar trebui…
Tac. Am zâmbit extatic (şi probabil prosteşte), m-am uitat în pupilele ochilor ei, mi-am plimbat ochii de la una la cealaltă şi în fiecare dintre ele mă vedeam pe mine: eu, mărunt, infinitezimal, sunt prins în aceste închisori mărunte de curcubeu. Şi apoi din nou – albine – buze, dulcea durere a înfloririi…
În fiecare număr există un metronom invizibil, ticăind încet, şi ştim cât e ora cu o exactitate de până la cinci minute fără să ne uităm la ceas. Dar acum metronomul meu se oprise, nu ştiam cât de mult timp trecuse. Speriat, mi-am scos ecusonul cu ceas de sub pernă.
Slavă Binefăcătorului! mai avem încă douăzeci de minute.
Dar minutele, ridicol de scurte, aleargă repede şi eu trebuie să-i spun atât de multe – totul, tot ce este de spus despre mine: despre scrisoarea lui O, despre seara îngrozitoare când i-am dăruit un copil; şi, de asemenea, fără nici un motiv anume, despre copilăria mea – despre matematicianul Plapla, despre √-1 – despre cum a fost prima dată la Ziua Unanimităţii, când am plâns cu amărăciune pentru că, într-o zi ca aceea, am descoperit o pată de cerneală pe unifa mea.
I-330 şi-a ridicat capul şi s-a sprijinit în cot. La colţurile buzelor, două linii lungi, ascuţite şi unghiul întunecat al sprâncenelor ei ridicate: o cruce.
— Poate că în acea zi… S-a oprit, sprâncenele i s-au întunecat. Mi-a luat mâna şi a strâns-o tare. Spune-mi, n-ai să mă uiţi, ai să-ţi aminteşti de mine întotdeauna?
108
— De ce vorbeşti aşa? Ce vrei să spui? Draga mea!
Ea tăcea, iar ochii ei priveau prin mine, dincolo de mine, în depărtare. Am auzit dintr-o dată vântul izbindu-şi aripile uriaşe în sticlă (desigur, asta se întâmplase tot timpul, dar n-auzisem până atunci), şi din nu ştiu ce motiv mi-am amintit de păsările acelea pe deasupra Zidului Verde.
A scuturat capul ca şi când ar fi vrut să se elibereze de ceva. Din nou, pentru o clipă, m-a atins cu toată fiinţa ei –
aşa cum un aerou atinge pentru o clipă, ca un arc, pământul înainte să aterizeze.
— Hai, dă-mi ciorapii! Grăbeşte-te!
Ciorapii ei, aruncaţi pe masă, pe paginile deschise ale manuscrisului meu (la pagina 193). În graba mea, am dat peste manuscris, paginile s-au amestecat, n-o să le mai pot pune niciodată în ordine. Şi chiar dacă aş fi reuşit, tot n-ar fi o ordine reală, unele goluri, unele obstacole, nişte X-uri tot or să rămână.
— Nu mai pot continua aşa, am zis. Eşti aici, alături de mine şi, totuşi, îmi pare că eşti după un zid opac, antic. Aud foşnete, voci de dincolo de zid, dar nu pot înţelege cuvintele, nu ştiu ce e acolo. Nu mai pot suporta. Întotdeauna ţii ceva sub tăcere, nu mi-ai spus unde am ajuns atunci în Casa Antică, şi ce erau coridoarele acelea, şi de ce doctorul… Sau, poate, lucrurile acestea nici măcar n-au fost reale?
I-330 şi-a pus mâinile pe umerii mei şi, încet, încet, a pătruns adânc în ochii mei.
— Vrei să ştii totul?
— Da, vreau. Trebuie.
