alunecau
pe
deasupra
sticlei
strălucitoare, corpul, în fuga lui, s-a reflectat ca un întunecat, dublu-arcuit S. Se grăbea să ajungă undeva în pasajele încâlcite dintre tribune.
S, I-330 – există un fir care îi conectează (tot timpul am simţit acest fir între ei; încă nu ştiu ce este; într-o bună zi am să-l descâlcesc.) Mi-am agăţat ochii de el, ca un ghem de bumbac s-a rostogolit mai departe, trăgând firul din urmă.
Acum s-a oprit, acum…
Rapid ca un fulger, ca o descărcare la înaltă tensiune electrică: am fost străpuns şi răsucit într-un nod. În rândul meu, la mai mult de patruzeci de grade faţă de mine, S s-a oprit şi s-a aplecat. Am văzut-o pe I-330, şi lângă ea pe buzatul R-13, rânjind.
Primul meu impuls a fost să mă reped spre ei şi să strig: 115
„De ce eşti cu el astăzi? De ce n-ai vrut ca eu să…? Dar pânza aceea de păianjen invizibilă, benefică m-a strâns de picioare şi de mâini; cu dinţii încleştaţi, am rămas aşezat ţeapăn ca fierul, cu ochii fixaţi pe ei. Îmi amintesc limpede durerea ascuţită, fizică din inimă. M-am gândit: Dacă nişte cauze non-fizice pot produce durere fizică, atunci este clar că…
Din nefericire, n-am mai reuşit să ajung până la concluzie.
Îmi amintesc doar că m-a străfulgerat ceva despre „suflet”, şi apoi zicala aceea absurdă, din vechime: „I s-a făcut inima cât un purice”. Şi am amorţit. Hexametrii tăcuseră. Acum va începe… Dar ce?
Pauza pre-electorală obişnuită de cinci minute. Liniştea pre-electorală obişnuită. Dar acum nu mai era liniştea aceea obişnuită ca de rugăciune, pioasă: acum era ca la cei din vechime, atunci când Turnurile cu Acumulatori erau încă
necunoscute, ca atunci când cerul nu fusese încă îmblânzit şi mai dezlănţuia din vreme în vreme „furtuni”. Această
linişte a fost liniştea aceea dinainte de furtună, a celor din vechime.
Aerul – fontă transparentă. Trebuia să deschizi gura larg să poţi respira. Urechea, tensionată până la pragul de durere, înregistra, de undeva din spate, şoapte neliniştite, ca ronţăitul unor şoareci. Cu ochii plecaţi, îi vedeam înaintea mea tot timpul pe cei doi, I-330 şi R, unul lângă celălalt, umăr lângă umăr, iar pe genunchii mei, mâinile străine, păroase, tremurătoare, pe care le urăsc – mâinile mele…
În mâinile fiecăruia dintre noi, ecusonul cu ceas. Unul.
Două. Trei… cinci minute… De pe podium – răsună agale, glasul din fontă:
— Cei care sunt „pentru” să ridice mâinile.
Dacă aş putea să-L privesc în ochi ca în trecut – direct şi devotat: „Iată-mă, în întregime. Ia-mă!” Dar acum nu îndrăzneam. Cu un efort imens ca şi când încheieturile îmi erau ruginite, mi-am ridicat mâna.
Foşnetul milioanelor de mâini. Cineva a oftat înăbuşit:
„Ah!” Şi am simţit că ceva deja a început, cădea vertiginos, dar nu ştiam ce şi nici nu aveam puterea – nici îndrăzneala 116
să mă uit…
— Cine este împotrivă?
Acesta a fost întotdeauna cel mai solemn moment al ceremoniei: toţi continuau să stea nemişcaţi, plecându-şi capul pentru a primi jugul benefic al Numărului între Numere. Dar de data aceasta, cu groază, am auzit din nou un foşnet, uşor ca un oftat – dar mai puternic decât trompetele de alamă ale Imnului. Aşa oftează omul pentru ultima dată în viaţă şi toate feţele din jurul lui devin palide şi le apar picături reci pe frunţi.
Mi-am ridicat ochii, şi…
Mi-a trebuit o sutime de secundă: am văzut mii de mâini ridicate în sus – „împotrivă” şi apoi s-au lăsat. Am văzut chipul palid, ca o cruce al lui I-330, mâna ei ridicată. Peste ochi mi s-a lăsat întunericul.
Încă un firicel. Pauză. Linişte. Pulsul meu. Apoi, deodată, ca la un semnal al unui dirijor nebun, strigăte, izbucnind din toate tribunele, vârtejul de unife fluturând în goană, feţele Gardienilor agitându-se neputincioşi, nişte călcâie în aer în faţa ochilor mei şi lângă ele gura cuiva deschisă larg într-un ţipăt disperat, neauzit. Dintr-un oarecare motiv, lucrul acesta mi s-a întipărit în minte mai clar decât orice altceva: mii de guri strigând fără glas, ca pe un ecran monstruos.
Şi exact ca pe un ecran – undeva departe, jos, pentru o secundă – buzele palide ale lui O. Înghesuită în zidul unui pasaj, stătea protejându-şi pântecele cu braţele încrucişate.
Apoi a dispărut, a fost luată de val, sau am uitat de ea pentru că…
Lucrurile acestea nu mai erau ca pe un ecran – erau în mine, în inima mea strânsă, în tâmplele mele izbite parcă de ciocane. Deasupra capului meu spre stânga, R-13 a sărit deodată sus pe o bancă – împroşcător, roşu, turbat. În braţele sale – I-330, albă la faţă, cu unifa sfâşiată de la umăr până la piept, pătată de sânge… Îl ţinea strâns de gât, iar el, respingător şi agil ca o gorilă, o purta în sus, departe, sărind cu salturi uriaşe de pe o bancă pe alta.
Ca în timpul unui incendiu în vechime, totul mi s-a făcut roşu în faţa ochilor, şi mi-a mai rămas doar un impuls – să
117
sar şi să îi ajung. Nu pot să-mi explic de unde am putut găsi atâta putere, dar, ca un berbece, mi-am croit drum prin mulţime, călcând peste umeri, peste bănci – şi i-am ajuns; l-am prins pe R de guler:
— Să nu îndrăzneşti! Să nu îndrăzneşti, îţi spun. Dă-i drumul. Chiar acum! (Nu mi se auzea glasul – toţi ţipau, toţi fugeau.)
— Cine-i? Ce-i? Ce? R s-a întors, iar buzele lui împroşcau, tremurând. Probabil credea că a fost înhăţat de vreun Gardian.
— Ce-i? Nu-ţi permit, n-o să-ţi permit! Las-o din braţe –
acum!
R a pleoscăit din buze mânios, a scuturat din cap şi a continuat să fugă. Şi atunci – mi-e teribil de ruşine să scriu despre asta, dar simt că trebuie, trebuie să înregistrez asta, astfel încât voi, necunoscuţii mei cititori, să puteţi înţelege povestea bolii mele până la capăt – în acel moment mi-am repezit pumnul către capul lui. Înţelegeţi – l-am lovit! Îmi amintesc cu claritate asta. Şi îmi amintesc, de asemenea, şi sentimentul de eliberare, uşurarea care s-a răspândit prin corpul meu de la această lovitură.
I-330 a alunecat repede din braţele lui.
