Iar eu i-am răspuns:

— Da, ţin minte.

Ea a plecat. Eram singur – într-un tumult polifon de culori

– albastru, roşu, verde, galben-bronz, portocaliu…

Da, la douăsprezece… Şi deodată senzaţia absurdă de ceva străin aşezat pe faţa mea – imposibil de îndepărtat. Deodată –

ieri dimineaţă, U – şi ceea ce îi strigase lui I-330 în faţă… De ce? Ce prostie.

M-am grăbit să ies afară – şi m-am dus repede, acasă…

Undeva în urma mea am auzit ţipetele ascuţite ale păsărilor de dincolo de Zid. Iar înaintea mea, soarele 141

asfinţind – sferele cupolelor, imensele, înflăcăratele cuburi ale caselor, săgeata Turnului cu Acumulatori ca un fulger îngheţat pe cer. Şi toată această frumuseţe perfectă, geometrică va trebui să fie… de către mine, de propriile mele mâini… Nu mai există nici o cale de ieşire, nici un alt drum?

Trec pe lângă un auditoriu (am uitat numărul). Înăuntru, tribunele puse grămadă; în mijloc, mesele acoperite cu cearşafuri din sticlă de un alb imaculat; pe fondul alb o pată

din sângele trandafiriu al soarelui. Şi ascuns în toate acestea

– o necunoscută, şi de aceea înspăimântătoare, zi de mâine.

Este nefiresc pentru o fiinţă gânditoare, văzătoare să trăiască

în mijlocul asimetriilor, necunoscutelor, X-urilor… Ca şi când ai fi fost legat la ochi şi forţat să mergi, bâjbâindu-ţi drumul, împiedicându-te şi ştiind că undeva – chiar foarte aproape –

este marginea prăpastiei, şi tot ceea ce va rămâne din tine va fi o bucată de carne turtită, sfârtecată. Oare nu sunt deja aşa?

Şi dacă – fără să mai aştept – am să mă arunc cu capul în jos? Nu ar fi cumva singurul fel, modul corect, să le descâlcesc pe toate dintr-un foc?

Însemnarea treizeci şi unu

SUBIECTE:

Marea operaţie

Am iertat totul

O ciocnire de trenuri

Salvaţi! Chiar în ultima clipă, când părea că nu mai avem de ce să ne mai agăţăm, când părea că totul a luat sfârşit… E

ca şi cum am fi urcat deja treptele până la cumplita Maşină a Binefăcătorului şi Clopotul de sticlă ne-a acoperit cu un zăngănit greu, şi am mai sorbit pentru ultima dată în viaţă –

repede, repede – cerul albastru cu ochii…

Iar deodată – a fost doar un „vis”. Soarele e trandafiriu şi vesel, iar zidul e acolo – ce bucurie să poţi mângâia zidul rece 142

cu mâna; şi perna – ce plăcere fără sfârşit să te uiţi şi să te tot uiţi la adâncitura lăsată de capul tău în perna albă…

Cam aşa m-am simţit când am citit Gazeta Statului Unic în dimineaţa asta. Totul fusese doar un vis îngrozitor care acum luase sfârşit. Iar eu, laşul necredincios, m-am grăbit să

mă gândesc la moarte samavolnică. Mi-e ruşine să citesc ultimele rânduri pe care le-am scris ieri. Dar acum nu mai are importanţă: le las să rămână ca o amintire a incredibilului lucru care ar fi putut să se întâmple – şi care acum nu se va mai întâmpla… nu, nu se va mai întâmpla!

Pe prima pagină a Gazetei Statului Unic strălucea o proclamaţie:

„BUCURAŢI-VĂ

Pentru că de astăzi înainte veţi fi perfecţi! Până în această

zi, propriile voastre creaţii – maşinile – erau mai perfecte decât voi.

Cum?

Fiecare scânteie a unui dinam este o scânteie a celei mai pure raţiuni; fiecare mişcare de piston este un silogism fără

cusur. Dar oare nu sunteţi şi voi posesorii aceleiaşi raţiuni fără eroare?

Filozofia macaralelor, a preselor şi a pompelor este perfectă

şi clară ca un cerc trasat cu un compas. Este filozofia dumneavoastră mai puţin circulară?

Frumuseţea unui mecanism stă în ritmul acestuia – la fel de regulat şi de precis ca acela al unui pendul. Dar voi, crescuţi din cea mai fragedă copilărie cu sistemul Taylor – nu aţi devenit la fel de precişi ca un pendul?

Cu excepţia unui singur lucru:

Maşinile nu au imaginaţie.

Aţi văzut vreodată ca faţa unui cilindru de pompă să

înflorească într-un zâmbet pierdut, stupid şi visător în timp ce lucrează? Aţi auzit vreodată macaralele frământându-se de pe o parte pe cealaltă şi oftând noaptea în timpul orelor 143

stabilite pentru odihnă?

Nu!

Iar voi? Roşiţi de ruşine! Gardienii au observat din ce în ce mai multe astfel de zâmbete şi oftaturi în ultima vreme. Şi –

feriţi-vă ochii – istoricii Statului Unic au cerut permisiunea să se retragă din activitate pentru a nu fi nevoiţi să

înregistreze evenimente atât de înjositoare.

Dar nu este vina voastră – sunteţi bolnavi. Numele bolii este

IMAGINAŢIE

Este un vierme care vă roade linii întunecate pe frunţi.