Este o febră care vă îndeamnă să alergaţi tot mai departe, chiar dacă acest „mai departe” începe acolo unde fericirea ia sfârşit. Aceasta este ultima baricadă în drumul nostru către fericire.

Bucuraţi-vă, deci: această baricadă a fost deja dărâmată.

Drumul e deschis.

Ultima descoperire a Ştiinţei Statului este locaţia centrului imaginaţiei – un nenorocit de noduleţ cerebral în zona punţii lui Varolio. Cauterizarea triplă cu raze X a acestui nodul – şi sunteţi vindecat de imaginaţie –

PENTRU TOTDEAUNA

Aţi devenit perfect. Sunteţi ca o maşină. Drumul către o fericire sută la sută este liber. Grăbiţi-vă, aşadar, cu toţii –

bătrâni şi tineri – grăbiţi-vă pentru a vă supune Marii Operaţii. Grăbiţi-vă către auditorii, acolo unde se execută

Marea Operaţie. Trăiască Marea Operaţie! Trăiască Statul Unic! Trăiască Binefăcătorul!”

Voi… Dacă aţi fi citit toate acestea nu în însemnările mele, care seamănă cu nu ştiu ce roman bizar din vechime – dacă

acest ziar, mirosind încă a cerneală tipografică, ar fi tremurat în mâinile voastre aşa cum tremură în ale mele; dacă aţi fi 144

ştiut, aşa cum ştiu eu, că acestea reprezintă cea mai autentică realitate, dacă nu a prezentului, atunci a zilei de mâine – oare n-aţi fi simţit la fel ca şi mine? Nu v-ar fi cuprins ameţeala, ca pe mine? N-aţi fi simţit aceste înţepături înfiorătoare, dulci, îngheţate de ace în spate şi prin braţe? Nu vi s-ar fi părut că sunteţi un gigant, Atlas – şi că

dacă v-aţi ridica drept, aţi lovi negreşit cu capul tavanul de sticlă?

Am apucat receptorul telefonului.

— I-330… Da, da, 330. Şi apoi i-am strigat fără suflare:

— Eşti acasă, da? Ai citit? O citeşti? Dar asta e, asta e… E

extraordinar!

— Da… O tăcere lungă, întunecată. Receptorul zumzăia abia auzit, se gândea la ceva… Trebuie neapărat să te văd astăzi. Da, la mine, după ora şaisprezece. Neapărat.

Scumpa de ea! Mi-e atât de dragă! „Neapărat…” M-am trezit că zâmbesc şi nu mă mai pot opri. Şi acum o să port acest zâmbet cu mine pe stradă – sus ca pe o lumină.

Afară vântul s-a năpustit asupra mea. Urla, venea vârtej, biciuia, dar asta mă înveselea şi mai mult: să şuiere, să urle cât vrea – nu mai contează acum – de-acum nu mai poate dărâma ziduri. Şi dacă nori din fontă se prăbuşesc deasupra capului – n-au decât să se prăbuşească: n-or să mai poată

acoperi soarele. Noi l-am înlănţuit pe vecie la zenit – noi suntem Iosua Navi.

În colţ un grup dens de Iosua Navi stăteau cu frunţile lipite de zidul de sticlă. Înăuntru, un om deja era întins pe masa ameţitor de albă. De sub alb, tălpile goale ale picioarelor sale formau un unghi galben; deasupra capului său erau plecaţi medici albi; o mână albă a întins unei alte mâini o seringă

umplută cu ceva.

— Dar dumneavoastră, dumneavoastră de ce nu intraţi?

am întrebat, adresându-mă nimănui, sau, mai degrabă, tuturor.

— Dar dumneavoastră? Un cap sferic s-a întors către mine.

— O să intru, mai târziu. Mai întâi trebuie să…

Oarecum jenat, m-am retras. Chiar trebuia s-o văd pe ea, 145

pe I-330, mai întâi. Dar de ce „mai întâi”? La asta nu puteam să răspund.

Hala de construcţie. Integralul, albastru ca gheaţa, licărea, scânteia. În compartimentul maşinilor dinamul zumzăia uşor, mângâietor, repetând un fel de cuvânt la nesfârşit, iar cuvântul acela îmi părea familiar, unul dintre cuvintele mele.

M-am aplecat şi am mângâiat tubul lung şi rece al motorului.

Mi-e drag… atât de drag. Mâine ai să prinzi viaţă: mâine, pentru prima dată în viaţa ta, o să fii zguduit de scânteile arzătoare din pântecul tău.

Cu ce ochi aş fi privit acest puternic monstru de sticlă

dacă totul ar fi rămas la fel ca ieri? Dacă aş fi ştiut că mâine la douăsprezece îl voi trăda… da, îl voi trăda… Precaut, cineva din spatele meu mi-a atins umărul. M-am întors: faţa plată, ca o farfurie, a Constructorului Secund.

— Deja ai aflat? a spus.

— Ce? Operaţia? Da? Ce ciudat – totul, totul – deodată…

— Nu, nu vorbeam despre asta: zborul de încercare a fost amânat până poimâine. Totul din cauza acestei Operaţii… Şi noi care ne grăbeam, trăgeam din răsputeri – degeaba…

„Totul din cauza acestei Operaţii”… Ce om ridicol şi prost.

Nu vede nimic mai departe de farfuria lui. Dacă ar fi ştiut că, să nu fi fost Operaţia, el ar fi închis într-o cutie de sticlă

mâine la douăsprezece, agitându-se de colo până colo, încercând să se caţere pe pereţi…

În camera mea, la cincisprezece şi jumătate. Am intrat şi am văzut-o pe U. Stătea la masa mea – osoasă, dreaptă, rigidă, cu obrazul drept sprijinit în mână. Cred că aşteptase destul de mult, pentru că, atunci când a sărit în picioare să

mă întâmpine, i-au rămas cinci urme de degete pe obraji.

Pentru o secundă mi-a revenit în minte dimineaţa aceea nenorocită când chiar aici, lângă masă, stătea furioasă

alături de I-330… dar numai pentru o secundă, şi apoi amintirea a fost îndată ştearsă de soarele de azi. Era ca şi cum aş fi intrat în cameră într-o zi însorită şi fără să-mi dau seama aş fi apăsat întrerupătorul: becul se aprinde, dar e invizibil – palid, absurd, inutil…

Fără să stau pe gânduri, i-am întins mâna, am iertat-o 146

pentru tot. Mi-a luat amândouă mâinile şi le-a strâns tare în mâinile ei osoase. Tremurând de emoţie, cu obrajii ei lăsaţi ca nişte ornamente vechi, a spus:

— Am aşteptat… Stau doar o clipă… Voiam doar să îţi spun cât de fericită sunt, cât de mult mă bucur pentru tine!

Înţelegi – mâine, sau poimâine, vei fi sănătos – complet sănătos, ca un nou-născut…

Am văzut câteva foi de hârtie pe masă – ultimele pagini ale însemnărilor mele. Stăteau acolo aşa cum le lăsasem ieri.

Dacă ar fi văzut ce am scris acolo… De fapt, nici nu mai conta; acum era doar istorie, ceva ridicol de îndepărtat, precum ceva văzut prin binoclul întors.

— Da, i-am spus. Şi ştii – tocmai acum când treceam pe stradă, era un om înaintea mea şi umbra lui pe pavaj. Şi, imaginează-ţi – umbra strălucea. Şi mi se pare – chiar sunt convins – că mâine nu vor mai exista deloc umbre. Nici un om, nici un obiect nu va mai lăsa vreo umbră… Soarele va străbate prin toate…