— Pleacă, a strigat ea la R. Nu înţelegi, el e… Pleacă, R, du-te!
Dezgolindu-şi dinţii albi de negroid, R mi-a împroşcat nu ştiu ce vorbă în faţă, s-a scufundat, a dispărut. Iar eu am ridicat-o pe I-330 în braţe, am lipit-o strâns de mine, şi am pornit cu ea.
Inima îmi zvâcnea în piept – enormă – şi cu fiecare bătaie ridica un val plin de bucurie năvalnică, fierbinte. Şi cui îi păsa că ceva, undeva, fusese sfărâmat în bucăţi – ce conta!
Doar să o duc aşa, în continuu…
Seara. Ora 22.
Ţin cu dificultate stiloul în mână: sunt atât de extenuat după toate aceste evenimente năucitoare de dimineaţă. Este posibil ca zidurile seculare care au protejat atâta vreme 118
Statul Unic să se fi prăbuşit? E posibil să fi rămas din nou fără adăpost, în starea aceea sălbatică de libertate, ca îndepărtaţii
noştri
strămoşi?
Chiar
nu
mai
este
Binefăcătorul? Împotrivă… În Ziua Unanimităţii? Mi-e ruşine, sunt îndurerat şi înspăimântat pentru ei. Dar, de fapt, cine sunt „ei”? Şi cine sunt eu? „Ei”, „Noi” – am vreo idee?
Ea s-a aşezat pe banca din sticlă încălzită de soare, pe tribuna cea mai înaltă, unde o dusesem eu. Umărul ei drept şi, mai jos – începutul miraculoasei, incalculabilei curbe – e descoperit; un firicel subţire, unduitor, roşu de sânge. Ea nu părea să observe sângele, sânul dezgolit… nu, văzuse tot –
dar asta era tocmai ceea ce-i trebuia acum, iar dacă unifa ei ar fi fost încheiată, ar fi rupt-o cu mâna ei, ea…
— Iar mâine… respira lacom printre dinţii ei albi, strălucitori, încleştaţi. Nimeni nu poate şti ce va fi mâine.
Înţelegi – nu ştiu, nimeni nu ştie – mâine este necunoscutul!
Înţelegi că tot ceea ce e cunoscut a luat sfârşit? Acum toate lucrurile vor fi noi, diferite, nemaiîntâlnite.
Dedesubt, mulţimile clocoteau, goneau, ţipau. Dar toate acestea erau foarte departe, şi se tot îndepărtau, pentru că ea s-a uitat la mine, m-a absorbit domol în ea printre ferestrele înguste aurii ale pupilelor. Îndelung, în tăcere. Şi mi-am amintit felul cum, odată, cu mult timp în urmă, m-am uitat prin Zidul Verde în ochii galbeni de neînţeles ai unei fiinţe, şi păsările rotindu-se pe deasupra Zidului (ori asta s-a întâmplat altă dată?).
— Ascultă, dacă nu se întâmplă o mare minune mâine, o să te duc acolo – înţelegi?
Nu, nu înţelegeam. Dar am dat din cap tăcut. Fusesem dizolvat, eram infinit de mic, eram un punct…
Există, la urma urmei, o logică proprie (cea a prezentului) în această stare: un punct conţine mai multe necunoscute decât orice altceva, nu trebuie decât să-l agiţi, să-l mişti şi poate forma mii de curbe, mii de corpuri.
Mi-era teamă să mă agit: în ce o să mă transform? Şi mi s-a părut că toţi, ca şi mine, erau îngroziţi chiar şi de cea mai mică mişcare. În acest moment, când scriu lucrurile acestea, toţi stau în propriile lor cuşti din sticlă, aşteptând ceva. Nu 119
aud zumzetul elevatorului, obişnuit la ora asta, nu aud râsete, paşi. Din când în când, câte doi, aruncând priviri peste umeri, oameni pe vârfuri pe coridor, şoptind…
Ce se va întâmpla mâine? În ce o să mă transform mâine?
Însemnarea douăzeci şi şase
SUBIECTE:
Lumea există
O erupţie
41°
Dimineaţă. Prin tavan, cerul – solid, rotund, cu obrajii rumeni ca întotdeauna. Cred că aş fi mult mai puţin uimit dacă aş vedea deasupra mea un soare pătrat sau cine ştie ce minunăţie; oameni în veşminte multicolore din piei de animale; piatră, ziduri opace. Asta înseamnă, atunci, că
lumea – lumea noastră – încă mai există? Sau toate acestea sunt doar din inerţie? Generatorul are deja alimentarea întreruptă, dar angrenajele încă zornăie, răsucindu-se – două
rotiri, trei, şi la a patra or să se oprească…
Vă e cunoscută această stare ciudată? Te trezeşti noaptea, îţi deschizi ochii în întuneric şi, deodată, simţi că te-ai rătăcit
– şi repede, începi să pipăi în jur căutând ceva familiar, solid
– un perete, un lampadar, un scaun. Aşa am pipăit şi eu în jurul meu, am căutat în grabă prin paginile Gazetei Statului Unic – repede, repede. Şi apoi:
„Ieri am sărbătorit Ziua Unanimităţii, pe care toată lumea o aştepta de mult timp cu nerăbdare. Pentru a patruzeci şi opta oară, Binefăcătorul, care şi-a arătat în atât de multe rânduri înţelepciunea, a fost ales printr-un vot unanim.
Sărbătoarea a fost umbrită de anumite perturbări provocate de către duşmanii fericirii. Aceşti duşmani, fireşte, au renunţat la dreptul de a fi cărămizi la fundaţia Statului Unic
– o fundaţie înnoită prin alegerile de ieri. Este limpede pentru oricine că a lua în considerare voturile acestora ar fi la fel de 120
