— Uitaţi, aici e binoclul…
Dar acum dispăruseră. O sălbăticie verde fără sfârşit…
Iar în sălbăticie – acoperind-o, acoperindu-mă pe mine şi pe toţi ceilalţi – vibraţia ascuţită a unei sonerii: masa de prânz peste un minut, la douăsprezece.
Lumea – împrăştiată în frânturi disparate, instantanee. Pe trepte a zăngănit ecusonul auriu al cuiva – nu-mi pasă: a trosnit sub călcâiul meu. O voce: „Vă spun eu, era un chip!”
Un dreptunghi întunecat: uşa deschisă spre camera de primire. Nişte dinţi strânşi, albi, zâmbind ascuţit…
În momentul când ceasul a început să bată, agonizant de încet, fără să respire între bătăi, iar rândurile din faţă deja au început să se mişte – dreptunghiul uşii a fost deodată
tăiat de două braţe familiare, nefiresc de lungi:
— Staţi!
Mi s-au înfipt degetele în palmă – I-330 era lângă mine.
— Cine e? Îl cunoşti?
— Nu e… Nu e unul dintre…
Individul s-a urcat pe umerii cuiva. Deasupra sutelor de chipuri – chipul lui, ca sute, mii de altele, totuşi unic.
— În numele Gardienilor… Cei cărora mă adresez, mă aud, fiecare dintre ei mă aude. Vă anunţ pe voi – că noi ştim. Nu vă ştim deocamdată numerele, dar ştim totul. Integralul nu va fi al vostru! Proba de zbor va fi dusă până la capăt; iar voi nu veţi îndrăzni să faceţi nici o mişcare acum: voi, cu mâinile voastre, veţi face asta. Iar după aceea… De fapt, am terminat.
Tăcere. Dalele pătrate de sub picioare au devenit moi ca de bumbac, la fel şi picioarele mele. Ea e lângă mine – zâmbetul 162
ei complet alb, scântei albastre turbate. Printre dinţi, în urechea mea:
— Ah, aşadar ai făcut-o? Ţi-ai „îndeplinit datoria”? Ah, aşadar…
Mâna i s-a smuls din mâinile mele, casca înaripată de walkirie furioasă era undeva departe în faţă. Singur, tăcut, îngheţat, mă îndrept ca toţi ceilalţi către camera de primire…
— Dar nu, nu eu… n-am vorbit despre asta cu nimeni, cu nimeni în afară de acele pagini albe, mute…
În interiorul meu – neauzit, disperat, tare – am strigat lucrurile acestea către ea. Ea stătea vizavi, de partea cealaltă
a mesei, şi n-a lăsat nici o privire de-a ei să mă atingă.
Alături de ea, capul chel, galben şi copt al cuiva. Am auzit (I-330 vorbea):
— Nobleţe? Nu, dragă profesore, chiar şi o simplă analiză
filologică a cuvântului vă va arăta că nu este altceva decât o relicvă a unor forme feudale străvechi. Iar noi…
Am simţit că pălesc şi toată lumea o să vadă… Dar fonograful din mine a executat cele cincizeci de mişcări de masticaţie stabilite pentru fiecare îmbucătură, m-am încuiat în mine, ca într-o casă antică, netransparentă, am îngrămădit pietre în faţa uşii mele, am tras storurile…
Mai târziu, ţin receptorul de comandă în mâini; şi zbor, într-o ultimă şi glacială agonie, printre nori, în noaptea glacială, înstelat-însorită. Minute, ore. Şi, evident, în tot acest răstimp, la viteză febrilă, motorul logic, neauzit nici măcar de mine, a continuat să lucreze acolo, în interior. Pentru ca deodată, într-un anumit punct din spaţiul albastru, să văd înaintea ochilor: masa mea de scris, şi deasupra ei obrajii ca branhiile ale lui U şi foile uitate ale însemnărilor mele. Şi totul a devenit clar: nimeni în afară de ea… totul era clar.
Ah, dacă aş fi putut ajunge… Trebuie, trebuie să ajung la radio… Căştile înaripate, mirosul de fulger albastru… Îmi amintesc – îi vorbeam cu glas tare. Şi ţin minte că ea se uita prin mine de parcă aş fi fost făcut din sticlă – de departe:
— Sunt ocupată. Primesc mesaje de jos. Dictează-i ei…
În minuscula cabină, după ce m-am gândit o clipă, am dictat ferm:
163
— Ora paisprezece patruzeci. Jos! Opriţi motoarele. Totul s-a terminat.
Cabina de comandă. Inima mecanică a Integralului a fost oprită, coborâm în cădere liberă, iar inima mea nu reuşeşte să ţină ritmul căderii; rămâne în urmă, se ridică mai sus, tot mai sus în gâtlej. Nori, apoi o pată verde la distanţă, tot mai verde, mai clară, apropiindu-se în goană de noi… sfârşitul…
Faţa schimonosită de porţelan alb a Constructorului Secund. Probabil că el a fost acela care m-a împins cu toată
puterea. Capul meu a lovit ceva, apoi, în cădere, privirile mi s-au întunecat, am auzit ca prin ceaţă:
— Toate motoarele – viteză maximă!
Un salt ascuţit în sus… Nu-mi mai amintesc nimic altceva.
Însemnarea treizeci şi cinci
SUBIECTE:
Într-un cerc
Un morcov
O crimă
N-am dormit toată noaptea. Toată noaptea am avut un singur gând în minte… După cele de ieri, capul mi-e bandajat strâns. Dar nu: nu e un bandaj – e un inel; un inel necruţător din oţel de sticlă nituit pe capul meu, iar eu sunt prins în acest cerc ferecat. Trebuie s-o omor pe U. Să o omor şi apoi să mă duc la cealaltă şi să-i spun: „Acum mă crezi?”.
Cel mai dezgustător lucru dintre toate este că a ucide este oarecum murdar, primitiv. Să-i crăp capul cu ceva – gândul îmi dă o senzaţie ciudată că am ceva respingător de dulce în gură, şi nu-mi pot înghiţi saliva, o tot scuip în batistă, iar gura mi-e uscată.
În dulapul meu era o tijă grea de piston care plesnise după
turnare (trebuia să analizez la microscop structura rupturii).
Mi-am făcut însemnările sul (să mă citească până la ultima literă), am vârât înăuntru tija de piston şi m-am dus jos.
164
Casa scărilor era interminabilă, scările dezgustător de alunecoase, lichide; îmi ştergeam buzele cu batista în continuu…
Jos. Inima mi s-a prăbuşit. M-am oprit, am scos tija şi m-am apropiat de masa de control…
U nu era acolo: o scândură goală, de gheaţă. Mi-am amintit că lucrul fusese oprit peste tot pentru astăzi; toată
lumea trebuia să se prezinte pentru Operaţie. Desigur, nu exista nici un motiv ca ea să fie acolo – n-avea pe cine înregistra.
