m-a rugat să ne întâlnim în Casa Antică – în vechiul nostru
„apartament”. Mă apropiam de masa opacă a Casei Antice 136
când am auzit în spatele meu paşii repezi, mărunţi şi respiraţia accelerată a cuiva. M-am uitat înapoi: O încerca să
mă ajungă din urmă.
Întreaga ei făptură părea rotunjită, finită, specială. Braţele ei, sânii, întregul ei corp, atât de familiar mie, plin, rotunjit, îi întindea unifa; într-o clipă părea că o să rupă materialul acela subţire şi o să năvălească afară la lumină. Şi mă
gândeam: acolo, afară, în junglele verzi, primăvara, mlădiţele împing cu încăpăţânare pământul la o parte – grăbindu-se să
trimită afară crengi, frunze, să înflorească.
Câteva secunde am rămas tăcut, învăluit de privirea ei radioasă, albastră.
— Te-am văzut de Ziua Unanimităţii.
— Şi eu te-am văzut… Şi mi-am amintit imediat cum stătea jos, în coridorul îngust, lipindu-se de perete şi protejându-şi pântecele cu mâinile. Involuntar, i-am privit pântecele, rotund sub unifă.
Mi-a prins privirea. Şi s-a făcut toată rotund-trandafirie.
Un zâmbet roz:
— Sunt atât de fericită, atât de fericită… Sunt plină – ştii, plină ochi. Merg şi nu aud nimic în jurul meu, ascult tot timpul ce e înăuntru, în mine…
Tăceam. Era ceva străin în faţa mea, tulburător, de care nu reuşeam să scap. Apoi, pe neaşteptate, încă strălucind şi mai albastru, mi-a apucat mâna – şi i-am simţit buzele… Mi se întâmpla asta pentru prima dată în viaţa mea. O
mângâiere necunoscută, străveche – provocându-mi atâta ruşine şi durere încât (prea dur, poate) mi-am smuls mâna.
— Ţi-ai pierdut minţile! Nu, asta nu e… Vreau să zic, tu…
De ce te bucuri aşa de tare? Ai uitat ce te aşteaptă? Dacă nu acum, într-o lună, în două luni…
I-a dispărut lumina aceea interioară, toată rotunjimea ei s-a turtit, s-a mototolit îndată.
Iar în inima mea – o compresie neplăcută, dureroasă, legată de o senzaţie de milă. (Dar inima nu e altceva decât o pompă ideală; compresie, strângere, absorbirea fluidului de către o pompă sunt absurdităţi tehnice. E clar, deci, cât de iraţionale, contrare firii şi de morbide sunt „iubirea”, „mila” şi 137
toate celelalte inepţii care determină astfel de compresii!) Linişte. În stânga, sticla verde ceţoasă a Zidului. Înainte, casa masivă, de un roşu întunecat. Şi aceste două culori, combinându-se, mi-au indus ceea ce am crezut că ar putea fi o idee strălucită.
— Stai! Ştiu cum să te salvez. O să te eliberez de necesitatea de a muri după ce îţi vei vedea copilul. Vei putea să-l alăptezi – înţelegi – o să-l poţi vedea cum creşte în braţele tale, cum o să se rotunjească, cum se va umple şi se va coace ca un fruct…
Ea a tremurat violent şi s-a încleştat de mine.
— Ţi-o aminteşti pe femeia aceea… de atunci, demult, din timpul plimbării noastre? Ei bine, ea e acum aici, în Casa Antică. Vino cu mine la ea; îţi promit, totul se va aranja îndată.
Deja mă şi vedeam cum, împreună cu I-330, o conduceam prin coridoare – o vedeam deja acolo, printre flori, ierburi, frunze… Dar s-a dat înapoi de lângă mine, colţurile semilunii sale trandafirii au tremurat şi s-au lăsat în jos.
— E femeia aceea, a spus ea.
— Adică… m-am încurcat, dar nu ştiu de ce. Bine, da, ea este.
— Şi tu vrei să mă duc la ea… să îi cer… să… Să nu mai îndrăzneşti niciodată să îmi mai pomeneşti despre asta.
Încovoiată, s-a îndepărtat păşind repede. Apoi, de parcă şi-ar fi amintit deodată ceva, s-a întors şi a strigat:
— Şi am să mor – nu-mi pasă! Şi nu te priveşte pe tine…
ce contează pentru tine?
Linişte. Bucăţi din zidurile şi turnurile albastre se prăbuşesc de deasupra, cresc din ce în ce mai mult cu viteză
înspăimântătoare, dar mai au ore de zburat – poate chiar zile
– prin infinitate. Firele invizibile plutesc uşor, mi se aşază pe faţă şi e imposibil să le dau jos, să mă descotorosesc de ele.
Mă îndrept încet către Casa Antică. În inima mea o compresie absurdă, agonizantă…
138
Însemnarea treizeci
SUBIECTE:
Ultimul număr
Greşeala lui Galileo
N-ar fi mai bine?
