În stradă. Vânt. Cerul e din dale de fontă zburătoare. Şi –

ca şi ieri la un moment dat – lumea s-a spart în bucăţi ascuţite, separate, independente, iar fiecare, în căderea ei vertiginoasă, se oprea pentru o secundă, atârna în faţa mea în văzduh şi se topea fără urmă.

Ca şi cum literele negre, precise de pe această pagină ar fi început deodată să se mişte, să se împrăştie de groază, şi să

nu rămână nici un cuvânt, nimic altceva decât o aiureală

fără sens: înspăim-pest-sări… Mulţimea din stradă era la fel de împrăştiată, nu în rânduri – mişcându-se înainte, înapoi, în diagonală, de-a curmezişul.

Şi nu mai e nimeni. Şi pentru un moment, goana cu capetele în jos, totul, a înţepenit. Acolo, la al doilea etaj, într-o cuşcă de sticlă suspendată în aer, un bărbat şi o femeie, sărutându-se în picioare, femeia cu întregul ei trup frânt spre spate. Este pentru totdeauna, pentru ultima dată…

După un colţ, o tufă agitată, ascuţită de capete. Deasupra capetelor, separat, pe un steag, cuvintele: „Jos maşinile! Jos Operaţia!” Şi separat (de mine) – eu, cu un gând fugitiv: Oare toţi sunt plini de o durere care poate fi smulsă din ei doar o dată cu inima lor?

Toţi trebuie să facă ceva înainte de… Şi pentru o secundă

nu mai exista nimic pe lume decât mâna mea brutală ţinând tija aceea din fontă.

Un băieţandru – avântat cu totul înainte – cu o umbră sub buza de jos. Buza de jos este întoarsă în sus ca o manşetă a unei mâneci suflecate. Toată faţa e schimonosită, întoarsă pe dos, plânge cu glas tare, încercând să fugă de cineva cât îl ţin 165

picioarele – şi tropotul de paşi care îl urmează…

Băiatul mi-a amintit: da, U trebuie să fie la şcoală astăzi, trebuie să mă grăbesc. Am alergat până la cele mai apropiate scări de intrare la trenul subteran.

La intrare, cineva, din fugă:

— Nu merge! Trenurile nu circulă astăzi! Acolo…

Am coborât. Un delir total. Sclipiri de sori din cristal cu muchii şlefuite. Peronul înţesat de capete. Un tren gol, nemişcat.

În liniştea aceea – un glas. Al ei. N-o puteam vedea, dar cunoşteam această voce flexibilă, ca un bici – şi undeva, triunghiul ascuţit al sprâncenelor ridicate către tâmple… Am strigat:

— Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă să trec! Trebuie să…

Dar degetele cuiva mi s-au înfipt în braţe, în umeri, ţintuindu-mă. Şi în mijlocul tăcerii, am auzit glasul:

— Fugiţi sus! Vă vor vindeca, veţi fi umpluţi până la refuz cu fericire, şi, sătui, veţi moţăi în tihnă, sforăind la unison –

nu auziţi deja măreaţa simfonie a sforăitului? Oameni caraghioşi! Ei vor să vă elibereze de toate acele semne de întrebare chinuitoare, care vă încolăcesc ca nişte viermi. Şi voi staţi aici şi mă ascultaţi pe mine. Grăbiţi-vă sus, către Marea Operaţie! Ce vă pasă dacă am să rămân aici singură?

Ce vă priveşte dacă nu vreau ca alţii să dorească pentru mine, dacă vreau să doresc eu pentru mine, dacă îmi doresc imposibilul…

Un alt glas, lent, greoi:

— Ah! Imposibilul? Asta înseamnă să alergăm după

fanteziile tale stupide, care îşi flutură cozile pe sub nasul nostru? Nu, o să le apucăm de coadă şi o să le zdrobim, şi apoi…

— Apoi o să le înghiţiţi şi o să sforăiţi, şi veţi avea nevoie de o altă coadă sub nas. Se spune că cei din vechime aveau un animal numit asin. Ca să îl forţeze să meargă înainte, tot timpul înainte, îi legau de hulubă în faţa lui un morcov pe care nu-l putea apuca. Şi dacă ajungea la el şi îl mânca…

Deodată, cleştele şi-a slăbit strânsoarea. M-am aruncat spre mijlocul mulţimii, acolo de unde vorbea ea. Dar în acel 166

moment totul s-a învălmăşit şi s-a auzit un strigăt din spate.

— Vin aici, vor intra aici! Lumina a făcut o flamă şi s-a stins – cineva a tăiat firul. O avalanşă de trupuri, ţipete, gemete, capete, degete…

Nu ştiu cât timp ne-am rostogolit prin conducta subterană.

În fine, scări, o lumină difuză care devine tot mai strălucitoare, şi din nou în stradă, în evantai, care încotro.

Apoi – singur. Vânt, amurg cenuşiu – jos, chiar deasupra capetelor. Pe sticla udă a pavajului, adânci, adânci, luminile răsturnate, zidurile, siluete mişcându-se cu picioarele în sus.

Şi tija aceea din mâna mea, incredibil de grea, trăgându-mă

în adâncuri, până la fund.

Jos, la masa de control U tot nu era, şi camera ei era goală, în întuneric.

Am urcat în camera mea şi am aprins lumina. Tâmplele mi se zbăteau în cercul strâns al inelului, eram încă ferecat în acelaşi cerc: masa, pe masă sulul alb; pat, uşă, masă, sul alb… În camera din stânga storurile erau lăsate. În dreapta, o chelie ţuguiată era aplecată peste o carte, fruntea era o parabolă imensă şi galbenă. Cutele de pe frunte – un şir de linii galbene, indescifrabile. Uneori ochii ni se întâlneau, şi atunci simţeam: liniile acelea aveau legătură cu mine.

S-a întâmplat exact la ora douăzeci şi unu. U a venit singură la mine. Doar un lucru mi-a rămas clar întipărit în memorie: respiram atât de tare încât îmi auzeam propria respiraţie, şi am tot încercat să o domolesc, dar n-am putut.

Ea s-a aşezat, şi-a întins unifa pe genunchi. Branhiile trandafiriu-maronii tresăltau.

— Ah, dragul meu… aşadar, este adevărat că ai fost rănit?

De îndată ce am aflat, imediat am… Tija de fontă era în faţa mea pe masă. Am sărit în sus respirând şi mai tare. Ea a auzit, s-a oprit în mijlocul frazei, şi tot aşa, fără nici un motiv, s-a ridicat în picioare. Deja vedeam pe capul ei locul unde aveam să lovesc… Un gust neplăcut de dulce în gura mea… Batista mea… dar nu aveam batistă; am scuipat pe jos.

Cel de dincolo de peretele din dreapta avea, cu ridurile aţintite spre mine. El nu trebuie să vadă, ar fi şi mai 167

dezgustător dacă el o să vadă. Am apăsat butonul – ce mai conta dacă nu aveam nici un drept să o fac, acum era totuna

– şi storurile au căzut.

E clar că ea a priceput şi s-a repezit către uşă. Dar i-am anticipat mişcarea – şi, respirând zgomotos, cu ochii fixaţi tot timpul pe acel loc de pe capul ei…

— Ai… ai înnebunit! Să nu îndrăzneşti…

S-a dat înapoi, s-a aşezat, sau, mai degrabă, a căzut pe pat, şi-a strâns mâinile prinse una de cealaltă între genunchi, tremurând. Întins ca un arc, încă fixând-o cu privirea, am întins mâna spre masă – doar mâna mi s-a mişcat – şi am apucat tija.

— Te implor! Doar o zi… o zi! Mâine… mâine mă duc şi fac totul…

Despre ce tot vorbea? Am ridicat mâna…

Şi eu consider că am omorât-o. Da, necunoscuţii mei cititori, aveţi dreptul să mă numiţi un criminal. Ştiu cu siguranţă că aş fi dat drumul mâinii să o lovească în cap dacă ea n-ar fi strigat deodată:

— Te rog… pentru numele… Sunt de acord… eu… doar o clipă.

Cu mâinile tremurânde, şi-a scos unifa. Trupul ei mare, galben, flasc s-a împrăştiat pe pat… Şi abia acum am priceput: ea credea că am lăsat storurile… că eu voiam să…