Am încercat să-mi torn puţină apă, dar n-am putut. Am pus paharul pe masă şi am luat toată carafa cu amândouă

mâinile.

177

Acum am văzut: fumul albastru era de la ţigara ei. A dus-o la gură, a tras în piept, a înghiţit lacom fumul, aşa cum am înghiţit eu apa, şi a zis:

— Nu-i nevoie. Taci. Nu contează. Vezi, am venit oricum.

Ei mă aşteaptă jos. Şi tu vrei ca în ultimele noastre minute să…

Şi-a aruncat ţigara jos pe podea, s-a lăsat toată pe spate peste braţul fotoliului (butonul era acolo, pe perete, şi era greu de ajuns la el). Şi îmi amintesc cum scaunul s-a înclinat, iar două dintre picioare s-au ridicat de pe podea.

Apoi storurile au căzut.

Ea s-a apropiat, m-a îmbrăţişat strâns. Genunchii ei prin rochie – otrava lentă, caldă, gingaşă, care învăluie totul…

Apoi deodată… Se întâmplă uneori să te fi scufundat complet într-un vis dulce, cald şi, deodată, te înţeapă ceva, tresari şi eşti complet treaz. Aşa şi acum: cupoanele roz călcate în picioare pe jos, în camera ei, şi pe unul dintre ele –

litera F şi nişte cifre… S-au încâlcit în mine într-un singur ghem, şi nici acum nu ştiu ce sentiment a fost acela, dar am strâns-o astfel încât s-o aud cum scoate un ţipăt de durere…

Încă un minut – dintre acele zece sau cincisprezece pe perna aceea ameţitor de albă – capul ei lăsat pe spate cu ochii pe jumătate închişi; linia dulce, ascuţită a dinţilor. Şi în tot acel timp, senzaţia aceea persistentă, absurdă, chinuitoare că ceva nu trebuie… nu trebuie pomenit acum.

Şi o strâng tot mai dulce, tot mai crud – petele albastre de pe degetele mele devin tot mai adânci, mai strălucitoare…

Fără să-şi deschidă ochii (am observat chestia asta), a spus:

— Am auzit că ai fost la Binefăcător ieri. Aşa e?

— Da, aşa este.

Apoi ochii i s-au deschis larg, şi mi-a făcut plăcere să văd cât de repede faţa ei a devenit palidă, fără contur, a dispărut: nimic altceva decât ochii.

I-am spus totul. Şi, nu ştiu de ce – ba nu, nu-i adevărat, ştiu de ce – un lucru nu i-am spus: cuvintele pe care El le-a rostit la sfârşit. Că ei n-au avut nevoie de mine decât pentru…

178

Treptat, ca o imagine fotografică la developare, i-a apărut chipul: obrajii ei, linia albă a dinţilor, buzele. Ea s-a ridicat şi s-a îndreptat către uşa cu oglindă a dulapului.

Gura mi s-a uscat din nou. Mi-am turnat nişte apă, dar mi se făcuse greaţă. Am pus paharul înapoi pe masă şi am întrebat:

— Pentru asta ai venit – asta voiai să afli?

Triunghiul ironic, ascuţit al sprâncenelor ei ridicat până la tâmple m-a privit din oglindă. S-a întors să-mi spună ceva, dar n-a mai zis nimic.

Nu mai era nevoie. Ştiam.

Să-mi iau rămas bun? Mi-am mişcat picioarele străine, am atins scaunul, care a căzut răsturnat, mort, ca şi celălalt, din camera ei. Buzele ei erau reci, la fel de reci cum fusese la un moment dat duşumeaua aici, lângă patul meu.

Iar când ea a plecat, m-am aşezat pe podea şi m-am aplecat deasupra ţigării ei aruncate.

Nu mai pot să scriu – nu mai vreau!

Însemnarea treizeci şi nouă

SUBIECT:

Sfârşitul

Toate acestea au fost ca un ultim grăunte de sare aruncat într-o soluţie saturată: cu repeziciune, ca nişte ace, cristalele au început să se formeze, să se congeleze, să se solidifice. Şi îmi era clar: totul e decis – mâine dimineaţă voi face asta. E

totuna cu a mă sinucide, dar poate că este singura cale până

la o renaştere. Pentru că doar ceea ce a fost ucis poate fi reînviat.

Spre asfinţit, cerul se cutremura în fiecare secundă în câte un spasm albastru. Capul îmi ardea şi îmi bubuia. Am stat aşa toată noaptea, adormind abia la şapte dimineaţa, atunci când întunericul s-a retras, devenind verde, şi am văzut acoperişurile pline de păsări.

179

M-am trezit la zece – evident că nu fusese nici o sonerie astăzi. Un pahar cu apă – cel de aseară – era aşezat pe masă.

L-am băut lacom şi am alergat afară: trebuia s-o fac repede, cât de repede puteam.

Cerul era gol, albastru, devorat cu totul de furtună. Colţuri zimţuite de umbre, totul decupat din aerul albastru al toamnei, subţire, prea fragil să poată fi atins, altfel ar pocni, s-ar pulveriza într-un praf de sticlă care s-ar risipi. La fel era şi în mine: nu trebuie să gândesc, nu trebuie să gândesc, nu trebuie să gândesc, sau…

Şi n-am gândit. Poate că nici nu vedeam cum trebuie, doar înregistram. Acolo, pe pavaj, au apărut de undeva crengi cu frunze verzi, chihlimbarii, purpurii. Sus, încrucişându-şi calea, păsările şi aerourile aruncându-se încoace şi încolo.

Aici – capete, guri deschise, ramuri fluturând ca nişte braţe.

Toate acestea poate că au ţipat, au croncănit, au zumzăit…

Apoi străzile pustii – măturate parcă de vreo molimă. Mi-amintesc că m-am împiedicat de ceva insuportabil de moale, docil, însă nemişcat. M-am aplecat – un cadavru. Era întins pe spate, cu picioarele îndoite şi desfăcute ca o femeie.

Chipul…

Am recunoscut buzele groase, negroide, care chiar şi acum păreau să mă împroaşte cu râsul lor. Cu ochii închişi strâns, îmi râdea în faţă. Într-o clipă am păşit peste el şi am fugit, pentru că nu mai puteam suporta, trebuia s-o fac odată, cât mai repede, altfel – simţeam asta – o să plesnesc, o să mă

răsucesc ca o şină supraîncărcată…

Din fericire, mai aveam doar vreo douăzeci de paşi: iată

semnul cu litere aurii – BIROUL GARDIENILOR. Pe prag m-am oprit, am tras adânc aer în piept – cât de mult am putut –

şi am intrat.

Înăuntru, pe coridor, era un şir interminabil de numere, unii cu foi de hârtie, alţii cu caiete groase de însemnări în mâini. Înaintau încet – un pas, doi – apoi se opreau din nou.

M-am agitat de-a lungul şirului de oameni. Capul parcă mi se despica de durere, apucam oamenii de coate, îi imploram ca un bolnav care imploră să i se dea mai repede ceva care să