În colţ un grup dens de Iosua Navi stăteau cu frunţile lipite de zidul de sticlă. Înăuntru, un om deja era întins pe masa ameţitor de albă. De sub alb, tălpile goale ale picioarelor sale formau un unghi galben; deasupra capului său erau plecaţi medici albi; o mână albă a întins unei alte mâini o seringă
umplută cu ceva.
— Dar dumneavoastră, dumneavoastră de ce nu intraţi?
am întrebat, adresându-mă nimănui, sau, mai degrabă, tuturor.
— Dar dumneavoastră? Un cap sferic s-a întors către mine.
— O să intru, mai târziu. Mai întâi trebuie să…
Oarecum jenat, m-am retras. Chiar trebuia s-o văd pe ea, 145
pe I-330, mai întâi. Dar de ce „mai întâi”? La asta nu puteam să răspund.
Hala de construcţie. Integralul, albastru ca gheaţa, licărea, scânteia. În compartimentul maşinilor dinamul zumzăia uşor, mângâietor, repetând un fel de cuvânt la nesfârşit, iar cuvântul acela îmi părea familiar, unul dintre cuvintele mele.
M-am aplecat şi am mângâiat tubul lung şi rece al motorului.
Mi-e drag… atât de drag. Mâine ai să prinzi viaţă: mâine, pentru prima dată în viaţa ta, o să fii zguduit de scânteile arzătoare din pântecul tău.
Cu ce ochi aş fi privit acest puternic monstru de sticlă
dacă totul ar fi rămas la fel ca ieri? Dacă aş fi ştiut că mâine la douăsprezece îl voi trăda… da, îl voi trăda… Precaut, cineva din spatele meu mi-a atins umărul. M-am întors: faţa plată, ca o farfurie, a Constructorului Secund.
— Deja ai aflat? a spus.
— Ce? Operaţia? Da? Ce ciudat – totul, totul – deodată…
— Nu, nu vorbeam despre asta: zborul de încercare a fost amânat până poimâine. Totul din cauza acestei Operaţii… Şi noi care ne grăbeam, trăgeam din răsputeri – degeaba…
„Totul din cauza acestei Operaţii”… Ce om ridicol şi prost.
Nu vede nimic mai departe de farfuria lui. Dacă ar fi ştiut că, să nu fi fost Operaţia, el ar fi închis într-o cutie de sticlă
mâine la douăsprezece, agitându-se de colo până colo, încercând să se caţere pe pereţi…
În camera mea, la cincisprezece şi jumătate. Am intrat şi am văzut-o pe U. Stătea la masa mea – osoasă, dreaptă, rigidă, cu obrazul drept sprijinit în mână. Cred că aşteptase destul de mult, pentru că, atunci când a sărit în picioare să
mă întâmpine, i-au rămas cinci urme de degete pe obraji.
Pentru o secundă mi-a revenit în minte dimineaţa aceea nenorocită când chiar aici, lângă masă, stătea furioasă
alături de I-330… dar numai pentru o secundă, şi apoi amintirea a fost îndată ştearsă de soarele de azi. Era ca şi cum aş fi intrat în cameră într-o zi însorită şi fără să-mi dau seama aş fi apăsat întrerupătorul: becul se aprinde, dar e invizibil – palid, absurd, inutil…
Fără să stau pe gânduri, i-am întins mâna, am iertat-o 146
pentru tot. Mi-a luat amândouă mâinile şi le-a strâns tare în mâinile ei osoase. Tremurând de emoţie, cu obrajii ei lăsaţi ca nişte ornamente vechi, a spus:
— Am aşteptat… Stau doar o clipă… Voiam doar să îţi spun cât de fericită sunt, cât de mult mă bucur pentru tine!
Înţelegi – mâine, sau poimâine, vei fi sănătos – complet sănătos, ca un nou-născut…
Am văzut câteva foi de hârtie pe masă – ultimele pagini ale însemnărilor mele. Stăteau acolo aşa cum le lăsasem ieri.
Dacă ar fi văzut ce am scris acolo… De fapt, nici nu mai conta; acum era doar istorie, ceva ridicol de îndepărtat, precum ceva văzut prin binoclul întors.
— Da, i-am spus. Şi ştii – tocmai acum când treceam pe stradă, era un om înaintea mea şi umbra lui pe pavaj. Şi, imaginează-ţi – umbra strălucea. Şi mi se pare – chiar sunt convins – că mâine nu vor mai exista deloc umbre. Nici un om, nici un obiect nu va mai lăsa vreo umbră… Soarele va străbate prin toate…
Ea mi-a vorbit blând, dar serios.
— Eşti un visător! Nu le-aş permite copiilor de la mine de la şcoală să vorbească aşa…
Şi a continuat să spună ceva despre copii – cum i-a dus pe toţi la Operaţie, şi cum au trebuit să fie legaţi acolo… şi că
„dragostea trebuie să fie necruţătoare, da, necruţătoare”, şi că crede că se va hotărî în sfârşit…
Şi-a îndreptat între genunchi materialul albastru-cenuşiu al unifei, mi-a aplicat repede şi în tăcere un zâmbet din acela ca un plasture şi a plecat.
Din fericire, soarele nu s-a oprit încă astăzi, goneşte, şi peste puţin timp s-a făcut ora şaisprezece. Am bătut la uşă, cu inima bătând din răsputeri…
— Intră!
Şi m-am aşezat jos pe podea lângă scaunul ei, îmbrăţişându-i picioarele, cu capul lăsat pe spate şi uitându-mă în ochii ei – unul, apoi celălalt – şi în fiecare văzându-mă
pe mine, într-o minunată captivitate…
Şi apoi, dincolo de zid, o furtună. Norii întunecându-se –
