O piedică în calea pregătirilor de nuntă
Între timp, jumătate din prăvăliile din Londra fuseseră
antrenate în pregătirile de nuntă. Paul îl rugase pe Potts să-i fie naş, dar printr-o scrisoare trimisă din Geneva acesta refuzase. În alte împrejurări, un asemenea refuz l-ar fi pus în încurcătură, dar în ultimele două săptămâni Paul primise atâtea scrisori şi invitaţii de la nişte oameni pe care nici nu-şi amintea să-i fi cunoscut vreodată, încât singura lui dificultate în alegerea unui naş era teama de a nu jigni pe vreunul dintre noii săi prieteni. În cele din urmă îl alese pe sir Alastair Digby-Vane-Trumpington, deoarece simţea că, fie măcar indirect, îi datora în bună măsură actuala sa fericire.
Sir Alastair primi bucuros, cerându-i totodată să-i împrumute nişte bani pentru un joben nou, căci cel vechi i se stricase cu câteva nopţi mai înainte.
O scrisoare expediată din Onslow Square, şi rămasă fără
răspuns, arăta limpede că fiica tutorelui lui Paul s-ar simţi profund jignită, şi în acelaşi timp şi-ar vedea grav compromisă poziţia în societate, dacă nu ar fi aleasă printre domnişoarele de onoare.
Dintr-un motiv sau altul, căsătoria lui Paul părea să
impresioneze lumea ca un eveniment deosebit de romantic.
Oamenii admirau poate curajul şi energia cu care Margot, după zece ani de văduvie, se expunea iarăşi, de bunăvoie, celor o sută şi una de orori ale unei nunţi mondene; sau poate că brusca ascensiune a lui Paul de la treapta de dascăl la poziţia de milionar făcea să vibreze în fiecare din ei o strună de optimism încă sensibilă, astfel încât îşi spuneau, peste registrele şi maşinile lor de scris: „S-ar putea ca data viitoare să-mi vină mie rândul”. Dar, oricare ar fi fost motivul, nunta era desigur un eveniment neobişnuit de popular printre oamenii de rând. În ajunul ceremoniei, o mulţime numeroasă, aţâţată de presa de mare tiraj, se strânse în faţa bisericii St. Margaret. Oamenii veniseră cu 150
scaune pliante, cu sandvişuri şi cu spirtiere; pe la orele două
şi jumătate, în ciuda ploii torenţiale, mulţimea crescuse în aşa măsură, încât poliţia fu silită să-i atace cu bastoane; numeroşi invitaţi fură cât pe ce să fie zdrobiţi în încercarea lor de a răzbi până la uşi, iar strada pe care Margot trebuia să-şi conducă maşina era străjuită de femei care plângeau isteric, ca la o înmormântare.
Înalta societate avea o atitudine mai rezervată: lady Circumference, de pildă, ofta după moravurile de la sfârşitul secolului trecut, când Edward, prinţul de Wales, care dădea tonul, ar fi putut condamna cu hotărâre această a doua căsătorie, atât de ostentativă.
— Ce îngrozitor că Tangent a murit tocmai acum! spunea ea. Oamenii ar putea crede că ăsta-i motivul pentru care refuz invitaţia. Nu-mi pot închipui pe nimeni acceptând.
— Am auzit că nepotul dumitale, Alastair Trumpington, va fi naş, îi comunică lady Vanburgh.
— Pari să fii la fel de bine informată ca şi pedicuristul meu, îi răspunse lady Circumference cu o neobişnuită vervă, şi întreg Lowndes Square-ul se înfiora la plecarea ei.
Burlacii mondeni care locuiau în grajdurile descoperite din Mayfair şi în mansardele din Shepherd’s Market şi North Audley Street, unde-şi petreceau serile stând, veşnic neconsolaţi, la pândă, deplângeau făţiş prada ce le scăpase printre degetele elegant înmănuşate; totodată, mulţi dansatori populari treceau cu oarecare nelinişte pe la banca din cartierul lor, ca să vadă dacă alocaţia lunară le sosise ca de-obicei.
Margot însă rămase leală tuturor vechilor ei obligaţii; grupuri întregi de tineri care se lăudau că nu se duc la restaurant decât atunci când li se plăteşte o masă copioasă, primiră invitaţii la ospăţul de nuntă. Iar Davy Lennox, despre care se spunea că, în ultimii trei ani, nu acordase nimănui „o şedinţă suplimentară”, îi fotografie miresei de două ori ceafa şi o dată reflexul mâinilor într-o călimară.
Cu zece zile înainte de nuntă, Paul se instala la Ritz, iar Margot începu să se ocupe serios de cumpărături. De cinci-şase ori pe zi soseau la Ritz mesageri încărcaţi cu mici roade 151
ale activităţii ei; când o tabacheră de platină, când un halat, când un ac de cravată sau o pereche de butoni. În vremea asta, Paul îşi cumpărase, cu o neobişnuită risipă, două
cravate noi, trei perechi de pantofi, o umbrelă şi o ediţie a operelor lui Proust. Margot îi fixase o alocaţie personală de două mii de lire pe an.
Undeva departe în Adriatica, pe insula Corfu, se făceau pregătiri febrile pentru ca vila doamnei Beste-Chetwynde să
fie gata pentru primele săptămâni ale lunii sale de miere; patul cel mare, gravat cu ananaşi, care-i aparţinuse cândva lui Napoleon al treilea, fusese aşternut cu cearşafuri parfumate şi cu perini de o nemaipomenită moliciune. Ziarele relatau toate aceste veşti cu lux de amănunte, şi câte un tânăr reporter era lăudat pentru abundenţa adjectivelor folosite.
Şi totuşi se ivi o piedică.
Cu trei zile înaintea nunţii, într-o dimineaţă, când şedea în apartamentul său de la Ritz şi-şi citea corespondenţa de dimineaţă, Paul fu chemat la telefon de Margot:
— Dragul meu, a intervenit ceva neplăcut. Îţi aminteşti de fetele alea pe care le-am trimis deunăzi la Rio? Ei bine, s-au împotmolit la Marsilia, dintr-un motiv sau altul, nu-mi pot da bine seama de ce. Cred că-i în legătură cu paşapoartele.
Tocmai am primit o foarte ciudată telegramă de la agentul meu de-acolo. Îşi dă demisia. Neplăcut lucru, tocmai acum!
Şi eu, care voiam să rezolv totul până joi! Ce-ar fi, îngeraşule, să te duci să vezi ce se-ntâmplă? Probabil că-i vorba doar de câteva sute de franci de dat omului potrivit. Dacă iei avionul, te poţi întoarce la timp. M-aş duce eu însămi, dar după cum ştii, iubitule, n-am pur şi simplu niciun minut liber.
Paul nu trebui să călătorească singur. Pe aeroportul Croydon se afla şi Potts, înfăşurat într-un pardesiu lung şi înarmat cu o valijoară.
— Treburi în legătură cu Liga Naţiunilor, se justifică el.
În timpul zborului i se făcu rău de două ori.
La Paris, Paul fu nevoit să închirieze un aeroplan special.
Potts îl petrecu la aeroport.
— De ce pleci la Marsilia? îl întrebă el. Credeam că te 152
însori.
— Mă duc la Marsilia doar pentru o oră-două, să văd nişte oameni în interes de afaceri, răspunse Paul.
„Potts ăsta-i grozav, îşi spuse el în gând. Numai unul ca el e-n stare să-şi închipuie că o mică deplasare ca asta mi-ar putea da peste cap căsătoria”.
Paul începuse să se simtă cosmopolit: azi la Ritz, mâine la Marsilia, poimâine în Corfu, iar după aceea întreaga lume avea să i se deschidă aidoma unui uriaş hotel, chemându-l pe un drum aşternut cu orhidee şi reverenţe. Cât de insular i se părea bietul Potts, în ciuda vorbăriei lui despre internaţionalism.
Paul ajunse la Marsilia seara târziu. Luă cina la Basso, pe balconul acoperit, la o masă de la care putea zări mii de lumini reflectate în apa încremenită. Mâncă bouillabaisse 26, bău Meursault şi avu senzaţia că-i un om de lume când îşi plăti consumaţia, neuitând să calculeze bacşişul cuvenit.
Apoi se instală într-o maşină descoperită, care-l duse în cartierul vechi al oraşului; Margot îi spusese: „Probabil c-au să fie la Alice, pe rue de Reynarde. Oricum, nu-ţi va fi deloc greu să le găseşti, dacă vei pomeni numele meu”.
La colţul străzii Ventomargy, maşina se opri: strada era prea îngustă şi prea populată ca să se poată circula. Paul îi plăti şoferului.
