în semn de omagiu şi afecţiune.

5

Negaţie şi afirmaţie la Evelyn WaughCatolicismul englez. În istoria literaturii engleze, scriitorul catolic ocupă un loc aparte, profund deosebit de cel al scriitorilor de apartenenţă catolică din alte ţări ale Europei, îndeosebi cele mediteraneene. El este aproape predestinat de condiţia lui să aibă un profil particularizat în galeria portretelor literare. O primă cauză este originea sa, acel specific protestantism anglo-saxon, puritan şi pragmatic, care dat fiind că răspunde unei psihologii naţionale răzbate chiar şi în altă variantă a creştinismului. Altă cauză este tot istorică: de la elizabetani încoace, scriitorul catolic englez aparţine unei minorităţi restrânse, unui grup persecutat cu o consecvenţă şi furie aproape inegalată în istoria modernă

(este suficient să amintim că discriminarea politică şi cetăţenească împotriva sa dispare din legislaţie abia spre mijlocul secolului al XIX-lea). De aproape 400 de ani el se află în diaspora, într-o secluziune adesea severă, care câteodată implica lupta disperată pentru supravieţuire.

Segregaţia aceasta arbitrară oferă scriitorului persecutat o poziţie privilegiată: o anumită distanţă faţă de societatea care îl înconjoară, pe care o poate privi cu detaşare, ca unul ceva mai puţin legat de limitele inerente spiritului vremii. Vrând-nevrând el glăsuieşte în numele unei minorităţi, se află într-o situaţie limită, e plasat în opoziţie, poate uşor face pasul spre revoltă, este îndemnat să caute soluţii, să caute alternative la o stare de lucruri pe care e constrâns, violent şi palpabil, să o considere (cel puţin într-o anume măsură) intolerabilă.

Nu este deci de mirare că scriitorul aflat într-o astfel de 6

situaţie dobândeşte un stil cultural specific; el se va putea îndrepta spre două atitudini. Cea dintâi va fi spre interior, spre valorile reale, durabile şi secrete ale sufletului şi ale viziunilor interioare (aşa vor proceda Thomson, Newman, Hopkins şi alţii, mai cu seamă în secolul al XIX-lea); cea de a doua va fi o orientare spre exterior, dar nu fuga de realitate, ci împotrivirea, atitudinea satirică (ea este cu strălucire ilustrată înainte şi după 1700 de Dryden şi de Pope). Abia în secolul nostru un Chesterton, un Graham Greene şi alţii vor şti să unifice într-un fel aceste două atitudini. În schimb, Evelyn Arthur St. John Waugh (1903–1966) continuă cu strălucire linia marilor scriitori satirici ai Angliei.

Imaginea şi poziţia lui Waugh. Născut la Londra, ca fiu al unui editor nu chiar de ultima mână, educat cu atenţie la Lancing şi Oxford, se încearcă în pictură şi în cariera învăţământului. O primă căsătorie durează doi ani şi este urmată (1930) de conversiunea la catolicism. Se va recăsători câţiva ani mai târziu cu descendenta unei familii nobiliare şi va avea şase copii. Variata sa activitate publicistică şi scriitoricească îl va duce de mai multe ori prin Africa, Orientul Mijlociu, Mediterana şi chiar Brazilia. Tot ea îi va permite să se retragă după război într-un fund de Gloucestershire, la un conac, pentru a se proteja, afirmă el, de coteriile literare a căror consecinţă inevitabilă e sterilitatea; dar poate că este în această retragere şi un fel de protest împotriva societăţii pe care o detesta. „Renaşterea churchilliană” o va saluta, dar moderat. După război (la care a participat cu distincţie, făcând parte din forţele de desant marin şi din serviciul de informaţii pe fronturile din Africa şi Mediterana) se accentuează imaginea sa ide excentric, capricios şi impredictibil personaj la marginea societăţii (Frances Donaldson, Evelyn Waugh, Portrait of a Country Neighbour, Londra, 1967), detestând prostia până la durere fizică: „Îi simpatiza pe cei mai eleganţi dintre intelectuali şi pe cei mai intelectuali dintre eleganţi. Afară de aceştia nu-l simpatiza nici pe el nimeni.” Îi plăcea să pozeze în chip de boiernaş de ţară demodat, „amestec de profesor distrat şi de 7

colonel irascibil”.

Această mască a unui tip uman ilustrează în bună parte idealurile lui Waugh. Dar au existat acestea, sau să-l considerăm pe Waugh mai bine ca unul dintre satiricii care nu mai trec din stadiul ofensei în cel al ofensivei, care rămân cantonaţi în negare? Satiricii tradiţionali rămâneau cantonaţi în negaţie, pentru că afirmarea unor valori sau criterii era de la sine înţeleasă, cei moderni pentru că o astfel de afirmare li se pare imposibilă. Nu astfel Waugh. Este drept că şi pentru el actul originar al creaţiei este negaţiunea. Dar întreaga sa evoluţie poate fi înţeleasă (poate simplificând puţin lucrurile) ca o schimbare treptată a raportului între afirmaţie valorică

şi negaţie satirică şi ca o luptă pentru schimbarea acestui raport. Lupta se poate urmări de-a lungul principalelor lucrări.

Să le enumerăm întâi pe cele mai puţin importante. Avem trei biografii: una a poetului şi pictorului „prerafaelit” Dante Gabriel Rossetti (1927), notabilă pe de o parte pentru că

semnalizează oscilaţia între pictură şi poezie a lui Waugh însuşi la ora aceea, pe de alta pentru că îl arată pe Waugh preocupat de punctul terminus al artei tradiţionale (în Anglia) şi de salvarea prin convertire. Cea de-a doua, după

convertire (1936), este dedicată lui Edmund Campion, martir iezuit din vremea marei Elizabeta, şi îi aduce premiul Hawthornden. Cea din urmă (1959) este un act de pietate faţă de un prieten, prelatul Ronald Knox, ca şi el convertit, ca şi el satirist. Avem apoi cărţile de călătorie Labels (Etichete, 1930), dedicată Mediteranei, Remote People (Oameni depărtaţi, 1934) – Abisiniei, Ninety Two Days (Nouăzeci şi două de zile, 1934) – Braziliei şi Guianei Britanice, Waugh1 in Abyssinia (1936), Robbery under Law (Jaf la adăpostul legii, 1939) – Mexicului, Tourist in Africa (Turist în Africa, 1960) –

Arabiei de Sud şi Africii de Est şi Sud. În 1946 apăruse un volum antologic din cele precedente. Acestea sunt interesante în primul rând pentru măiestria autorului, pentru ochiul 1 Pronunţia engleză a acestui nume este aproape identică cu cea a substantivului war (război).

8

ager şi formula precisă care încântă cititorul. Totodată însă

ele ilustrează adecvat evoluţia ideologică a scriitorului care poate fi urmărită de la gesticulaţia de dandy superior, condescendent şi maliţios faţă de aborigenii dezgustători şi falsul umanitarism, prin vădite înclinaţii de filo-colonialism şi chiar filo-mussolinism, până la atitudinea mult mai relaxată

şi dreaptă din ultimul volum, în care apartheidul este respins, şi este căutat omul, sub orice înfăţişare rebarbativă

s-ar ascunde. Aceeaşi atitudine urbană, degajată, spirituală

şi uşor melancolică se găseşte şi în volumul de memorii A Little Learning (Puţină învăţătură, 1964), primul dintr-o serie mai lungă, a cărei realizare a fost împiedicată de moarte.

Aceste lucrări au făcut ca el să fie adesea acuzat de atitudini de dreapta. În realitate, poziţia şi atitudinile luate în anumite perioade ale vieţii (oricum ar fi fost ele) pot fi înţelese pe deplin numai în funcţie de idealul său estetic şi uman la care ne vom referi îndată.

Societatea descompusă. În prima jumătate a activităţii sale, cea antebelică, accentul e pus aproape exclusiv pe satiră. Operele principale din acea perioadă: Decline and Fall (Declin şi prăbuşire, 1928), Vile Bodies (Nevrednică ţărână, 1960), Black Mischief (Ştrengărie neagră, 1932), A Handful of Dust (Un pumn de ţărână, 1934, în româneşte de Nelly Mătăsaru, ed. Forum, 1946), Scoop (Bombă ziaristică, 1938), Put Out More Flags (Să fluture mai multe steaguri, 1942).

Waugh atacă cu violenţă cele mai diferite aspecte ale vieţii sociale engleze, începând cu învăţământul, comportamentele politice, moravurile familiale şi mondene, fără a se opri însă

la acestea, ci atingând totdeauna sub forma unor cercuri concentrice implicaţii morale mai ample.

Lumea din aceste romane e dominată de plictiseală şi frenezie. Personajele sunt pradă unei revolte fără obiect, care s-a stabilizat într-o agitaţie monotonă şi absurdă. Societatea s-a descompus în unităţi individuale aproape impersonale.

Aceste unităţi caută să se regrupeze, şi astfel iau naştere micro-grupările sociale cu care operează cel mai des Waugh: coteriile, serii de cercuri închise, artificiale, care îşi creează

9

coduri arbitrare pentru a substitui tradiţia de care sunt lipsite. Ele trebuie, pentru a supravieţui, să se menţină într-o stare de continuă mişcare şi transformare. Dar cum aceasta nu poate fi o evoluţie organică sau un progres, ea devine exhibiţionism şi invenţie ieftină. Nesiguranţa şi dezgustul de sine caută să creeze o faţadă de vitalitate, forţă, siguranţă, care să fie deci exact contrarul său. (Menirea romancierului este nu să demaşte sistematic, programatic, teoretic, părelnicul, ci pur şi simplu să indice cu un zâmbet calm şi crud acele simptome evidente ale minciunii, acele câteva puncte uşor vizibile cu ochiul liber, care, odată observate, nu mai pot îngădui nicio iluzie.) Faţada aceasta deci, oricât de artificială ar fi, e prezentată întocmai cum se vede: nici cum o proiectează constructorii ei, nici cum se vede din culise; dar, pentru cel care vrea să vadă, e de ajuns şi atât. Ce fel de mişcări sunt acestea? Sunt experienţele ieftine, succesiunea modelor, zbâlţâiala suprafeţei, clişeele mondene care ar vrea să fie luate drept deplasări în interesul realităţii. Personajele fug fără oprire, cuprinse de panică în faţa stagnării şi ordinii.

Veselia frenetică se amestecă cu angoasa surdă. Generaţiile vechi acceptă cu stupiditate domestică şi neputincioasă

stupiditatea isterică a celor tinere. Atmosfera de nebunie sterilă şi senzualitate, de sărăcie, decădere şi nervozitate este în esenţă aceeaşi pe care o găsim la tânărul Huxley, la Anthony Powell, la T.S. Eliot. Outrage este un fel de Prufrock.

(Satira lui Waugh este întru totul eliotiană: etapele evoluţiei celor doi sunt întru totul similare, satira din perioadele lor de început e cam la fel, Sweeney ar putea oricând să apară la Waugh, soluţiile lor sunt identice.) În Declin şi prăbuşire se satirizează violent şcoala (cu sacrosanctele Oxford şi liceele de

elită,

public

schools),

arhitectura

modernă,

abstracţionismul, închisorile şi reforma lor, morala înaltei societăţi, valorile convenţionale. Alteori, la acestea se adaugă

umanitarismul ieftin, presa. (În Scoop, lordul Cooper îl trimite pe candidul Boot în Ishmaelia cu instrucţiuni precise: patrioţii trebuie să învingă, războiul să fie încheiat până la sfârşitul lui iulie.

Ziarele poartă denumiri ca Bruta cotidiană, Bestia 10

cotidiană şi Excesul cotidian). Religia şi tradiţia însăşi apar în formele lor convenţionale ca ceva ridicol şi nesemnificativ. În A Handful of Dust, Tony Last (ultimul), reprezentantul spiritului victorian, este plictisitor şi stabil, îşi inventează o vocaţie de gentilom de ţară, joacă cu abnegaţie un rol care nu mai reprezintă nimic decât o rutină demodată, cu prea puţin preferabilă freneziei mondene a imoralei sale soţii Brenda.

Familia nu mai înseamnă nimic: Brenda răsuflă uşurată

când află că cel mort într-un accident e fiul, nu amantul.

Pentru Tony Last religia este pur şi simplu un factor ordonator al duminicilor, predicile scrise pentru garnizoanele militare din India sunt total irelevante, rupte de conţinutul real al vieţii. Doamna Melrose-Ape (Vile Bodies), beţivă şi perversă, transportă un cor de şapte fete cu nume de virtuţi creştine pentru a predica Evanghelia: treptat acestea se dedică prostituţiei. În Declin şi prăbuşire apare figura lui Prendergast, paroh modern necredincios, de o cumsăcădenie penibilă. Personajele principale (privite fără antipatie) sunt jucării în mâna unui destin ininteligibil, în Vile Bodies, Adam Symes pluteşte fără armă şi busolă în marginea societăţii.

Tot acolo, maiorul veşnic beat nu ştie nimic, nu poate nimic, e total neangajat, dar indiferent, invulnerabil parcă, sigur de sine. El este totuşi o excepţie: eroii sunt mai adesea inocenţi şi pasivi, victime uimite ale evenimentelor (Pennyfeather, W.

Boot, Tony Last, Nina, Adam). Aceşti anti-eroi candizi, puşi în contrast cu lumea în care trăiesc sunt „totdeauna prezentaţi ca bâjbâitori, uluiţi, supăraţi, ironici, frustraţi şi izolaţi… Dar oricum ar fi, slabi sau bravi, pătrunzători sau dezorientaţi, unica lor caracteristică constantă este că, asemeni autorului şi creatorului lor, nu izbutesc să desluşească niciodată vreo ordine în existenţă şi numai rareori o Menire” (S. O’Faolain, The Vanishing Hero, Londra, 1956, pg. 16–17). (De altfel, referindu-se la aceste personaje, Kingsley Amis mărturiseşte că romanul englez postbelic, cu combinaţia sa de „violent şi absurd, grotesc şi romantic, de farsă şi groază” are ca patroni tocmai pe Waugh şi pe tânărul Huxley.) Iar J. Carens (în The Satiric Art of Evelyn Waugh, University of Washington Press, Seaittle, 1966 – poate cea mai bună monografie dedicată lui 11

Waugh) apreciază că în Declin şi prăbuşire nimic din lumea descrisă nu are sens. Între cauză şi efect nu domnesc raporturi previzibile şi raţionale. Între acţiune şi consecinţă

există disproporţia cea mai completă, cauzalitatea e traumatizată. (S-ar părea că ascultăm un pasaj dintr-un cunoscut poem de Eliot: Oameni găunoşi, am adăuga.) Iar Eric Linklater, un alt comentator, opinează, şi ne raliem întru totul părerii sale, că lumea lui Waugh este mult mai dură

decât cea a lui Hemingway, căci ea este „acceptarea calmă a unei succesiuni iraţionale, scânteietoare, nedrepte şi predestinate, a evenimentelor”. Îndărătul acestei dureri, violenţe şi nedreptăţi, se ascunde numai „o putere arbitrară

şi de nepătruns”.