stridentă; oricine a auzit acest sunet tresare de câte ori şi-l aminteşte: e zgomotul pe care-l fac membrii familiilor rurale engleze când sparg paharele. Petrecăreţii ies curând după

aceea în curte, claie peste grămadă, încinşi şi asudaţi în hainele lor de seară verzui, şi încep să zbiere în aşteptarea adevăratei petreceri.

— Nu crezi c-ar fi mai înţelept să stingem lumina? întrebă

domnul Sniggs.

Cei doi se târâră spre fereastră pe întuneric. Curtea de dedesubt era un caleidoscop de feţe indistincte.

— Trebuie să fie pe puţin cincizeci, îşi dădu cu părerea domnul Postlethwaite. Barem de-ar fi toţi membri ai colegiului! Cincizeci, a câte zece lire fiecare! Dumnezeule!

— Au să fie mai mulţi dacă iau cu asalt capela, spuse domnul Sniggs. Doamne, fă-i să atace capela!

— Mă întreb care dintre studenţi au devenit nepopulari în trimestrul acesta? Odăile lor sunt atacate întotdeauna. Sper că au fost destul de deştepţi să părăsească în seara asta colegiul.

— Cred că unul dintre ei e Partridge: are un mic tablou de Matisse, sau cam aşa ceva.

— Şi mi s-a spus că are cearşafuri negre pe pat.

— Sanders a fost invitat o dată la masă de Ramsay MacDonald2.

2 Politician englez, unul dintre fondatorii Partidului Laburist, fost prim-ministru în 1924 şi 1929–1935.

19

— Reading ar putea să-şi permită luxul de a se duce la vânătoare, dar în loc de asta colecţionează porţelanuri.

— Şi fumează trabuce în grădină, după micul dejun.

— Austen are un pian cât toate zilele.

— Au să i-l spargă cu plăcere.

— Socoteala de astă seară o să fie lată, ascultă-mă pe mine! Dar îţi mărturisesc că m-aş simţi mai liniştit dacă ar fi şi decanul sau rectorul. Crezi că ne pot vedea, aşa cum stăm aici?

A fost o seară straşnică. Petrecăreţii au sfărâmat pianul enorm al domnului Austen, au răsturnat pe covor trabucele lordului Reading şi le-au calcat în picioare, având grijă să-i spargă şi porţelanurile; au sfâşiat în bucăţi cearşafurile domnului Partridge şi i-au aruncat Matisse-ul în ligheanul cu apă; domnul Sanders n-avea nimic altceva de spart decât geamurile, dar i-au găsit manuscrisul poemului la care lucrase pentru premiul Newdigate, şi s-au amuzat copios cu el. Sir Alastair Digby-Vane-Trumpington era să leşine de plăcere, şi a trebuit să fie dus până la pat de către Lumsden din Strathdrummond. Era pe la unsprezece şi jumătate. În curând seara avea să ia sfârşit. Dar mai exista un număr în program.

*

Paul Pennyfeather se pregătea pentru cariera ecleziastică.

Era al treilea an de când învăţa la Scone, ducând o viaţă

monotonă. Venise aici după o carieră meritorie făcută la o mică şcoală publică, de nuanţă bisericească, în South Downs, a cărei revistă o editase şi al cărei club de dezbateri îl prezidase; în certificatul lui scria că „exercitase o influenţă

sănătoasă” la căminul unde fusese monitor. Înainte locuise în Onslow Square, împreună cu tutorele său, un avocat prosper care era mândru de progresele elevului şi plictisit la culme de tovărăşia lui. Ambii săi părinţi muriseră în India, cam pe vremea când băiatul câştigase premiul pentru cel mai bun eseu, la şcoala pregătitoare. Timp de doi ani trăise din alocaţia primită, la care se adăugaseră două burse 20

substanţiale. Fuma câte trei uncii de tutun pe săptămână –

marca „John Cotton”, calitatea mijlocie – şi bea câte un litru şi jumătate de bere pe zi – jumătatea la dejun, iar litrul la cină, pe care-o lua invariabil în sala de mese. Avea patru prieteni, dintre care trei urmaseră aceeaşi şcoală. Niciunul dintre membrii clubului Bollinger nu auzise vreodată de Paul Pennyfeather, cum de altfel nici el nu auzise de ei, oricât de ciudat ar părea acest lucru.

Nebănuind incalculabilele urmări pe care această seară

avea să le aibă asupră-i, se întorcea, fericit, cu bicicleta de la o adunare a asociaţiei pentru Liga Naţiunilor; ascultase o conferinţă extrem de interesantă despre plebiscitul din Polonia. Se gândea să fumeze o pipă şi să mai citească un capitol din Forsyte Saga înainte de a se duce la culcare. Bătu la poartă şi i se deschise; lăsându-şi bicicleta acolo, străbătu curtea, timid ca întotdeauna, şi se îndreptă spre apartamentul lui. Ce de lume părea să fie în curte! Paul n-avea nicio prejudecată împotriva beţiei – ţinuse chiar o conferinţă destul de îndrăzneaţă pe această temă în faţa asociaţiei „Thomas Morus” – dar se ferea de beţivi ca de dracul.

Lumsden din Strathdrummond îi ieşi în cale, legănându-se în noapte întocmai ca o piatră druidică. Paul încercă să-l ocolească. Întâmplarea făcea ca între cravata şcolii unde învăţase Paul şi cravata alb-albastră a clubului Bollinger să

existe

o

pronunţată

asemănare.

Lumsden

din

Strathdrummond nu era omul care să remarce diferenţa de un sfert de centimetru în lăţimea dungilor.

— Am dat peste un tip îngrozitor care poartă cravata clubului Bollinger, spuse boiernaşul scoţian.

Nu degeaba familia lui îşi exercita, încă din epoca precreştină, dreptul de stăpânire asupra unui ţinut mlăştinos şi sterp.

Domnul Sniggs se uită cam speriat la domnul Postlethwaite.

— Am impresia că au prins pe cineva, spuse acesta. Sper că n-au să-i facă vreun rău.

— Dumnezeule, o fi cumva lordul Reading? Cred c-ar 21

trebui să intervin.

— Nu, Sniggs, spuse domnul Postlethwaite apucându-l de braţ pe impetuosul său coleg. Nu, nu, nu! N-ar fi deloc înţelept. Trebuie să ne gândim la prestigiul nostru de seniori ai colegiului. În halul în care sunt, s-ar putea să refuze disciplina. Trebuie să evităm cu orice preţ un ultragiu.

În cele din urmă petrecăreţii se despărţiră. Domnul Sniggs răsuflă uşurat:

— E în ordine. Nu e Reading, ci Pennyfeather – un ins fără

importanţă.

— Asta ne scuteşte de multe necazuri. Mă bucur, Sniggs, zău că mă bucur. Ce de haine pare să fi pierdut tânărul!

*

A doua zi dimineaţa avu loc la colegiu o adunare plăcută.

— Două sute şi treizeci de lire! murmură trezorierul, încântat. Fără să mai pun la socoteală pagubele. Cu ce-am mai strâns până acum, asta înseamnă cinci seri. Cinci seri de porto!