„prescurtări” pentru Anglia georgiană, solidă şi graţioasă, ornamentală dar logică, a cărei imagine ilustrează, deşi nu perfect, complexul de valori apărate de Waugh. Boot Magna Hall (în Scoop), Helton Abbey (în A Handful of Dust), Brideshead sunt astfel de simboluri arhitecturale, după cum în Declin şi prăbuşire distrugerea conacului Kings Thursday de către Margot Beste-Chetwynde, proxeneta aristocrată, este un moment simbolic de mare forţă: înseamnă distrugerea frumosului, tradiţiei, ordinei de către pragmatismul abstract, impersonal şi dezumanizat. Prin urmare la început afirmativul autorului e abia atins, efleurat, el ne este sugerat prin câteva simboluri al căror rol este să servească drept referinţă, să reliefeze prin contrast acţiunea. Acest afirmativ este implicaţia estetică a unui tip de „existenţă integrală şi ghidată”, găsit ca atare numai în trecut.
Speranţa vagă. Lucrurile se schimbă treptat în a doua jumătate a carierei sale literare când, foarte adesea, afirmativul începe să joace un rol mai important. Punctul de cotitură spire această perioadă îl constituie Brideshead Revisited (1945), opera principală fiind trilogia Sword of Honour (Spada onoarei), alcătuită din romanele Men at Arms (Bărbaţi sub arme, 1952), Officers and Gentleman (Ofiţeri şi gentilomi, 1955), Unconditional Surrender (Capitulare fără
condiţii, 1961). Printre celelalte lucrări ale perioadei se numără romanul istoric Helena (1950) şi lucrările mai scurte Scott-King’s Modern Europe (1947), The Loved One (Regretatul, 1948), Love Among the Ruins (Dragoste printre ruine, 1953), The Ordeal of Gilbert Pinfold (Calvarul lui G. P.
1957), Basil Seal Rides Again (B. S. apare iar, 1963). O parte din ele nu fac decât să continue exacerbat modalitatea antebelică. Într-unul se reia figura şarlatanului patriotard Basil Seal, în altul (The Loved One) raza acţiunii satirice este extinsă până în America hollywoodiană, iar tensiunea între iluzie şi moarte este împinsă până aproape de limita insuportabilului, în altul (Love Among the Ruins) se recurge la tipul de satiră lansat de Huxley şi Orwell pentru a se flagela 14
standardizarea vieţii. Satira nu e lipsită uneori de momente care trădează că romancierul a suferit influenţa mentalităţii anticomuniste specifice primilor ani. postbelici (atât în trilogie, cât şi în unele lucrări mai scurte), dar nu credem că
acestea constituie ceva caracteristic, după cum în general nu lucrările care pur şi simplu continuă faza anterioară cu amărăciunea ei sunt cele mai marcante pentru noua fază de creaţie. Lucrările caracteristice sunt de două feluri: cele care definesc mai exact idealul uman şi estetic al lui Waugh (şi anume Brideshead Revisited şi Helena) şi cele care arată că
odată cu maturitatea Waugh atinge o nouă sinteză, mai rotundă, mai senină, mai înţelegătoare, în care crisparea satirică este rezolvată într-un întreg superior (trilogia şi Gilbert Pinfold).
Afirmativul lui Waugh se dezvăluie a fi, în ciuda sa, în mare parte de natură romantică, nostalgică. De exemplu, dacă sprijină sistemul din Kenya şi Aden, o face pentru că
vede în ele o reînviere a Angliei secolului al XVIII-lea, bazată
pe gentilomul de ţară, luminat, amabil, generos, spre care
„priveşte înapoi cu neafectată stimă şi regret”. Este aici, poate, o oarecare doză de kiplingianism, dar totalitarismul modern îi repugnă categoric. Waugh este un conservator din romantism când se simte legat de graţia ordinii patriarhale şi el însuşi mărturiseşte lucid: „Mai bine mă las înşelat de un trecut pe care nu l-am văzut cu ochii mei, decât de un prezent din care fac parte”. În realitate, Waugh îşi constituie ca răspuns la propria sa negaţie satirică a societăţii un nucleu de valori, cărora le caută un veşmânt adecvat, o formă concretă în care să le întrupeze, un obiect material prin care ele să poată fi nemijlocit perceptibile. Tocmai de aceea credem că reproşul unei atitudini de clasă care i s-a făcut uneori nu e cu totul relevant, întrucât pentru Waugh lumea gentilomului e în primul rând simbolică, nu reală. El caută o fortăreaţă a valorilor, un loc întărit şi stabil, durabil, care să impună chip şi formă haosului, un element de continuitate care să lege trecutul de viitor, fiind el însuşi etern şi neschimbător. Încă din Brideshead Revisited, una dintre cele mai catolice cărţi ale sale, este tot mai limpede că
15
această fortăreaţă, acest loc predilect, aproape un hortus conclusus este pentru el biserica romano-catolică. Deci prima semnificaţie a catolicismului lui Waugh aceasta este: o proiecţie posibilă împotriva haosului şi descompunerii societăţii burgheze moderne. Cea de-a doua semnificaţie, nu
mai puţin importantă, se dezvăluie mai ales în romanul Helena. Waugh este opus lui Yeats, Lawrence, Huxley; pentru el creştinismul este nu salvatorul tainei, al negurilor şi subconştientului noptatec, ci claritate şi lumină. Într-un loc spune: „Dintr-odată, am văzut basilica şi altarul deschis ca o mare realizare pozitivă, un triumf al luminii asupra întunericului înfăptuit deliberat, şi am văzut teologia ca ştiinţa simplificării prin care ideile evazive şi nebuloase sunt formalizate şi făcute inteligibile şi exacte”. În Helena, mama presupus engleză a unui Constantin nevrotic, corupt, vanitos, pompos şi inadaptabil, este un etalon de logică şi practică, de bun simţ solid, de atitudine firească. Concepţia ei se opune implacabil diverselor obscurantisme, variantei metafizice a creştinismului, şi devine prilej de a satiriza misticismele şi agnosticismele moderne. Sâmburele gândirii lui Waugh în ultima sa fază este ataşamentul la raţiune, ordine şi umanism.
Raţionalismul şi toleranţa domină în trilogia Sword of Honour şi în Gilbert Pinfold, ambele cu incontestabile trăsături autobiografice. Anti-eroul naiv şi credul apare şi aici (îndeosebi în figura lui Guy Crouchback), dar el cunoaşte o evoluţie: pasivitatea devine stoicism, suferinţa îi conferă
demnitate şi superioritate, mila şi speranţa reapar.
Prăbuşirea idealurilor, a iluziilor, dezamăgirea faţă de lumea înconjurătoare nu duc spre desperare şi negaţie. Waugh renunţă, în parte, la orgolioasa sa rezistenţă, la furia sa destructivă. Mai relaxat şi mai rotund, fără a ceda nicio clipă, fără a admite niciun compromis, el ajunge să integreze atitudinii sale o notă de generozitate, blândeţe şi înţelegere care îi lipsea. Din această perspectivă opera vieţii sale devine funciarmente umanistă.
Numai un tehnician merituos? Am putea adăuga pagini 16
întregi despre admirabila tehnică a lui Waugh, despre analogiile până în amănunt cu satira şi ideologia eliotiană, despre influenţa tehnicii umoristice a lui Roland Firbank şi a lui Norman Douglas, despre controlul său ameţitor asupra limbajului (mai ales cel colocvial), despre tehnica insinuării, a montajului şi contrapunctului, despre rolul precumpănitor al dialogului în romanele sale (pasaje de conversaţie surprinse, accentuări, propoziţii incomplete), despre momentele clasice aproape de parodie eroi-comică, despre fidelitatea şi realismul personajelor sale groteşti, despre felul în care Apthorp îl oglindeşte caricatural şi simpatic totuşi pe Crouchback (Men at Arms). Concluzia minimală despre opera sa a formulat-o Waugh însuşi: „N-ar fi exclus ca în viitorii 100 de ani, romanul englezesc de astăzi să ajungă să fie apreciat, în felul în care noi înşine apreciem azi pe artiştii şi meşteşugarii din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Întemeietorii, prolificii s-au stins şi în locul lor subzistă şi înfloreşte cu modestie o generaţie notabilă pentru eleganţa, varietatea şi ingeniozitatea ei”.
VIRGIL NEMOIANU
17
PRELUDIU
Domnul Sniggs, decanul juniorilor şi domnul Postlethwaite, trezorierul, şedeau singuri în odaia celui dintâi, odaie ce domina grădina dreptunghiulară a colegiului Scone. Dinspre apartamentul lui sir Alastair Digby-Vane-Trumpington, situat cu două scări mai departe, se auzeau zbierete, amestecate cu zgomot de sticle sparte. Dintre toţi seniorii colegiului Scone, numai ei se aflau acasă în seara aceea – seara banchetului anual al clubului Bollinger. Ceilalţi se risipiseră în mici grupuri vesele şi zgomotoase pe dealul Mistreţului şi pe colinele de la nord de Oxford, prin sălile comune ale altor seniori, sau la adunările unor societăţi savante, căci banchetul anual al clubului Bollinger este o încercare grea pentru cei ce deţin autoritatea supremă.
Anual, e un fel de a spune, fiindcă adesea clubul îşi suspendă activitatea pentru câţiva ani, după ce şi-a ţinut adunarea. Clubul Bollinger are o anumită tradiţie: printre foştii săi membri se numără şi o seamă de regi. La ultimu-i banchet, dat în urmă cu trei ani, cineva adusese o vulpe într-o cuşcă: lovită cu sticle de şampanie, vulpea murise. Fusese o seară grozavă! La adunarea de acum, prima de-atunci încoace, luau parte vechii membri ai clubului, veniţi din întreaga Europă. De două zile se tot revărsau la Oxford: monarhi epileptici sosiţi din vilele lor din exil, nobili bădărani plecaţi din conacele lor şubrede, tineri spilcuiţi cu gusturi dubioase veniţi din diferite ambasade şi legaţii, moşieri scoţieni analfabeţi care-şi părăsiseră bordeiele de piatră, tineri avocaţi ambiţioşi şi candidaţi conservatori ce se 18
smulseseră din ambianţa unei Londre febrile, unde aveau de înfruntat avansurile brutale ale debutantelor. Pe scurt, tot ce era pompos ca nume şi titlu venise la banchet.
— O să plouă cu amenzi după seara asta! spuse domnul Sniggs, frecându-şi uşor nasul cu pipa.
În pivniţele sălilor comune ale seniorilor există un vin foarte apreciat, care este adus sus numai când amenzile colegiului au ajuns la suma de cincizeci de lire.
— Vom avea ce bea cel puţin o săptămână, spuse domnul Postlethwaite. Cel puţin o săptămână de porto.
Dinspre odăile lui sir Alastair se auzea acum o notă
stridentă; oricine a auzit acest sunet tresare de câte ori şi-l aminteşte: e zgomotul pe care-l fac membrii familiilor rurale engleze când sparg paharele. Petrecăreţii ies curând după
aceea în curte, claie peste grămadă, încinşi şi asudaţi în hainele lor de seară verzui, şi încep să zbiere în aşteptarea adevăratei petreceri.
— Nu crezi c-ar fi mai înţelept să stingem lumina? întrebă
domnul Sniggs.
Cei doi se târâră spre fereastră pe întuneric. Curtea de dedesubt era un caleidoscop de feţe indistincte.
— Trebuie să fie pe puţin cincizeci, îşi dădu cu părerea domnul Postlethwaite. Barem de-ar fi toţi membri ai colegiului! Cincizeci, a câte zece lire fiecare! Dumnezeule!
— Au să fie mai mulţi dacă iau cu asalt capela, spuse domnul Sniggs. Doamne, fă-i să atace capela!
— Mă întreb care dintre studenţi au devenit nepopulari în trimestrul acesta? Odăile lor sunt atacate întotdeauna. Sper că au fost destul de deştepţi să părăsească în seara asta colegiul.
— Cred că unul dintre ei e Partridge: are un mic tablou de Matisse, sau cam aşa ceva.
— Şi mi s-a spus că are cearşafuri negre pe pat.
