Universul apocaliptic. Nu ne surprinde deloc că, aşa după

cum din scepticism decurgea frenezia, din frenezie arbitrarul şi absurdul, tot astfel cel din urmă se învecinează cu coşmarul şi apocalipsul. Moartea pândeşte flămândă sub suprafeţele zbuciumate. Agatha piere într-un vârtej al vitezei, se dizolvă parcă în mişcare pură (Vile Bodies). Şi tot acolo un epilog rânjeşte fioros ca scheletul de pe frescele medievale de dans al morţii; halucinaţia agitaţiei futile se condensează

brusc în groaza palpabilă şi nemijlocită a războiului (Vile Bodies), a barbariei (A Handful of Dust), a antropofagiei (Black Mischief). Procesul e acelaşi ca în poezia lui Auden şi Spender, scrisă în aceeaşi perioadă. Groaza şi tragicul sunt risipite ca un văl subţire peste toată opera; nu se ajunge la conflict tragic, ci doar, pe neaşteptate, la situaţii de coşmar.

Gluma se schimbă în seriozitate mortală. Căci strălucirea mişcărilor ascundea poate direcţia lor. Frenezia e mai mult decât sterilă: ea împinge înapoi spre anarhie, spre haosul originar. Un caz tipic îl constituie în Black Mischief cuplul Seth (tânăr şi paranoic împărat al Azaniei) – Basil Seal (escrocul neruşinat, anarhistul burghez de „stânga”, fiu de deputat conservator). Aceştia încearcă să impună Azaniei, stat subdezvoltat şi arhaic, un „Plan de un an”, pentru aducerea ei la nivelul modern; practic ei nu fac decât să

distrugă formele vechi fără a reuşi să constituie noul.

12

Planificarea nerealizată nu reprezintă decât transpunerea fidelă a codurilor artificiale ale coteriei într-un mediu exotic.

(Numai că aici haosul organizat e învins de o tradiţie primară, inconştientă. Cu superbă nepăsare această voioasă

inerţie răstoarnă sterilitatea agresivă ce căuta să fi se impună. Waugh nu e deloc rasist aşa cum s-a spus uneori: dimpotrivă e net de partea indigenilor.) Şi mai răspicat sunt spuse lucrurile în sfârşitul romanului A Handful of Dust, unde eroul principial este luat prizonier în junglă de un maniac care îl obligă să-şi petreacă tot restul vieţii citindu-i cu voce tare romane de Dickens, pe când soţia sa îşi petrece restul vieţii în lumea tot atât de primitivă a Londrei mondene.

Ba, pentru a limpezi lucrurile definitiv, Waugh a scris şi un sfârşit alternativ la roman (apărut în 1936 în volumul de schiţe Mr. Loveday’s Little Outing) în care eroul evadează, scapă şi se întoarce la Londra. Cele două situaţii sunt prezentate ca echivalente.

Adversitatea lui Waugh se îndreaptă deci, la urma urmei, spre haos şi anarhie. Aceştia sunt marii săi duşmani şi lor trebuie să le apună ceva. „Soluţia” pe care o oferă este la început pur şi simplu un fundal vag, un cadru subţire, abia schiţat, atât cât să ţină laolaltă acţiunea în Declin şi prăbuşire sau chiar în Vile Bodies. Avem din când în când apariţii stabile: ca părintele Rotschild, S.J., atotştiutor şi atotputernic, calm, sigur de sine, angajat în tot, cu un umor în fond puţin sceptic, sau acel Anchorage House, simbol al unui trecut nobil cu oamenii de acolo, „oameni pioşi şi onorabili… femeile lor îmbrăcate în stofe bogate şi trainice, bărbaţii cu pieptul acoperit de decoraţii; oameni care îşi reprezentaseră patria în locuri străine şi-şi trimiseseră fiii să

moară pentru ea pe câmpul de bătălie, oameni cu o viaţă

cuviincioasă

şi

temperată,

nerafinaţi,

neafectaţi,

nestingheriţi, fără ifose şi ambiţii, cu judecată independentă

şi excentricităţi izbitoare, oameni cumsecade… curajoşi şi oarecum iraţionali, o admirabilă falangă a unei orânduiri care se ducea, apropiindu-se aşa cum cândva, în Ziua de Apoi, sperau să întâlnească pe Făcătorul lor, cu aceeaşi cordialitate francă şi demnă”. În general casa, conacul, 13

palatul, arhitecturalul sunt folosite ca formulă sintetică,

„prescurtări” pentru Anglia georgiană, solidă şi graţioasă, ornamentală dar logică, a cărei imagine ilustrează, deşi nu perfect, complexul de valori apărate de Waugh. Boot Magna Hall (în Scoop), Helton Abbey (în A Handful of Dust), Brideshead sunt astfel de simboluri arhitecturale, după cum în Declin şi prăbuşire distrugerea conacului Kings Thursday de către Margot Beste-Chetwynde, proxeneta aristocrată, este un moment simbolic de mare forţă: înseamnă distrugerea frumosului, tradiţiei, ordinei de către pragmatismul abstract, impersonal şi dezumanizat. Prin urmare la început afirmativul autorului e abia atins, efleurat, el ne este sugerat prin câteva simboluri al căror rol este să servească drept referinţă, să reliefeze prin contrast acţiunea. Acest afirmativ este implicaţia estetică a unui tip de „existenţă integrală şi ghidată”, găsit ca atare numai în trecut.

Speranţa vagă. Lucrurile se schimbă treptat în a doua jumătate a carierei sale literare când, foarte adesea, afirmativul începe să joace un rol mai important. Punctul de cotitură spire această perioadă îl constituie Brideshead Revisited (1945), opera principală fiind trilogia Sword of Honour (Spada onoarei), alcătuită din romanele Men at Arms (Bărbaţi sub arme, 1952), Officers and Gentleman (Ofiţeri şi gentilomi, 1955), Unconditional Surrender (Capitulare fără

condiţii, 1961). Printre celelalte lucrări ale perioadei se numără romanul istoric Helena (1950) şi lucrările mai scurte Scott-King’s Modern Europe (1947), The Loved One (Regretatul, 1948), Love Among the Ruins (Dragoste printre ruine, 1953), The Ordeal of Gilbert Pinfold (Calvarul lui G. P.

1957), Basil Seal Rides Again (B. S. apare iar, 1963). O parte din ele nu fac decât să continue exacerbat modalitatea antebelică. Într-unul se reia figura şarlatanului patriotard Basil Seal, în altul (The Loved One) raza acţiunii satirice este extinsă până în America hollywoodiană, iar tensiunea între iluzie şi moarte este împinsă până aproape de limita insuportabilului, în altul (Love Among the Ruins) se recurge la tipul de satiră lansat de Huxley şi Orwell pentru a se flagela 14

standardizarea vieţii. Satira nu e lipsită uneori de momente care trădează că romancierul a suferit influenţa mentalităţii anticomuniste specifice primilor ani. postbelici (atât în trilogie, cât şi în unele lucrări mai scurte), dar nu credem că

acestea constituie ceva caracteristic, după cum în general nu lucrările care pur şi simplu continuă faza anterioară cu amărăciunea ei sunt cele mai marcante pentru noua fază de creaţie. Lucrările caracteristice sunt de două feluri: cele care definesc mai exact idealul uman şi estetic al lui Waugh (şi anume Brideshead Revisited şi Helena) şi cele care arată că

odată cu maturitatea Waugh atinge o nouă sinteză, mai rotundă, mai senină, mai înţelegătoare, în care crisparea satirică este rezolvată într-un întreg superior (trilogia şi Gilbert Pinfold).

Afirmativul lui Waugh se dezvăluie a fi, în ciuda sa, în mare parte de natură romantică, nostalgică. De exemplu, dacă sprijină sistemul din Kenya şi Aden, o face pentru că

vede în ele o reînviere a Angliei secolului al XVIII-lea, bazată

pe gentilomul de ţară, luminat, amabil, generos, spre care

„priveşte înapoi cu neafectată stimă şi regret”. Este aici, poate, o oarecare doză de kiplingianism, dar totalitarismul modern îi repugnă categoric. Waugh este un conservator din romantism când se simte legat de graţia ordinii patriarhale şi el însuşi mărturiseşte lucid: „Mai bine mă las înşelat de un trecut pe care nu l-am văzut cu ochii mei, decât de un prezent din care fac parte”. În realitate, Waugh îşi constituie ca răspuns la propria sa negaţie satirică a societăţii un nucleu de valori, cărora le caută un veşmânt adecvat, o formă concretă în care să le întrupeze, un obiect material prin care ele să poată fi nemijlocit perceptibile. Tocmai de aceea credem că reproşul unei atitudini de clasă care i s-a făcut uneori nu e cu totul relevant, întrucât pentru Waugh lumea gentilomului e în primul rând simbolică, nu reală. El caută o fortăreaţă a valorilor, un loc întărit şi stabil, durabil, care să impună chip şi formă haosului, un element de continuitate care să lege trecutul de viitor, fiind el însuşi etern şi neschimbător. Încă din Brideshead Revisited, una dintre cele mai catolice cărţi ale sale, este tot mai limpede că

15

această fortăreaţă, acest loc predilect, aproape un hortus conclusus este pentru el biserica romano-catolică. Deci prima semnificaţie a catolicismului lui Waugh aceasta este: o proiecţie posibilă împotriva haosului şi descompunerii societăţii burgheze moderne. Cea de-a doua semnificaţie, nu

mai puţin importantă, se dezvăluie mai ales în romanul Helena. Waugh este opus lui Yeats, Lawrence, Huxley; pentru el creştinismul este nu salvatorul tainei, al negurilor şi subconştientului noptatec, ci claritate şi lumină. Într-un loc spune: „Dintr-odată, am văzut basilica şi altarul deschis ca o mare realizare pozitivă, un triumf al luminii asupra întunericului înfăptuit deliberat, şi am văzut teologia ca ştiinţa simplificării prin care ideile evazive şi nebuloase sunt formalizate şi făcute inteligibile şi exacte”. În Helena, mama presupus engleză a unui Constantin nevrotic, corupt, vanitos, pompos şi inadaptabil, este un etalon de logică şi practică, de bun simţ solid, de atitudine firească. Concepţia ei se opune implacabil diverselor obscurantisme, variantei metafizice a creştinismului, şi devine prilej de a satiriza misticismele şi agnosticismele moderne. Sâmburele gândirii lui Waugh în ultima sa fază este ataşamentul la raţiune, ordine şi umanism.

Raţionalismul şi toleranţa domină în trilogia Sword of Honour şi în Gilbert Pinfold, ambele cu incontestabile trăsături autobiografice. Anti-eroul naiv şi credul apare şi aici (îndeosebi în figura lui Guy Crouchback), dar el cunoaşte o evoluţie: pasivitatea devine stoicism, suferinţa îi conferă

demnitate şi superioritate, mila şi speranţa reapar.

Prăbuşirea idealurilor, a iluziilor, dezamăgirea faţă de lumea înconjurătoare nu duc spre desperare şi negaţie. Waugh renunţă, în parte, la orgolioasa sa rezistenţă, la furia sa destructivă. Mai relaxat şi mai rotund, fără a ceda nicio clipă, fără a admite niciun compromis, el ajunge să integreze atitudinii sale o notă de generozitate, blândeţe şi înţelegere care îi lipsea. Din această perspectivă opera vieţii sale devine funciarmente umanistă.

Numai un tehnician merituos? Am putea adăuga pagini 16

întregi despre admirabila tehnică a lui Waugh, despre analogiile până în amănunt cu satira şi ideologia eliotiană, despre influenţa tehnicii umoristice a lui Roland Firbank şi a lui Norman Douglas, despre controlul său ameţitor asupra limbajului (mai ales cel colocvial), despre tehnica insinuării, a montajului şi contrapunctului, despre rolul precumpănitor al dialogului în romanele sale (pasaje de conversaţie surprinse, accentuări, propoziţii incomplete), despre momentele clasice aproape de parodie eroi-comică, despre fidelitatea şi realismul personajelor sale groteşti, despre felul în care Apthorp îl oglindeşte caricatural şi simpatic totuşi pe Crouchback (Men at Arms). Concluzia minimală despre opera sa a formulat-o Waugh însuşi: „N-ar fi exclus ca în viitorii 100 de ani, romanul englezesc de astăzi să ajungă să fie apreciat, în felul în care noi înşine apreciem azi pe artiştii şi meşteşugarii din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Întemeietorii, prolificii s-au stins şi în locul lor subzistă şi înfloreşte cu modestie o generaţie notabilă pentru eleganţa, varietatea şi ingeniozitatea ei”.

VIRGIL NEMOIANU

17

PRELUDIU

Domnul Sniggs, decanul juniorilor şi domnul Postlethwaite, trezorierul, şedeau singuri în odaia celui dintâi, odaie ce domina grădina dreptunghiulară a colegiului Scone. Dinspre apartamentul lui sir Alastair Digby-Vane-Trumpington, situat cu două scări mai departe, se auzeau zbierete, amestecate cu zgomot de sticle sparte. Dintre toţi seniorii colegiului Scone, numai ei se aflau acasă în seara aceea – seara banchetului anual al clubului Bollinger. Ceilalţi se risipiseră în mici grupuri vesele şi zgomotoase pe dealul Mistreţului şi pe colinele de la nord de Oxford, prin sălile comune ale altor seniori, sau la adunările unor societăţi savante, căci banchetul anual al clubului Bollinger este o încercare grea pentru cei ce deţin autoritatea supremă.

Anual, e un fel de a spune, fiindcă adesea clubul îşi suspendă activitatea pentru câţiva ani, după ce şi-a ţinut adunarea. Clubul Bollinger are o anumită tradiţie: printre foştii săi membri se numără şi o seamă de regi. La ultimu-i banchet, dat în urmă cu trei ani, cineva adusese o vulpe într-o cuşcă: lovită cu sticle de şampanie, vulpea murise. Fusese o seară grozavă! La adunarea de acum, prima de-atunci încoace, luau parte vechii membri ai clubului, veniţi din întreaga Europă. De două zile se tot revărsau la Oxford: monarhi epileptici sosiţi din vilele lor din exil, nobili bădărani plecaţi din conacele lor şubrede, tineri spilcuiţi cu gusturi dubioase veniţi din diferite ambasade şi legaţii, moşieri scoţieni analfabeţi care-şi părăsiseră bordeiele de piatră, tineri avocaţi ambiţioşi şi candidaţi conservatori ce se 18

smulseseră din ambianţa unei Londre febrile, unde aveau de înfruntat avansurile brutale ale debutantelor. Pe scurt, tot ce era pompos ca nume şi titlu venise la banchet.

— O să plouă cu amenzi după seara asta! spuse domnul Sniggs, frecându-şi uşor nasul cu pipa.

În pivniţele sălilor comune ale seniorilor există un vin foarte apreciat, care este adus sus numai când amenzile colegiului au ajuns la suma de cincizeci de lire.

— Vom avea ce bea cel puţin o săptămână, spuse domnul Postlethwaite. Cel puţin o săptămână de porto.

Dinspre odăile lui sir Alastair se auzea acum o notă