stupiditatea isterică a celor tinere. Atmosfera de nebunie sterilă şi senzualitate, de sărăcie, decădere şi nervozitate este în esenţă aceeaşi pe care o găsim la tânărul Huxley, la Anthony Powell, la T.S. Eliot. Outrage este un fel de Prufrock.
(Satira lui Waugh este întru totul eliotiană: etapele evoluţiei celor doi sunt întru totul similare, satira din perioadele lor de început e cam la fel, Sweeney ar putea oricând să apară la Waugh, soluţiile lor sunt identice.) În Declin şi prăbuşire se satirizează violent şcoala (cu sacrosanctele Oxford şi liceele de
elită,
public
schools),
arhitectura
modernă,
abstracţionismul, închisorile şi reforma lor, morala înaltei societăţi, valorile convenţionale. Alteori, la acestea se adaugă
umanitarismul ieftin, presa. (În Scoop, lordul Cooper îl trimite pe candidul Boot în Ishmaelia cu instrucţiuni precise: patrioţii trebuie să învingă, războiul să fie încheiat până la sfârşitul lui iulie.
Ziarele poartă denumiri ca Bruta cotidiană, Bestia 10
cotidiană şi Excesul cotidian). Religia şi tradiţia însăşi apar în formele lor convenţionale ca ceva ridicol şi nesemnificativ. În A Handful of Dust, Tony Last (ultimul), reprezentantul spiritului victorian, este plictisitor şi stabil, îşi inventează o vocaţie de gentilom de ţară, joacă cu abnegaţie un rol care nu mai reprezintă nimic decât o rutină demodată, cu prea puţin preferabilă freneziei mondene a imoralei sale soţii Brenda.
Familia nu mai înseamnă nimic: Brenda răsuflă uşurată
când află că cel mort într-un accident e fiul, nu amantul.
Pentru Tony Last religia este pur şi simplu un factor ordonator al duminicilor, predicile scrise pentru garnizoanele militare din India sunt total irelevante, rupte de conţinutul real al vieţii. Doamna Melrose-Ape (Vile Bodies), beţivă şi perversă, transportă un cor de şapte fete cu nume de virtuţi creştine pentru a predica Evanghelia: treptat acestea se dedică prostituţiei. În Declin şi prăbuşire apare figura lui Prendergast, paroh modern necredincios, de o cumsăcădenie penibilă. Personajele principale (privite fără antipatie) sunt jucării în mâna unui destin ininteligibil, în Vile Bodies, Adam Symes pluteşte fără armă şi busolă în marginea societăţii.
Tot acolo, maiorul veşnic beat nu ştie nimic, nu poate nimic, e total neangajat, dar indiferent, invulnerabil parcă, sigur de sine. El este totuşi o excepţie: eroii sunt mai adesea inocenţi şi pasivi, victime uimite ale evenimentelor (Pennyfeather, W.
Boot, Tony Last, Nina, Adam). Aceşti anti-eroi candizi, puşi în contrast cu lumea în care trăiesc sunt „totdeauna prezentaţi ca bâjbâitori, uluiţi, supăraţi, ironici, frustraţi şi izolaţi… Dar oricum ar fi, slabi sau bravi, pătrunzători sau dezorientaţi, unica lor caracteristică constantă este că, asemeni autorului şi creatorului lor, nu izbutesc să desluşească niciodată vreo ordine în existenţă şi numai rareori o Menire” (S. O’Faolain, The Vanishing Hero, Londra, 1956, pg. 16–17). (De altfel, referindu-se la aceste personaje, Kingsley Amis mărturiseşte că romanul englez postbelic, cu combinaţia sa de „violent şi absurd, grotesc şi romantic, de farsă şi groază” are ca patroni tocmai pe Waugh şi pe tânărul Huxley.) Iar J. Carens (în The Satiric Art of Evelyn Waugh, University of Washington Press, Seaittle, 1966 – poate cea mai bună monografie dedicată lui 11
Waugh) apreciază că în Declin şi prăbuşire nimic din lumea descrisă nu are sens. Între cauză şi efect nu domnesc raporturi previzibile şi raţionale. Între acţiune şi consecinţă
există disproporţia cea mai completă, cauzalitatea e traumatizată. (S-ar părea că ascultăm un pasaj dintr-un cunoscut poem de Eliot: Oameni găunoşi, am adăuga.) Iar Eric Linklater, un alt comentator, opinează, şi ne raliem întru totul părerii sale, că lumea lui Waugh este mult mai dură
decât cea a lui Hemingway, căci ea este „acceptarea calmă a unei succesiuni iraţionale, scânteietoare, nedrepte şi predestinate, a evenimentelor”. Îndărătul acestei dureri, violenţe şi nedreptăţi, se ascunde numai „o putere arbitrară
şi de nepătruns”.
Universul apocaliptic. Nu ne surprinde deloc că, aşa după
cum din scepticism decurgea frenezia, din frenezie arbitrarul şi absurdul, tot astfel cel din urmă se învecinează cu coşmarul şi apocalipsul. Moartea pândeşte flămândă sub suprafeţele zbuciumate. Agatha piere într-un vârtej al vitezei, se dizolvă parcă în mişcare pură (Vile Bodies). Şi tot acolo un epilog rânjeşte fioros ca scheletul de pe frescele medievale de dans al morţii; halucinaţia agitaţiei futile se condensează
brusc în groaza palpabilă şi nemijlocită a războiului (Vile Bodies), a barbariei (A Handful of Dust), a antropofagiei (Black Mischief). Procesul e acelaşi ca în poezia lui Auden şi Spender, scrisă în aceeaşi perioadă. Groaza şi tragicul sunt risipite ca un văl subţire peste toată opera; nu se ajunge la conflict tragic, ci doar, pe neaşteptate, la situaţii de coşmar.
Gluma se schimbă în seriozitate mortală. Căci strălucirea mişcărilor ascundea poate direcţia lor. Frenezia e mai mult decât sterilă: ea împinge înapoi spre anarhie, spre haosul originar. Un caz tipic îl constituie în Black Mischief cuplul Seth (tânăr şi paranoic împărat al Azaniei) – Basil Seal (escrocul neruşinat, anarhistul burghez de „stânga”, fiu de deputat conservator). Aceştia încearcă să impună Azaniei, stat subdezvoltat şi arhaic, un „Plan de un an”, pentru aducerea ei la nivelul modern; practic ei nu fac decât să
distrugă formele vechi fără a reuşi să constituie noul.
12
Planificarea nerealizată nu reprezintă decât transpunerea fidelă a codurilor artificiale ale coteriei într-un mediu exotic.
(Numai că aici haosul organizat e învins de o tradiţie primară, inconştientă. Cu superbă nepăsare această voioasă
inerţie răstoarnă sterilitatea agresivă ce căuta să fi se impună. Waugh nu e deloc rasist aşa cum s-a spus uneori: dimpotrivă e net de partea indigenilor.) Şi mai răspicat sunt spuse lucrurile în sfârşitul romanului A Handful of Dust, unde eroul principial este luat prizonier în junglă de un maniac care îl obligă să-şi petreacă tot restul vieţii citindu-i cu voce tare romane de Dickens, pe când soţia sa îşi petrece restul vieţii în lumea tot atât de primitivă a Londrei mondene.
Ba, pentru a limpezi lucrurile definitiv, Waugh a scris şi un sfârşit alternativ la roman (apărut în 1936 în volumul de schiţe Mr. Loveday’s Little Outing) în care eroul evadează, scapă şi se întoarce la Londra. Cele două situaţii sunt prezentate ca echivalente.
Adversitatea lui Waugh se îndreaptă deci, la urma urmei, spre haos şi anarhie. Aceştia sunt marii săi duşmani şi lor trebuie să le apună ceva. „Soluţia” pe care o oferă este la început pur şi simplu un fundal vag, un cadru subţire, abia schiţat, atât cât să ţină laolaltă acţiunea în Declin şi prăbuşire sau chiar în Vile Bodies. Avem din când în când apariţii stabile: ca părintele Rotschild, S.J., atotştiutor şi atotputernic, calm, sigur de sine, angajat în tot, cu un umor în fond puţin sceptic, sau acel Anchorage House, simbol al unui trecut nobil cu oamenii de acolo, „oameni pioşi şi onorabili… femeile lor îmbrăcate în stofe bogate şi trainice, bărbaţii cu pieptul acoperit de decoraţii; oameni care îşi reprezentaseră patria în locuri străine şi-şi trimiseseră fiii să
moară pentru ea pe câmpul de bătălie, oameni cu o viaţă
cuviincioasă
şi
temperată,
nerafinaţi,
neafectaţi,
nestingheriţi, fără ifose şi ambiţii, cu judecată independentă
şi excentricităţi izbitoare, oameni cumsecade… curajoşi şi oarecum iraţionali, o admirabilă falangă a unei orânduiri care se ducea, apropiindu-se aşa cum cândva, în Ziua de Apoi, sperau să întâlnească pe Făcătorul lor, cu aceeaşi cordialitate francă şi demnă”. În general casa, conacul, 13
palatul, arhitecturalul sunt folosite ca formulă sintetică,
