plăteşti acum, beneficiezi de o reducere de 15 la sută. Ar fi trei lire, şase şilingi şi şase pence.

29

— Vă plătesc când o să-mi încasez leafa, spuse Paul.

— Cum doreşti. Sunt foarte bucuros că ţi-am putut fi de folos.

Capitolul II

Castelul Llanabba

Castelul Llanabba se înfăţişează sub două aspecte complet diferite, după cum te apropii de el dinspre Bangor sau dinspre litoral. Văzut din spate, arată ca o enormă casă

de ţară, cu foarte multe ferestre şi o terasă, la care se adaugă

un şir întreg de sere şi acoperişurile a nenumărate bucătării, pierdute printre copaci. Din faţă însă – adică din partea pe care-o vezi când vii dinspre gara Llanabba – e o clădire cu un formidabil aspect feudal: înainte de a ajunge la porţile ei treci pe sub un zid crenelat, lung de cel puţin o milă, iar porţile, încununate cu turnuri şi foişoare, sunt împodobite cu animale heraldice şi prevăzute cu un pod mobil. Dincolo de ele, la capătul unei alei, se înalţă castelul, un model de fortăreaţă medievală inexpugnabilă.

Explicaţia acestui izbitor contrast e destul de simplă. Pe vremea crizei de bumbac, care-a lovit manufacturile textile prin 1860, casa Llanabba era în stăpânirea unui fabricant prosper din Lancashire. Nevasta acestuia nu putea să se împace cu gândul că lucrătorii mor de foame; în cele din urmă, pentru a-i ajuta, a organizat, împreună cu fiicele ei, un mic bazar, care n-a avut însă rezultate prea substanţiale.

Soţul ei, care-i citise pe economiştii liberali, nu concepea să

plătească fără să primească ceva în schimb, în consecinţă, principiul „egoismului luminat” şi-a găsit un domeniu de aplicare. A fost instalată în parc o tabără de lucrători, iar aceştia au fost puşi să împrejmuiască parcul cu ziduri şi să

împodobească faţada casei cu blocuri mari de piatră aduse de la o carieră din apropiere. La terminarea războiului cu 30

America, lucrătorii s-au reîntors în fabricile lor, iar casa Llanabba a devenit castelul Llanabba, graţie unui şir de lucrări plătite foarte ieftin.

Venind dinspre gară într-un mic taxi, Paul nu putu să

vadă decât foarte puţin din toate astea. Era aproape întuneric pe alee, iar înăuntru întuneric de-a binelea.

— Sunt domnul Pennyfeather, i se adresă el valetului. Am venit aici ca profesor.

— Da, răspunse valetul, ştiu tot despre dumneavoastră.

Poftim pe-aici.

Străbătură un şir de coridoare întunecoase, îmbâcsite cu toate mirosurile oribile ale şcolii, până când ajunseră la o uşă

luminată puternic.

— Aici, vă rog. E sala comună5 .

Şi spunând acestea, valetul se pierdu în întuneric.

Paul aruncă o privire în jur. Nu era o sală prea încăpătoare. Până şi el îşi dădea seama de asta, deşi toată

viaţa trăise doar în încăperi strâmte.

— Mă întreb câte persoane or fi locuind aici, îşi spuse el, şi, năpădit de teamă, numără şaisprezece pipe într-un rastel aşezat lângă cămin. Două robe atârnau într-un cârlig din spatele uşii. Într-un colţ se vedeau câteva crose de golf, un baston, o umbrelă şi două puşti miniaturale. Deasupra căminului se zărea un avizier de postav verde acoperit cu liste, iar pe masă, o maşină de scris. Într-un dulăpior se aflau nişte manuale foarte vechi şi câteva caiete noi. Mai erau în încăpere o pompă de bicicletă, două fotolii, un scaun cu spătar, o sticlă umplută pe jumătate cu vin de porto trezit, o mănuşă de box, o pălărie de fetru, un Daily News din ajun, şi un pachet de curăţitoare de pipă.

Paul se aşeză, amărât, pe scaunul cu spătar.

Deodată auzi o bătaie în uşă, şi un băieţaş intră în încăpere.

— A! exclamă băieţaşul, privindu-l ţintă pe Paul.

— Bună, spuse acesta.

5 Camera în care se retrag la Oxford, după-masă, studenţii şi profesorii.

31

— Îl căutam pe căpitanul Grimes.

— Aha! făcu Paul.

Băiatul continua să-l privească ţintă, cu un interes impersonal.

— Presupun că sunteţi noul profesor.

— Da. Mă numesc Pennyfeather.

Băieţaşul izbucni într-un râs strident.

— E grozav de amuzant! spuse el şi ieşi.

În curând uşa se deschise din nou, şi alţi doi băieţi priviră

înăuntru. După ce chicotiră câteva clipe, dispărură.

În cursul următoarei jumătăţi de oră şase sau şapte băieţi veniră sub diferite pretexte şi se zgâiră la Paul.

Apoi se auzi un clopoţel, urmat de un zgomot infernal, în care parcă se distingeau fluierături şi paşi care alergau. Uşa se deschise, şi un omuleţ foarte scund, în vârstă de vreo treizeci de ani, intră în sala comună. Făcuse zgomot pentru că avea un picior de lemn. Avea mustăcioară roşcată şi început de chelie.

— Bună!

— Bună! răspunse Paul.

— Sunt căpitanul Grimes, adăugă noul venit.

Apoi, către cineva de-afară:

— Intră.

Un alt băiat intră în încăpere.

— Pentru ce fluieri, când ţi-am spus să încetezi?