— Destul de proastă, răspunse Paul.

— Prendy e de serviciu astă-seară. Eu mă duc la cârciumă.

Vii şi dumneata?

— În regulă, spuse Paul.

— Prendy nu-i om rău, în felul lui, urmă Grimes. Dar nu-i în stare să-i ţină la respect pe băieţi. Ştii, desigur, că poartă

perucă. Unui om cu perucă îi vine tare greu să-i ţină la respect pe băieţi. E drept că eu am un picior de lemn, dar asta-i cu totul altceva. Băieţii respectă asta. Îşi închipuie că

l-am pierdut în război. De fapt, şi ţi-o spun strict confidenţial, am fost călcat de-un tramvai în Stoke-on-Trent, când aveam nouă ani. Dar n-o pot mărturisi oricui. E curios, dar simt că în dumneata pot avea încredere. Cred c-o să

devenim prieteni.

— Sper, spuse Paul.

— De câtva timp simţeam nevoia unui prieten. Tipul de dinaintea dumitale nu era rău – deşi niţeluş cu nasul cam pe sus. Avea o motocicletă, deh! Fetele din casă nu-l luau în seamă. Ai văzut-o pe domnişoara Fagan.

— Am văzut două domnişoare.

— Amândouă sunt nişte căţele, spuse Grimes şi adăugă, visător: eu m-am logodit cu Flossie.

— Dumnezeule! Despre care dintre ele e vorba?

— Cea mai mare. Băieţii le-au poreclit Flossie şi Dingy7.

Încă nu i-am mărturisit bătrânului. Aştept până intru iar mesa. Atunci, o să mă folosesc de logodna asta ca de ultima carte. În genere, mai devreme sau mai târziu, tot intru mesa.

Uite, am ajuns la cârciumă. Nu-i un local prea infect, în felul lui. Tatăl lui Clutterbuck fabrică toată berea care se bea în regiune. Nu-i rea berea asta… Două halbe, doamnă Roberts!

În celălalt capăt al localului şedea Philbrick, care vorbea volubil în velşă cu un bătrân cam suspect.

— Ia uite-al dracului, unde şi-a găsit să vină! mârâi 7 Pufoasa şi Jegoasa (engl.).

37

Grimes.

Doamna Roberts le aduse halbele. Grimes sorbi adânc dintr-a lui şi oftă fericit.

— Se pare că voi apuca primul sfârşit de trimestru din ultimii doi ani, spus el, visător. E curios, fac faţă binişor vreme de şase săptămâni, după care intru iar mesa. Cred că

Natura nu s-a gândit vreodată să facă din mine un dascăl.

Temperamentul, adăugă Grimes, cu o privire vagă – iată

necazul meu! Temperamentul şi femeile!

— E uşor să capeţi o altă slujbă bună după… după ce-ai intrat mesa? întrebă Paul.

— La început, nu, dar există posibilităţi. Şi-apoi, sunt un dascăl de şcoală publică. Asta-i lucrul esenţial. Sistemul social englez are la bază un binecuvântat spirit de echitate, care-l asigură pe dascălul de şcoală publică împotriva foametei. Te canoneşti vreme de patru sau cinci ani, la o vârstă când viaţa trebuie oricum să fie un chin, iar după

aceea sistemul social nu te lasă să crăpi. Eu, unul, nu m-am chinuit patru sau cinci ani, bagă de seamă: am fost promovat îndată după ce-am împlinit şaisprezece ani. Dar directorul meu era un dascăl de şcoală publică. El cunoştea bine sistemul. „Grimes, mi-a spus, nu te mai pot ţine în şcoala asta după cele ce s-au întâmplat. Trebuie să mă gândesc la ceilalţi băieţi. Dar nu vreau să fiu prea aspru cu tine. Vreau să-ţi ofer o şansă”. Şi s-a aşezat să-mi scrie, pe loc, o scrisoare de recomandare către orice viitor patron, o scrisoare straşnică, zău. O mai am şi astăzi. Mi-a fost de mare folos în câteva ocazii. Vezi, ăsta-i avantajul sistemului de şcoli publice: te pot da afară, dar nu te lasă niciodată să

crăpi. Am subscris o guinee la fondul pentru Monumentul Eroilor căzuţi în război. Am simţit că le sunt dator. Şi mi-a părut tare rău că cecul acela nu a ajuns la destinaţie. Pe urmă, am intrat în afaceri. Un unchi de-al meu avea o fabrică

de perii la Edmonton. O ducea binişor înainte de război.

Războiul a pus capăt negoţului de perii, cel puţin pentru mine. Eşti prea tânăr, cred, ca să fi fost în război. Ehei, ce zile-au fost atunci, bătrâne! N-o să mai apucăm aşa ceva.

Cred că n-am fost de-a binelea treaz mai mult decât vreo 38

câteva ore în toată perioada războiului. Pe urmă, iar am intrat mesa, dar rău de tot. Mă aflam în Franţa. „Ascultă, Grimes, mi-au spus, trebuie să te porţi ca un gentleman. N-avem nevoie de curte marţială în regimentul nostru. Te lăsăm singur o jumătate de ceas. Uite-ţi revolverul. Ştii ce ai de făcut. Adio, bătrâne!” Aşa mi-au vorbit, destul de frumos, precum auzi. Ei bine, am stat şi m-am uitat îndelung la revolverul acela. L-am dus şi la tâmplă de vreo două ori, dar de fiecare dată l-am lăsat jos. „Dascălii de şcoală publică nu sfârşesc aşa”, îmi spuneam eu în sinea mea. A fost o jumătate de ceas foarte lungă, dar din fericire lăsaseră acolo şi o sticlă de whisky. Cred că băuseră toţi câte puţin, de aia erau aşa solemni. Când s-au întors, nu prea mai era whisky în sticlă, ceea ce m-a făcut să izbucnesc în râs, prea era încordată atmosfera. Râdeam ca prostul, iar ei erau tare miraţi că mă văd viu şi beat, acolo!

„Omul ăsta-i un mitocan!” a spus colonelul, dar nici atunci nu m-am oprit din râs, aşa că m-au pus sub stare de arest şi au convocat curtea marţială.

Mărturisesc că a doua zi m-am simţit foarte prost. Un maior a venit de la un alt batalion să judece cazul meu. A trecut mai întâi pe la mine, să mă vadă, şi zău că era un fost coleg de şcoală! „Să mă bată Dumnezeu, dacă ăsta nu-i Grimes, de la şcoala lui Podger! a exclamat el. Ce-i prostia asta cu curtea marţială?” I-am explicat despre ce era vorba.

„Hm! a spus el. Destul de prost. Totuşi, e exclus să executăm pe-un veteran al Harrow-ului. Să văd ce se poate face.” A doua zi am fost trimis în Islanda, cu o misiune destul de uşoară, legată de serviciul poştal. Treaba asta m-a ţinut departe de război. În Islanda n-ai cum să intri mesa, oricât te-ai strădui… Mă întreb dacă toată povestea asta nu te plictiseşte?

— Câtuşi de puţin, spuse Paul. O găsesc foarte încurajatoare.

— De atunci încoace am intrat mesa în repetate rânduri, dar niciodată aşa de rău. De fiecare dată apare câte cineva şi-mi spune: „Nu pot îndura să văd la pământ un dascăl de şcoală publică. Dă-mi voie să te pun din nou pe picioare.”

39

Cred c-am fost pus pe picioare de mai multe ori decât oricare alt om în viaţă.

Philbrick veni spre ei, de-a curmezişul localului.

— Vă plictisiţi? îi întrebă. Am vorbit cu şeful de gară, şi dacă unul dintre dumneavoastră doreşte să fie prezentat vreunei domnişoare…

— Bineînţeles că nu, îl repezi Paul.

— În regulă, zise Philbrick şi se depărtă.

— Femeile sunt o enigmă, cel puţin pentru mine, spuse Grimes.

Capitolul IV

Domnul Prendergast

Paul se trezi a doua zi dimineaţă, auzind o bătaie puternică în uşă: era Beste-Chetwynde.

Purta un foarte elegant halat de casă „Charvat”.

— Bună dimineaţa, sir, spuse el, M-am gândit să vin să vă