spun, căci cred că nu ştiţi: există o singură baie pentru profesori. Dacă doriţi să ajungeţi acolo înaintea domnului Prendergast, trebuie să vă duceţi chiar acum. Căpitanul Grimes nu prea se spală, adăugă el, şi se făcu nevăzut.

Paul plecă la baie şi câteva minute mai târziu râse în sinea lui, auzind târşâitul unor papuci pe coridor şi o bătaie violentă în uşă.

În timp ce se îmbrăca, apăru Philbrick.

— Am uitat să vă spun: micul dejun se serveşte peste zece minute.

După micul dejun, Paul se duse în sala comună. Domnul Prendergast îşi curăţa pipele, una câte una, cu o bucată de piele de antilopă. Aruncându-i lui Paul o privire mustrătoare, îi spuse:

— Trebuie să ajungem la oarecare înţelegere în privinţa băii. Grimes face foarte rar baie. Eu fac în fiecare dimineaţă, 40

înainte de micul dejun.

— Şi eu la fel, spuse Paul, sfidător.

— Atunci, presupun că va trebui să-mi schimb ora de baie, spuse domnul Prendergast, oftând adânc, şi-şi aţinti din nou privirea asupra pipelor. După zece ani! adăugă el. Dar aşa merg toate! Trebuia să-mi închipui că vei avea nevoie de baie.

Ce uşor era pe vremea când nu se aflau aici decât Grimes şi tânărul celălalt, care nu cobora niciodată la timp pentru micul dejun. O, Doamne! Simt că lucrurile se complică rău de tot!

— N-am putea, oare, să folosim baia împreună?

— Nu, nu, e exclus! Aşa-mi trebuie. Toate îmi ies pe dos de când am părăsit Biserica.

Paul nu răspunse, iar domnul Prendergast continuă să-şi frece pipele şi să ofteze:

— Te întrebi, cred, cum de-am ajuns aici?

— A, nu, spuse Paul, cu blândeţe. Socot că e ceva foarte firesc.

— Nu-i firesc deloc, ba dimpotrivă, e cât se poate de nefiresc. Dacă lucrurile s-ar fi petrecut niţeluş altfel, aş fi acum diacon, cu căsuţă şi baie proprie. Aş fi putut chiar să

ajung preot de ţară, dacă… (vocea domnului Prendergast; scăzu până la şoaptă) dacă n-aş fi avut îndoieli… Nu ştiu de ce îţi spun toate astea, nimeni altcineva n-are habar de ele.

Simt că dumneata înţelegi.

În urmă cu zece ani am fost preot anglican. Tocmai primisem o parohie în Worthing. Era o biserică plăcută, nu prea veche, dar foarte frumos împodobită, cu şase lumânări în altar, cu o capelă a Sfintei Fecioare, şi cu o excelentă sobă

de cărbuni aşezată într-un mic şopron lângă uşa sacristiei.

Unde mai pui că n-avea cimitir, ci doar un gard viu de mălini aurii, între biserică şi casa parohială.

De îndată ce m-am instalat acolo, a venit şi maică-mea, să-mi ţină gospodăria. A cumpărat, din banii ei, nişte creton pentru perdelele din salonaş. Mama era, o dată pe săptămână, „gazda” cucoanelor din parohie. Una dintre ele, nevasta dentistului, mi-a dăruit o serie completă a Enciclopediei Britanice pentru biroul meu. Totul a fost foarte 41

agreabil, până când m-au năpădit îndoielile.

— Erau chiar atât de grave? întrebă Paul.

— Imposibil de învins, răspunse domnul Prendergast.

Tocmai de aceea mă aflu acum aici. Am însă impresia că te plictisesc…

— Nu, continuă, te rog. Bineînţeles, dacă a vorbit despre lucrurile astea nu-i dureros pentru dumneata.

— Mă gândesc tot timpul la ele. Mi-au venit aşa, din senin.

Mă aflam acolo de vreo trei luni, iar maică-mea se împrietenise cu o familie pe nume Bundle – un nume cam ciudat. Cred că domnul Bundle fusese agent de asigurări, înainte de a ieşi la pensie. Doamna Bundle obişnuia să ne invite, cu multă amabilitate, la cină, în fiecare sâmbătă

seară. Erau nişte seri intime, pe care le aşteptam cu plăcere.

Îmi amintesc de una dintre ele, parcă-i văd şi acum aşezaţi acolo: maică-mea, domnul şi doamna Bundle cu fiul lor – un băiat cu pistrui, care se ducea zilnic cu trenul la colegiul din Brighton – mama doamnei Bundle, o doamnă pe nume Crump, cam surdă, dar altminteri foarte evlavioasă, precum şi o doamnă Aber – nevasta dentistului care-mi dăruise Enciclopedia Britanică. Mai era acolo şi bătrânul maior Ending, reprezentantul enoriaşilor. În ziua aceea ţinusem două predici, iar după-amiaza asistasem la ora de Biblie a copiilor, aşa că, fiind cam obosit, nu prea luam parte la conversaţie. Ceilalţi vorbeau, în tihnă, despre pregătirile făcute pentru sezonul de vară pe litoral, când, deodată, fără

niciun motiv, am simţit că mă năpădesc îndoielile.

Domnul Prendergast se opri, iar Paul se simţi dator să

exclame, compătimitor:

— Ce lucru îngrozitor!

— Da. De-atunci încoace n-am mai avut parte de nicio oră

de fericire adevărată. Vezi dumneata, nu erau la mijloc îndoielile obişnuite, despre soţia lui Cain, despre miracolele din

vechiul

testament,

sau

despre

sanctificarea

arhiepiscopului Parker. Învăţasem încă din colegiu cum să

explic toate aceste lucruri. Nu, acum era vorba de ceva mult mai adânc: nu puteam înţelege de ce a făcut Dumnezeu lumea. Maică-mea, soţii Bundle şi doamna Crump 42

sporovăiau în neştire, în timp ce eu şedeam acolo şi mă

luptam cu această îndoială ce mă luase cu asalt pe neaşteptate. Vezi şi dumneata cât de fundamentală era îndoiala mea. Dacă ai făcut primul pas pe calea asta, urmează negreşit toate celelalte – turnul Babel, robia babiloniană, naşterea lui Cristos, biserica, episcopatul, tămâia – totul. Dar ceea ce n-am putut să pricep nici până

astăzi, este pentru ce a început toată povestea?

L-am întrebat pe episcop: n-a ştiut să-mi spună. Mi-a spus că, după părerea lui, îndoiala nu s-a născut în legătură cu îndatoririle mele practice de preot al parohiei. Am discutat şi cu maică-mea. La început, ea a înclinat să creadă că e ceva trecător. Dar n-a trecut deloc, aşa că mama a sfârşit prin a fi de acord cu mine, că singurul lucru onorabil pe care-l puteam face era să-mi dau demisia. Biata de ea, nu şi-a revenit niciodată din şocul suferit atunci. A fost o lovitură

grea pentru ea, după ce cumpărase cretonul şi se împrietenise cu familia Bundle!

Un clopoţel începu să sune undeva, în fundul unui coridor.