— A, eu n-aş încerca să le predau ceva! Cel puţin deocamdată. Încearcă să-i ţii în frâu.

— Iată un lucru pe care n-am reuşit niciodată să-l învăţ, oftă domnul Prendergast.

Paul îl urmări cu privirea în timp ce intra în clasa lui, situată la capătul coridorului, unde fu întâmpinat de un ropot de aplauze. Încremenit de groază, intră în propria sa clasă.

Zece băieţi şedeau în faţa lui, cu mâinile împreunate, şi cu ochii strălucitori de încordarea aşteptării.

— Bună dimineaţa, sir, spuse cel care era mai aproape.

— Bună dimineaţa, răspunse Paul.

— Bună dimineaţa, sir, spuse cel de lângă primul elev.

— Bună dimineaţa, rosti Paul.

— Bună dimineaţa, sir, spuse următorul elev.

— A, ţine-ţi gura! exclamă Paul.

La aceste cuvinte, băiatul îşi scoase din buzunar o batistă

şi începu să plângă încetişor.

— Vai, sir, l-aţi jignit profund, îl mustrară ceilalţi în cor. E

foarte sensibil, ştiţi, are sânge velş în vine. Velşii sunt foarte emotivi. Spuneţi-i „bună dimineaţa”, sir, căci altfel va fi nefericit toată ziua. La urma urmei, e o dimineaţă bună, nu-i aşa, sir?

— Linişte! răcni Paul acoperind vacarmul, şi băieţii se liniştiră pentru câteva minute.

— Vă rog, sir, poate că a fumat un trabuc şi nu se simte bine, rosti un glas subţire, iar Paul se întoarse şi văzu un tinerel cu faţă gravă, care ridica mâna.

— Linişte! repetă Paul.

Cei zece băieţi amuţiră şi se zgâiră la el. Paul simţi că i se urcă sângele la cap şi roşeşte sub privirea lor iscoditoare.

— Presupun că primul lucru pe care trebuie să-l fac este să vă cunosc exact numele. Cum te cheamă? îl întrebă el pe primul băiat.

— Tangent, sir.

— Dar pe tine?

— Tangent, sir, răspunse cel întrebat.

46

Paul simţi o strângere de inimă.

— Bine, dar e cu neputinţă ca pe amândoi să vă cheme Tangent!

— Eu sunt Tangent, sir. El face pe nebunul.

— Asta-i bună! Eu fac pe nebunul?! Eu sunt Tangent, sir!

Zău că eu sunt!

— Dacă-i vorba pe-aşa, spuse Clutterbuck din fundul clasei, nu există aici decât un singur Tangent, şi acela sunt eu. Toţi ceilalţi pot să se ducă dracului.

Paul era desperat.

— Se află printre voi vreunul pe care nu-l cheamă

Tangent?

Patru sau cinci glasuri răspunseră, numaidecât:

— Eu nu sunt Tangent, sir. Pentru nimic în lume n-aş vrea să mi se spună Tangent.

În câteva clipe, clasa se împărţi în două tabere: cei care se numeau Tangent, şi cei care nu se numeau aşa. Începuseră

să-şi care pumni, când uşa se deschise şi în clasă intră

Grimes. Băieţii se potoliră puţin.

— Mi-am închipuit c-o să ai nevoie de asta, îi spuse el lui Paul, întinzându-i un baston. Şi dacă vrei să-mi urmezi povaţa, pune-i să facă ceva.

Spunând acestea ieşi, iar Paul îşi înfruntă clasa, cu mâna încleştată pe baston.

— Ascultaţi! Nu-mi pasă defel cum vă cheamă, dar dacă

mai aud vreo vorbă, vă ţin pe toţi închişi aici până seara.

— Pe mine nu mă puteţi ţine! protestă Clutterbuck. Eu mă

duc la plimbare cu căpitanul Grimes.

— Atunci, o să vă omor în bătăi cu bastonul ăsta! Până

una alta, să scrieţi cu toţii câte un eseu pe tema

„automulţumirii”. Cel mai lung eseu va fi răsplătit cu un premiu de o jumătate de coroană, indiferent de calităţile sale.

Începând din această clipă şi până la recreaţie, în clasă

domni o linişte desăvârşită. Paul, continuând să ţină

bastonul în mână, se uita posomorât pe fereastră. Din când în când, se auzeau de jos vocile ascuţite ale servitorilor, care se ciondăneau în limba velşă. Când sună clopoţelul, Clutterbuck înnegrise şaisprezece pagini, aşa încât primi 47

jumătatea de coroană promisă.