Războiul a pus capăt negoţului de perii, cel puţin pentru mine. Eşti prea tânăr, cred, ca să fi fost în război. Ehei, ce zile-au fost atunci, bătrâne! N-o să mai apucăm aşa ceva.
Cred că n-am fost de-a binelea treaz mai mult decât vreo 38
câteva ore în toată perioada războiului. Pe urmă, iar am intrat mesa, dar rău de tot. Mă aflam în Franţa. „Ascultă, Grimes, mi-au spus, trebuie să te porţi ca un gentleman. N-avem nevoie de curte marţială în regimentul nostru. Te lăsăm singur o jumătate de ceas. Uite-ţi revolverul. Ştii ce ai de făcut. Adio, bătrâne!” Aşa mi-au vorbit, destul de frumos, precum auzi. Ei bine, am stat şi m-am uitat îndelung la revolverul acela. L-am dus şi la tâmplă de vreo două ori, dar de fiecare dată l-am lăsat jos. „Dascălii de şcoală publică nu sfârşesc aşa”, îmi spuneam eu în sinea mea. A fost o jumătate de ceas foarte lungă, dar din fericire lăsaseră acolo şi o sticlă de whisky. Cred că băuseră toţi câte puţin, de aia erau aşa solemni. Când s-au întors, nu prea mai era whisky în sticlă, ceea ce m-a făcut să izbucnesc în râs, prea era încordată atmosfera. Râdeam ca prostul, iar ei erau tare miraţi că mă văd viu şi beat, acolo!
„Omul ăsta-i un mitocan!” a spus colonelul, dar nici atunci nu m-am oprit din râs, aşa că m-au pus sub stare de arest şi au convocat curtea marţială.
Mărturisesc că a doua zi m-am simţit foarte prost. Un maior a venit de la un alt batalion să judece cazul meu. A trecut mai întâi pe la mine, să mă vadă, şi zău că era un fost coleg de şcoală! „Să mă bată Dumnezeu, dacă ăsta nu-i Grimes, de la şcoala lui Podger! a exclamat el. Ce-i prostia asta cu curtea marţială?” I-am explicat despre ce era vorba.
„Hm! a spus el. Destul de prost. Totuşi, e exclus să executăm pe-un veteran al Harrow-ului. Să văd ce se poate face.” A doua zi am fost trimis în Islanda, cu o misiune destul de uşoară, legată de serviciul poştal. Treaba asta m-a ţinut departe de război. În Islanda n-ai cum să intri mesa, oricât te-ai strădui… Mă întreb dacă toată povestea asta nu te plictiseşte?
— Câtuşi de puţin, spuse Paul. O găsesc foarte încurajatoare.
— De atunci încoace am intrat mesa în repetate rânduri, dar niciodată aşa de rău. De fiecare dată apare câte cineva şi-mi spune: „Nu pot îndura să văd la pământ un dascăl de şcoală publică. Dă-mi voie să te pun din nou pe picioare.”
39
Cred c-am fost pus pe picioare de mai multe ori decât oricare alt om în viaţă.
Philbrick veni spre ei, de-a curmezişul localului.
— Vă plictisiţi? îi întrebă. Am vorbit cu şeful de gară, şi dacă unul dintre dumneavoastră doreşte să fie prezentat vreunei domnişoare…
— Bineînţeles că nu, îl repezi Paul.
— În regulă, zise Philbrick şi se depărtă.
— Femeile sunt o enigmă, cel puţin pentru mine, spuse Grimes.
Capitolul IV
Domnul Prendergast
Paul se trezi a doua zi dimineaţă, auzind o bătaie puternică în uşă: era Beste-Chetwynde.
Purta un foarte elegant halat de casă „Charvat”.
— Bună dimineaţa, sir, spuse el, M-am gândit să vin să vă
spun, căci cred că nu ştiţi: există o singură baie pentru profesori. Dacă doriţi să ajungeţi acolo înaintea domnului Prendergast, trebuie să vă duceţi chiar acum. Căpitanul Grimes nu prea se spală, adăugă el, şi se făcu nevăzut.
Paul plecă la baie şi câteva minute mai târziu râse în sinea lui, auzind târşâitul unor papuci pe coridor şi o bătaie violentă în uşă.
În timp ce se îmbrăca, apăru Philbrick.
— Am uitat să vă spun: micul dejun se serveşte peste zece minute.
După micul dejun, Paul se duse în sala comună. Domnul Prendergast îşi curăţa pipele, una câte una, cu o bucată de piele de antilopă. Aruncându-i lui Paul o privire mustrătoare, îi spuse:
— Trebuie să ajungem la oarecare înţelegere în privinţa băii. Grimes face foarte rar baie. Eu fac în fiecare dimineaţă, 40
înainte de micul dejun.
— Şi eu la fel, spuse Paul, sfidător.
— Atunci, presupun că va trebui să-mi schimb ora de baie, spuse domnul Prendergast, oftând adânc, şi-şi aţinti din nou privirea asupra pipelor. După zece ani! adăugă el. Dar aşa merg toate! Trebuia să-mi închipui că vei avea nevoie de baie.
Ce uşor era pe vremea când nu se aflau aici decât Grimes şi tânărul celălalt, care nu cobora niciodată la timp pentru micul dejun. O, Doamne! Simt că lucrurile se complică rău de tot!
— N-am putea, oare, să folosim baia împreună?
— Nu, nu, e exclus! Aşa-mi trebuie. Toate îmi ies pe dos de când am părăsit Biserica.
Paul nu răspunse, iar domnul Prendergast continuă să-şi frece pipele şi să ofteze:
— Te întrebi, cred, cum de-am ajuns aici?
— A, nu, spuse Paul, cu blândeţe. Socot că e ceva foarte firesc.
— Nu-i firesc deloc, ba dimpotrivă, e cât se poate de nefiresc. Dacă lucrurile s-ar fi petrecut niţeluş altfel, aş fi acum diacon, cu căsuţă şi baie proprie. Aş fi putut chiar să
ajung preot de ţară, dacă… (vocea domnului Prendergast; scăzu până la şoaptă) dacă n-aş fi avut îndoieli… Nu ştiu de ce îţi spun toate astea, nimeni altcineva n-are habar de ele.
Simt că dumneata înţelegi.
În urmă cu zece ani am fost preot anglican. Tocmai primisem o parohie în Worthing. Era o biserică plăcută, nu prea veche, dar foarte frumos împodobită, cu şase lumânări în altar, cu o capelă a Sfintei Fecioare, şi cu o excelentă sobă
de cărbuni aşezată într-un mic şopron lângă uşa sacristiei.
