Privind cu luare aminte fotografia lui Margot, chiar aşa ştearsă cum era, se simţi întărit în convingerea că trebuia să

existe o lege pentru ea şi alta pentru el, şi că meschinele şi rudimentarele elucubraţii ale radicalilor din veacul al nouăsprezecelea erau funciarmente josnice, triviale şi eronate. Nu putea fi vorba doar de faptul că Margot era foarte bogată, sau că el se îndrăgostise de dânsa. Era vorba în primul rând de faptul că el nu şi-o putea imagina în închisoare; însăşi alăturarea acestor cuvinte devenea pur şi simplu scandaloasă. Margot îmbrăcată în uniformă de puşcăriaş, împinsă pe coridoare de o paznică – aidoma domnişoarei Fagan cea mică – vizitată de nişte filantroape bătrâne încărcate cu broşuri evlavioase, pusă să spele rufele altor puşcăriaşe – toate aceste lucruri erau imposibile, iar dacă absurdele mecanisme ale justiţiei ar fi condamnat-o, femeia care ar fi fost arestată şi închisă n-ar fi fost Margot, ci o altă persoană cu acelaşi nume şi aproximativ aceeaşi înfăţişare. Era imposibil s-o întemniţezi pe Margot cea adevărată, care comisese delictul. Dacă trebuia să sufere cineva pentru ca societatea să renunţe a mai oferi sărmanei doamne Grimes singura muncă pentru care civilizaţia o pregătise, atunci era preferabil să sufere Paul şi nu femeia aceea cu numele de Margot, pentru că oricine a fost într-o şcoală publică din Anglia se va simţi totdeauna relativ la el acasă într-o închisoare. Paul ştia bine că numai pentru nişte 187

oameni crescuţi în intimitatea veselă a cartierelor sărace, închisorile reprezintă o pacoste.

Cât de adorabilă era Margot, chiar în fotografia asta absurdă, o pată de cerneală cenuşie! Până şi cel mai înrăit dintre puşcăriaşii ăştia (unul care fusese condamnat a treia oară, pentru şantaj) lăsă o clipă cărţile din mână şi le spuse celorlalţi că întreg vagonul i se părea năpădit de o mireasmă

încântătoare, aceeaşi care se simte pe Champs-Elysées în primele zile ale lunii iunie.

— Curios lucru, parc-aş simţi un parfum.

Vorbele astea îi făcură să discute despre femei.

*

La închisoarea din Egdon Heath, Paul îşi regăsi un alt vechi prieten: un tip scund şi îndesat, cu o figură jovială, şi care şchiopăta în drum spre capelă, bocănind cu piciorul lui de lemn.

— Iată-ne din nou împreună, băiete, îi spuse Grimes la prima ocazie. Ca de-obicei, iar am intrat mesa.

— Nu ţi-a plăcut slujba? îl întrebă Paul.

— Prima-ntâi, numai că s-a întâmplat ceva groaznic – o să-ţi povestesc mai târziu.

În dimineaţa aceea, Paul şi alţi câţiva colegi-puşcăriaşi, printre care şi Grimes, fură conduşi la carieră de către doi gardieni călări şi înarmaţi, care le dădură târnăcoape şi o instalaţie telefonică.

— Sunt aici doar de două săptămâni, şi mi se pare c-a trecut o veşnicie, îi spuse Grimes la primul prilej. Am fost totdeauna un tip sociabil, şi nu-mi place viaţa de-aici. Trei ani e prea mult, băiete. Dar o să-l apucăm pe Dumnezeu de picior când o să ies de-aici. Zi şi noapte mă gândesc la asta.

— Ai fost condamnat pentru bigamie, nu-i aşa? îl întrebă

Paul.

— Aşa-i. Trebuia să fi rămas în străinătate. Am fost arestat în clipa când am coborât de pe vapor. Doamna Grimes îşi făcuse apariţia, aşa că domnul Grimes fusese nevoit s-o şteargă. Există tot soiul de iaduri pe lume, dar femeia asta e-188

n stare să fabrice unul care le-ntrece pe toate.

Un gardian trecu pe lângă ei, aşa că se despărţiră, prefăcându-se că izbesc în stânca de gresie din faţa lor.

— Nu sunt sigur însă, urmă Grimes, dacă merita s-o văd în boxă pe biata Flossie şi pe socrul meu de scurtă durată.

Aud că bătrânul a închis şcoala. (Grimes adăugă o înjurătură

la adresa ei). L-ai mai văzut pe moş Prendy?

— A fost omorât deunăzi.

— Sărmanul moş Prendy! Nu era făcut pentru o viaţă

fericită. Ştii, cred c-o să mă las pentru totdeauna de dăscălie când o să ies de-aici. Nu ajungi nicăieri.

— Se pare că ne-a dus pe amândoi în acelaşi loc.

— Da, ce coincidenţă!… Fir-ar al dracului de gardian, iarăşi se apropie!

În curând se întoarseră la închisoare. Cu excepţia muncii la carieră, viaţa la Egdon era aproape la fel cu aceea de la Blackstone.

„Murdăria afară!”, capela, singurătatea.

După o săptămână, Paul simţi totuşi prezenţa unei influenţe străine. Primul om care-i prilejui această senzaţie fu capelanul. Într-o zi, acesta dădu buzna în celula lui Paul şi-i spuse, întinzându-i două romane noi, care aveau pe coperta interioară eticheta unui librar din Piccadilly:

— Dacă n-au să-ţi placă, am pentru dumneata o mulţime de cărţi din care poţi să alegi.

Şi-i arătă sfios teancul de cărţi cu coperţi colorate, pe care-l purta subsuoară.

— M-am gândit c-o să-ţi placă noul roman al Virginiei Woolf, adăugă el. A apărut abia acum două zile.

— Mulţumesc, domnule, răspunse Paul politicos.

Biblioteca acestei închisori părea să fie condusă într-un stil mult mai dinamic şi mai extravagant decât cea de la Blackstone.

— Sau iată această carte de scenografie, spuse capelanul arătându-i un volum masiv, ilustrat, care costa pe puţin trei guinee. Am putea să-ţi dăm şi această carte, ca supliment, în cadrul „programului educativ”.

— Mulţumesc, domnule, spuse Paul.

189

— Dacă doreşti să schimbi vreo carte, comunică-mi, spuse capelanul. Şi încă ceva: ai voie să scrii câte o scrisoare. Dacă, din întâmplare, îi scrii doamnei Beste-Chetwynde, nu uita să

spui un cuvânt bun despre bibliotecă. Doamna a hotărât să

doneze capelei un nou amvon din alabastru sculptat, adăugă

capelanul fără nicio legătură şi ieşi din celulă: se ducea la Grimes, să-i dea un exemplar din Ajută-te singur de Smiles, exemplar din care un cititor refractar rupsese cândva ultimele o sută şi opt pagini.

— Orice-ar spune oamenii despre plăcerea de-a citi o carte veche, simţi un fior incomparabil când deschizi o carte nou-nouţă, cugetă Paul. Dar de ce mi-o fi cerut capelanul să-i pomenesc lui Margot despre bibliotecă?

Seara, la cină, Paul constată fără să se mire că în blidul lui cu păsat erau câteva bucăţele de cărbune: se mai întâmpla din când în când, dar acum rămase oarecum descumpănit, căci, încercând să le scoată, văzu că bucăţelele erau moi.

Mâncarea din închisoare era adesea suspectă, şi ar fi fost o greşeală să te plângi. Totuşi… îşi examină mai îndeaproape porţia de păsat: avea o nuanţă roz, neobişnuită, şi se lipea în chip ciudat de cuţit. O gustă cu neîncredere: ei bine, era pâté de foie gras!

Începând din clipa aceea, nu trecu zi în care să nu găsească un astfel de meteorit minuscul, căzut în chip misterios din lumea de-afară. Într-o zi, întorcându-se de pe câmp, simţi un parfum greu în celula lui pe jumătate cufundată în întuneric, pentru că luminile se aprindeau de-obicei după asfinţit, iar fereastra era foarte mică. Găsi pe masa lui un buchet enorm de trandafiri de iarnă, cumpăraţi chiar în dimineaţa aceea, pe Bond Street, cu câte trei şilingi bucata. (Deţinuţii din Egdon n-au voie să ţină flori în celule şi se expun adesea unor aspre mustrări când se apleacă să

culeagă flori de mac şi de merişor, la întoarcerea de la lucru).

Altă dată, medicul închisorii se opri, în cursul inspecţiei sale zilnice, în celula lui Paul, şi, privind tăbliţa cu numele lui atârnată pe uşă, apoi cercetându-l cu luare aminte pe deţinut, îi spuse:

— Ai nevoie de un tonic.

190