— Păi, la Rio e un loc care rămâne vacant la sfârşitul săptămânii. Trimit două fete, dintre cele mai frumoase pe care le avem. Vrei să te duci şi tu cu ele?
— Da, doamnă, cu plăcere.
— Doreşti ceva bani avans?
— Păi, aş cam vrea să-i trimit tatii ceva bani, dacă aveţi posibilitatea.
Margot scoase dintr-un sertar câteva bancnote, le numără
şi pregăti o chitanţă.
— Semneaz-o, te rog. Am adresa ta. O să-ţi trimit biletele peste o zi sau două. Cum stai cu îmbrăcămintea?
— Păi, am o rochie frumoasă, de mătase, dar e la Cardiff, cu celelalte lucruri ale mele. Domnul acela zicea c-o să
primesc poate şi ceva lucruri noi.
— Da, adevărat. O să-mi notez. De obicei procedăm în felul următor: agentul nostru alege articolele de îmbrăcăminte, iar fata le plăteşte în rate, din salariul ei.
Doamna Grimes ieşi, şi o altă fată veni în locul ei.
Pe la prânz, Margot Beste-Chetwynde era frântă de oboseală.
— Slavă Domnului, e ultima! exclamă ea. Te-ai plictisit tare mult, îngeraşule?
— Margot, eşti admirabilă. Ar fi trebuit să fii împărăteasă!
— Să nu spui asta, dragul meu, căci tu ai fi atunci un sclav creştin…
— Nu mi-a trecut prin minte aşa ceva.
— Pe celălalt trotuar e un tânăr care seamănă leit cu prietenul tău Potts, spuse Margot îndreptându-se spre fereastră. Şi văd că a agăţat-o pe ultima fată, cea care voia să
plece împreună cu copiii şi cu fratele ei.
— În cazul ăsta nu poate fi Potts, spuse Paul, leneş. Să
ştii, Margot, că e un lucru pe care n-am putut să-l pricep: cum se face că, cu cât o fată părea mai lipsită de experienţă, cu atât îţi plăcea mai mult? Le ofereai salarii mult mai mari celor care-ţi spuneau că n-au mai lucrat niciodată.
— Zău, dragul meu? Cred că de vină e faptul că mă simt atât de fericită, absurd de fericită.
148
Explicaţia i se păru, pe moment, destul de plauzibilă, dar chibzuind mai bine, Paul trebui să recunoască în sinea lui că
Margot nu manifestase câtuşi de puţin uşurinţă în conducerea acestei operaţiuni.
— Hai să luăm masa în oraş, propuse Margot. M-am plictisit de casa asta.
Porniră prin Berkeley Square, în lumina strălucitoare a soarelui. Pe treptele uneia dintre clădiri stătea un valet în livrea. Pe Hay Hill trecu pe lângă ei o trăsură cu blazon –
trăsura unui pălărier al curţii regale; pe capră şedeau, ţanţoşi, doi tipi cu cocarde. Într-un cupeu demodat o doamnă corpolentă, proptită pe nişte perne înalte, o salută
pe Margot cu o plecăciune pe care o învăţase desigur la curtea prinţului consort. Întregul Mayfair părea să palpite în ritmul inimii domnului Arlen.25
Intrară în restaurantul Maison Basque. La masa de alături şedea Philbrick şi mânca fragi amărui, atât de ieftini în Provence şi atât de scumpi pe Dover Street.
— Treci o dată şi pe la mine, îl pofti el pe Paul. Locuiesc la Batts’s, ceva mai sus pe strada asta.
— Am aflat că vei cumpăra castelul din Llanabba, îi spuse Paul.
— Da, aveam intenţia, dar cred că-i cam prea departe.
— Ai fost căutat de poliţie curând după ce-ai plecat.
— Odată şi odată tot au să mă prindă, spuse Philbrick.
— În orice caz, îţi mulţumesc pentru veste. Apropo, poţi să-i spui logodnicei dumitale că au s-o caute şi pe ea, dacă n-o să fie prevăzătoare. Comisia aia a Ligii Naţiunilor a început în sfârşit să lucreze.
— Habar n-am despre ce vorbeşti, spuse Paul şi se întoarse la masa lui.
— E limpede că omul ăsta nu-i în toate minţile, spuse Margot când Paul îi relată discuţia cu Philbrick.
25 Michael Arlen (1895–1956) dramaturg minor englez.
149
Capitolul VI
