— Hei, ăia doi, vorbiţi! le strigă gardianul. Aşa-i porunca.

Vorbiţi!

— E şi asta o schimbare, comentă uriaşul.

— Pentru ce te afli aici! îl întrebă Paul. Nu te superi, sper, că te-ntreb…

— Totul e scris în Biblie, spuse uriaşul. Ar fi bine să citeşti ce scrie. Chiar dacă pentru dumneata n-o să fie la fel de limpede cum e pentru mine.

— Nu-i o carte uşor de înţeles, nu-i aşa ?

— Nu de înţelegere e nevoie, ci de viziune. Ţi se întâmplă

vreodată să ai viziuni?

— Nu, mă tem că nu.

— Nici capelanul n-are. Nu-i un creştin adevărat. O viziune m-a adus aici: un înger învăluit în flăcări, cu o cunună de foc pe cap, mi-a strigat: „Ucide fără cruţare! Împărăţia cerului te aşteaptă.” Vrei să-ţi povestesc? Uite cum a fost. Sunt de meserie dulgher, mai bine spus, am fost.

Vorbea într-un ciudat amestec de cockney 30 şi englezească

biblică.

— Nu tâmplar, ci dulgher. Ei bine, într-o zi măturam prin atelier înainte de a-l închide, când îngerul Domnului a venit la mine. La început n-am ştiut cine era. „Ce pot face pentru dumneata?” l-am întrebat. Pe urmă am văzut că era învăluit într-o flacără roşie şi că avea un nimb de foc deasupra capului, întocmai cum ţi-am spus. El mi-a vorbit atunci despre aleşii Domnului şi despre ziua judecăţii de pe urmă, care se-apropie. „Ucide fără cruţare!” mi-a spus. Înainte de vizita asta, nu prea dormisem bine, nopţi în şir, fiind frământat de ideea mântuirii sufletului meu. Ei bine, în noaptea aia m-am gândit la vorbele îngerului. La început nu le-am înţeles tâlcul, aşa cum nu l-ai înţelege nici dumneata.

Pe urmă, am priceput totul, într-o străfulgerare. Nevrednicul de mine, sunt un ales al Domnului! Sunt spada arhanghelului! Sunt leul aleşilor Domnului!

— Şi ai ucis pe careva? îl iscodi Paul.

30 Dialect argotic londonez.

177

— Nevrednicul de mine, l-am lovit pe filistean. În numele Domnului, i-am tăiat capul. La un semn al arhanghelului. Iar acum mă aflu în captivitate, şi bucuria s-a prefăcut în plânset, dar Domnul mă va slobozi la sorocul ales de El. Vai şi amar va fi de filistean în ziua aceea! Vai şi-amar va fi de cel necircumcis! Mai bine i s-ar atârna un pietroi de gât şi ar fi aruncat în adâncurile mării!

Gardianul sună clopoţelul şi strigă:

— Înăuntru, voi doi!

— Ai vreo plângere de făcut? îl întrebă directorul pe Paul, când trecu în inspecţie.

— Da, domnule, răspunse Paul.

Directorul îl privi cu luare aminte:

— Dumneata eşti deţinutul pe care l-am pus la regim special?

— Da, domnule.

— Atunci, e ridicol să te plângi. Despre ce-i vorba?

— Am motive să cred că omul împreună cu care trebuie să-mi fac plimbarea e un nebun periculos.

— Plângerile unui deţinut împotriva altuia nu pot fi luate în consideraţie decât atunci când sunt întărite prin mărturia unui gardian sau a altor doi deţinuţi, spuse gardianul-şef.

— Aşa e, confirmă directorul. În viaţa mea n-am auzit, plângere mai absurdă. Orice crimă e o formă de demenţă. Eu însumi ţi l-am ales pe deţinutul care-ţi ţine tovărăşie la plimbare. L-am ales tocmai pentru că ţi se potriveşte de minune. Să nu mai aud despre asta, te rog.

În după-amiaza aceea, Paul mai fu scos încă un sfert de oră în curte.

— Am mai avut o viziune, îi spuse ucigaşul mistic. Dar încă nu prea ştiu ce prevesteşte. Fără îndoială că mi se va spune.

— A fost o viziune frumoasă? întrebă Paul.

— Nu există cuvinte care să-i poată reda splendoarea. Se făcea că plutesc pe o apă roşie ca sângele. Întreaga închisoare îmi apărea ca un rubin uriaş, dur şi strălucitor, iar gardienii şi deţinuţii se târau de colo până colo ca nişte buburuze mărunte. Pe urmă, rubinul acela a devenit parcă

178

moale şi umed, ca un burete uriaş muiat în vin ce se scurgea într-un fel de lac roşu. Atunci, m-am trezit. Încă nu-mi dau seama de tâlcul visului, dar simt că mâna Domnului atârnă

deasupra închisorii. Ai avut vreodată senzaţia că închisoarea asta e clădită între fălcile unei fiare? Uneori visez despre un tunel lung şi roşu aidoma gâtlejului unei fiare, prin care s-ar rostogoli oamenii, fie câte unul fie în grupuri mari, în vreme ce răsuflarea fiarei e fierbinte ca aceea a unui cuptor. Ai avut vreodată o asemenea senzaţia?

— Mă tem că nu, răspunse Paul. De la bibliotecă ţi s-a dat cu împrumut vreo carte interesantă?

— Secretul doamnei Almina, spuse leul aleşilor Domnului.

O carte destul de mălăiaţă, şi cam demodată. Dar eu continui să citesc Biblia. E o carte plină de crime.

— Pari să te gândeşti mult la crime.

— Aşa e. Asta-i misiunea mea, de! rosti zdrahonul, pe un ton cât se poate de simplu.

*

Sir Wilfred Lucas-Dockery se simţea ca un Solomon în fiecare dimineaţă la orele zece, cu excepţia duminicilor, când judeca abaterile de la disciplină comise de deţinuţi şi aduse la cunoştinţa sa. Din jilţul lui, colonelul Mac Adder îşi pronunţase sentinţele în strictă conformitate cu spiritul şi litera regulamentului închisorilor maiestăţii-sale, împărţind maşinal dreptate întocmai ca un distribuitor automat: la fiece delict care intra, ieşea pedeapsa cuvenită. Sir Wilfred Lucas-Dockery nu proceda însă niciodată astfel. El nu se simţea niciodată mai treaz, mai plin de idei şi mai stăpân pe vastele cunoştinţe agonisite de mintea lui, decât la acest mic tribunal menit să împartă o justiţie sumară.

— Nimeni nu ştie la ce să se-aştepte, se plângeau atât gardienii cât şi deţinuţii.

— Justiţia, le spunea sir Wilfred, este capacitatea de a vedea în fiecare caz o problemă cu totul nouă.

După câteva luni de conducere a închisorii, sir Wilfred se putea lăuda cu o sensibilă descreştere a numărului de cazuri 179

aduse în faţa lui.

Într-o dimineaţă, curând după ce Paul trecuse la regimul.

special de reeducare, tovarăşul său fu chemat la director.

— Dumnezeule! exclamă sir Wilfred. Păi, ăsta e omul pe care l-am pus la tratament special. Pentru ce se află aici?