— E o femeie fără pereche, spuse sir Humphrey, trăgând fumul adânc în piept.
De după tufele de ilice se auzea, vag, panotropul.
— Ce i-o fi venit să clădească o casă ca asta? întrebă sir Humphrey. De vină e numai situaţia în care s-a vârât. Nu-i prieşte deloc. Grea situaţie – să fii femeie bogată şi să n-ai un soţ! Gura lumii atâta aşteaptă! Margot ar trebui să se mărite, să ia pe cineva care-ar putea să-i normalizeze viaţa, un bărbat cu situaţie în societate.
Deodată, fără nicio legătură aparentă, sir Humphrey începu să vorbească despre sine însuşi:
133
— „Ţinteşte sus” a fost deviza mea toată viaţa. Chiar dacă
nu vei reuşi, probabil, să obţii ceea ce ţi-ai propus, tot vei obţine ceva. Pe când, dacă ţinteşti foarte jos, nu obţii nimic.
E ca şi cum ai arunca o piatră într-o pisică. În copilăria mea, ăsta era jocul preferat în curtea în care-am crescut. Am impresia că, la vârsta aceea, dumneata jucai crichet, dar e cam acelaşi lucru. Dacă arunci direct, nu nimereşti; dacă
ţinteşti mai sus, ai şansa să nimereşti. Orice copil ştie asta.
Să-ţi spun povestea vieţii mele…
Cum se face, se întrebă Paul, că toţi cei pe care-i întâlnea păreau să-l aleagă tocmai pe el pentru a-şi împărtăşi acest gen de autobiografie? Avea, desigur, o mutră simpatică. Sir Humphrey îi vorbi, aşadar, despre copilăria lui, despre o familie de nouă suflete, înghesuită în două încăperi, despre un tată beţiv şi o mamă isterică, despre o soră care făcea trotuarul, un frate care (avea să înfunde puşcăria, şi încă un frate care era surdo-mut din născare. Îi vorbi despre burse şi despre studii politehnice, despre jignirile şi încurajările primite, despre o carieră universitară plină de succese strălucite şi de privaţiuni fără seamăn.
— Într-o vreme am fost corector la trustul de presă
Holywell. Pe urmă am învăţat stenografia şi am transcris predicile de la universitate, pentru ziarele locale.
În timp ce vorbea, tufele de tisă păreau să se înnegrească
de funinginea mahalalelor, iar panotropul căpăta parcă
tonurile vesele ale unei flaşnete auzite pe scara unei case de raport.
— La Scone, am fost într-o promoţie grozavă, urmă el, înşirând cu vizibilă familiaritate numele mai multor înalţi slujbaşi de stat, dar niciunul n-avea să ajungă atât de departe ca mine.
Paul asculta cu răbdare, ca de obicei. Sir Humphrey vorbea curgător, pentru că, de fapt, repeta o serie de articole pe care le dictase în ajun, pentru un ziar de duminică. Îi povesti lui Paul despre primele sale discursuri şi despre primele alegeri generale la care luase parte – istorica campanie electorală a liberalilor din 1906 – despre zilele grele de dinaintea formării coaliţiei.
134
— N-am de ce să-mi fie ruşine, am ajuns mai departe decât majoritatea celorlalţi. Presupun că, de voi continua, s-ar putea s-ajung într-o zi în fruntea partidului. Dar în iarna asta am simţit că am ajuns la limită. Am ajuns la momentul în care mi-ar plăcea să intru în cealaltă Cameră şi să mă
retrag din viaţa politică activă, să am un cal de curse sau doi (ochii îi căpătară strălucirea galeşă a ochilor unei actriţe populare, când îşi descrie casa visurilor), un iaht şi o vilă la Monte-Carlo. Ceilalţi se pot bucura de aceste lucruri oricând poftesc, ei ştiu bine asta. Abia când ajungi la vârsta mea simţi într-adevăr ce dezavantajos este să te naşti sărac.
Duminică seara, sir Humphrey propuse „o partidă de cărţi”. Ideea fu primită fără entuziasm.
— N-ar fi cam deplasat? întrebă Miles. E duminică! Mie-mi plac mult cărţile, îmi se par pur şi simplu divine, mai ales regii – ce mutre parşive au! Dar când încep să joc pe bani, îmi ies totdeauna din fire şi plâng. Întreab-o pe Pamela – ea e curajoasă ca un bărbat!
— Hai să jucăm cu toţii biliard şi să petrecem ca-ntr-un palat, propuse David. Sau vreţi cumva o petrecere ţărănească?
— Ah, mă simt atât de tulburat! spuse Miles când fu convins, în cele din urmă, să joace.
Sir Humphrey câştigă. Parakeet pierdu treizeci de lire şi, deschizându-şi portofelul, îi dădu trei bancnote de câte zece lire.
În drum spre camera lor, Olivia îi spuse lui Miles:
— Ce-a mai trişat!
— Zău, scumpo? Atunci, să nu-i plătim niciun ban!
— Niciodată nu mi-a trecut prin minte să fac aşa ceva. Nu, nu-mi pot permite.
Peter jucă rişcă cu sir Humphrey şi câştigă.
— În definitiv, sunt gazdă, spuse el.
— Când eram de vârsta dumitale, îi spuse sir Humphrey lui Miles, stăteam nopţi întregi şi jucam pocher. Pe bani grei.
— Ah, ticălos bătrân! mârâi Miles.
Luni dimineaţa, foarte devreme, automobilul Daimler al domnului ministru al transporturilor dispăru pe alee.
135
— Cred că sperase s-o vadă pe mama, spuse Peter. I-am explicat ce-i cu ea.
— N-ar fi trebuit, rosti Paul.
— Aşa e, s-a cam înfuriat. Spunea că nu ştie unde-o s-ajungem, şi că asemenea lucruri nu se spun, nici măcar la mahala, în prezenţa unor copii de vârsta mea. A mâncat ca un căpcăun! M-am străduit din răsputeri să-l fac să se simtă
la largul lui, vorbindu-i despre trenuri.
