165

Domnul Prendergast îl privi enervat şi-i spuse:

— Nu te-am recunoscut. În hainele astea, oamenii seamănă leit între ei. E îngrozitor, Pennyfeather! În clipa când am aflat c-ai fost condamnat, m-am temut c-au să te trimită aici. Ah, dragul meu, situaţia se complică tot mai mult!

— Ce-i cu dumneata, Prendy? Iarăşi îndoielile?

— Nu, nu, acum e vorba de disciplină, vechea mea problemă. Sunt abia de-o săptămână în slujba asta. Am avut mare noroc c-am căpătat-o. Episcopul meu mi-a spus că, după părerea lui, o asemenea muncă e mult mai potrivită

pentru un preot modern decât munca într-o parohie.

Directorul închisorii e şi el un om foarte modern. Dar criminalii de-aici sunt tot aşa de răi ca şi băieţii de la şcoală.

Cer să mi se spovedească şi-mi toarnă cele mai îngrozitoare poveşti, doar ca să vadă ce-o să spun. Iar în capelă o ţin tot într-un râs, astfel încât gardienii trebuie să-i muştruluiască

mereu, ceea ce face ca slujba să pară o adevărată batjocură.

Câţiva dintre ei au fost pedepsiţi azi dimineaţă cu regimul alimentar no. 1, pentru că au cântat un imn schimbându-i cuvintele, şi fireşte că treaba asta mă face şi mai nepopular.

Nu te supăra, Pennyfeather, dar te-aş ruga să nu-mi mai spui „Prendy”, iar dacă trece careva prin faţa celulei, fii bun şi ridică-te-n picioare când îmi vorbeşti. Aşa e regula, iar gardianul-şef mi-a atras atenţia cu toată asprimea că trebuie să menţin disciplina.

În clipa aceea faţa gardianului apăru în ferestruica uşii.

Domnul Prendergast rosti cu glas tare:

— Cred că-ţi dai seama de gravitatea infracţiunii pe care ai comis-o şi de temeinicia pedepsei primite. Roagă-te în semn că te căieşti.

Un gardian intră în celulă.

— Scuzaţi-mă că vă deranjez, domnule, dar trebuie să-l duc pe dumnealui la director. Deţinutul cu numărul 4.18 vă

aşteaptă de câteva zile. I-am promis c-o să vă comunic, dar, scuzaţi-mă că v-o spun, să nu fiţi prea blând cu el. Îl cunoaştem de mult. E un mare şarlatan, fir-ar al dracului, să

mă scuzaţi, şi face pe credinciosul doar atunci când speră să

166

tragă vreun folos.

— Numai eu sunt în măsură să mă pronunţ în astfel de chestiuni, domnule gardian, spuse domnul Prendergast cu oarecare demnitate. Îl poţi duce pe deţinutul 4.12 la domnul director.

Sir Wilfred Lucas-Dockery nu era, nici prin fire şi nici prin educaţie, făcut să fie director de închisoare; numirea lui în acest post fusese ideea unui ministru de interne laburist, care-i apreciase mult contribuţia teoretică la un raport privitor la tratamentul penal aplicat celor ce refuzau să facă

armata pe temeiuri de conştiinţă. Până atunci, sir Wilfred fusese titularul catedrei de sociologie la o universitate din Midland; numai prietenii intimi şi câţiva studenţi favoriţi ştiau că sub înfăţişarea blajină şi profesorală se ascundea apriga ambiţie de a activa în domeniul public, pentru binele generaţiei sale. Candidase de două ori în alegerile parlamentare, dar fără prea multă convingere, încât candidatura lui trecuse aproape neobservată. Colonelul Mac Adder, fostul director al închisorii, un veteran al multor campanii obscure purtate la frontiera afgană, îi spusese înainte de a se retrage:

— Noroc, sir Wilfred! Dacă-mi permiţi să-ţi dau un sfat, iată-l: Nu te sinchisi de gardieni sau deţinuţi. Scoate-le sufletul oamenilor din subordinea dumitale, dacă vrei să-ţi respecte autoritatea. Dacă reuşeşti să faci un iad din închisoarea asta, oamenii vor avea grijă să se ferească de ea.

Asta a fost tactica mea, tot timpul, şi sunt mândru de ea.

(Tactica aceasta devenise celebră în rândul vizitatorilor staţiunii termale Cheltenham).

Sir Wilfred avea însă propriile sale idei.

— Trebuie să înţelegi, îi spuse el lui Paul, că ţelul meu este să stabilesc un contact personal cu fiecare dintre oamenii aflaţi în grija mea. Vreau să fii mândru de închisoarea asta şi de munca dumitale aici. Pe cât posibil, vreau ca deţinuţii să-şi continue vocaţiile din viaţa civilizată… Gardian, ce profesie are omul acesta?

— Traficant de carne vie, sir.

— A, da… Mă tem că nu vei avea ocazia să-ţi exerciţi aici 167

profesia asta. Altceva, ce-ai mai făcut?

— Era cât pe ce s-ajung preot, răspunse Paul.

— Zău? Ei bine, sper să organizez un seminar teologic, dacă bineînţeles voi găsi destui deţinuţi cu această vocaţie.

L-ai văzut desigur pe capelan, e un om cu vederi foarte largi.

Totuşi, deocamdată suntem abia la început. Regulamentul închisorii e destul de strict. În primele patru săptămâni va trebui să suporţi regimul de carceră prevăzut de lege. După

aceea, îţi vom găsi o ocupaţie ceva mai creatoare. Nu vrem să

ai sentimentul că-ţi pierzi personalitatea. Te pricepi, cumva, să lucrezi pielărie artistică?

— Nu, sir.

— Te-aş putea repartiza la atelierul de arte şi meserii. Am ajuns, cu ani în urmă, la concluzia că mai toate crimele au la bază refularea instinctului de exprimare estetică. Avem, aici, prilejul de a verifica acest instinct. Eşti extrovertit sau introvertit?

— Nu sunt sigur, sir.

— Puţini oameni sunt. Mă străduiesc să-i conving pe cei de la Interne să angajeze un psihanalist. Citeşti cumva revista New Nation? În numărul de săptămână asta a apărut un articol destul de măgulitor despre închisoarea noastră, sub titlul Experimentele Lucas-Dockery. Vreau ca deţinuţii să fie la curent cu aceste lucruri: capătă astfel o mândrie colectivă.

Ţi-aş putea ilustra activitatea noastră printr-un mic exemplu, legat chiar de cazul dumitale. Până deunăzi, toate delictele legate de prostituţie erau trecute în categoria „sexualităţii”.

Acum, consider că un delict de felul celui comis de dumneata ţine în esenţă de instinctul de posesiune, şi-l voi trata ca atare. Asta nu înseamnă, fireşte, o schimbare a condiţiilor dumitale de detenţiune – regulamentul prevede acelaşi regim de servitute penală – dar îţi dai, cred, seama că pentru statisticile anuale contează.

După ce Paul ieşi, sir Wilfred îi spuse gardianului-şef:

— Să fim umani! N-ai văzut ce mult a contat pentru omul ăsta nefericit gândul că, departe de a fi un biet sclav anonim, a devenit o părticică dintr-o mare revoluţie în statistică?

— Da, sir, încuviinţă gardianul-şef. În altă ordine de idei, 168

mâine ne sosesc alţi doi care-au încercat să se sinucidă.

Trebuie să fiţi mai sever cu ei, sir. Sculele alea ascuţite pe care le-aţi trimis la şcoala de arte şi meserii îi ispitesc pe oameni.

*

Paul fu din nou închis în celula lui, pe care avu în sfârşit răgazul s-o examineze. Lucruri interesante nu prea erau. În afară de biblie, de gramatica engleză şi de cartea de rugăciuni. (Rugăciuni de spus la diferite ocazii de boală, supărare şi moarte, carte apărută sub semnătura reverendului Septimus Bead, doctor în teologie, la Edinburgh, în 1863), mai erau acolo o străchinuţă smălţuită, o lingură şi-un cuţit, o tăbliţă de ardezie şi-un condei, o solniţă, o cană de tinichea, două oale de lut, o cârpă de şters praful, un pat de scânduri rezemat de perete, o saltea cu aşternutul respectiv, un scaun şi o masă. Un aviz tipărit îl informa că n-are voie să se uite pe fereastră. Pe perete mai erau trei avizuri tipărite, cuprinzând: o listă întreagă de pedepse pentru alte abateri (care păreau să înglobeze toate îndeletnicirile omeneşti), câteva rugăciuni anglicane şi o explicaţie a „sistemului stadial progresiv”. Mai era şi o foaie dactilografiată, cu „Gândul zilei” – una dintre micile inovaţii ale lui sir Wilfred Lucas-Dockery. În prima zi de puşcărie a lui Paul, gândul era: „Cel ce păcătuieşte, păgubeşte”, şi-i aparţinea redactorului-şef al ziarului Sunday Express.