— Vreun bandaj de hernie sau alt articol sanitar?

— N-am.

— În regulă! Te poţi duce la baie.

Paul stătu zece minute în apa caldă – care mirosea, liniştitor, a dezinfectant – apoi se îmbrăcă în hainele de puşcăriaş. Pierderea bunurilor personale îi prilejuia o ciudat de plăcută senzaţie de iresponsabilitate.

— Arăţi grozav, îi spuse Philbrick.

Următorul om pe care-l văzu fu medicul închisorii, aşezat la o masă acoperită cu formulare.

163

— Numele? îl întrebă doctorul.

— Pennyfeather.

— Ai fost vreodată închis în vreun ospiciu sau în vreo instituţie similară? Dacă da, amănunte.

— Am fost vreme de doi ani la colegiul Scone, din Oxford, spuse Paul.

Doctorul îşi ridică pentru prima oară privirea:

— Să nu faci glume cu mine, omule, că te pun imediat în cămaşă de forţă!

— Scuzele mele, spuse Paul.

— Să nu vorbeşti neîntrebat cu domnul medic, îl repezi gardianul de lângă el.

— Scuzaţi, spuse Paul, în neştire, iar gardianul îl pocni în cap.

— Suferi de oftică sau de vreo altă boală contagioasă? îl întrebă medicul.

— Pe câte ştiu, nu.

— Asta-i tot, spuse medicul. Te declar apt de a suporta pedepsele reglementare specificate mai jos, şi anume: cătuşe, lanţuri, centură de fier, carceră, regim alimentar no. 1, regim alimentar no. 2, joardă de mesteacăn, vână de bou. Ai vreo obiecţie?

— Trebuie neapărat să suport toate aceste pedepse dintr-odată? întrebă Paul, cam descumpănit.

— Le vei suporta, dacă vei continua să pui asemenea întrebări impertinente. Gardian, ai grijă de omul ăsta: are un caracter turbulent.

— Hai, urmează-mă! îi porunci gardianul.

Merseră pe un coridor, apoi coborâră două scări de fier.

De-o parte şi de alta se întindea câte o galerie lungă, cu balustrade de fier, îndărătul cărora se zăreau numeroase uşi.

Între paliere erau întinse reţele de sârmă.

— Nu umbla cu vicleşuguri, îi spuse gardianul.

Sinuciderea nu-i permisă aici. Asta ţi-e celula. Ţine-o curată, altfel o păţeşti. Uite-ţi şi numărul.

Şi-i prinse la piept o insignă galbenă.

— Ca-n zi de sărbătoare, spuse Paul.

— Gura! mârâi gardianul şi încuie uşa pe dinafară.

164

„Va trebui, cred, să mă deprind a-i respecta pe oamenii ăştia” îşi spuse Paul. „Sunt mai puţin înfricoşători decât mai toţi cei pe care i-am cunoscut.”

Peste câtva timp primi vizita directorului şcolii penitenciare. Uşa se deschise şi în celulă intră un tânăr îmbrăcat într-un costum de tweed, cam ponosit.

— Deţinut 4.12, ştii să citeşti şi să scrii? îl întrebă pe Paul.

— Da, spuse acesta.

— Liceu sau şcoală publică?

— Şcoală publică, răspunse Paul, amintindu-şi că şcoala unde învăţase carte ţinea la această titulatură.

— Cu ce nivel ai părăsit şcoala?

— Păi, nu prea ştiu. Nu aveam, cred, măsurători.

Directorul notă pe un formular „memorie defectuoasă” şi ieşi din celulă, pentru a se întoarce curând cu o carte.

— Trebuie să o studiezi temeinic în următoarele patru săptămâni. O să-ncerc să te trec într-una dintre clasele de dimineaţă. N-o să-ţi fie greu, dacă ştii să citeşti. Uite, aici începe, adăugă el, încurajator, arătându-i lui Paul prima pagină.

Era o gramatică engleză tipărită în 1872. Paul citi: „Silaba este un sunet unic scos printr-un simplu efort de vorbire”.

— Mulţumesc, spuse el, sunt convins c-o să-mi folosească.

— O poţi schimba peste patru săptămâni dacă vezi că nu progresezi, îi spuse directorul. Dar eu te-aş sfătui să te ţii de ea.

Uşa fu din nou încuiată.

Următorul care veni fu capelanul:

— Poftim o Biblie şi o carte de rugăciuni. Biblia, caută să

rămână tot timpul în celulă. Cât despre cartea de rugăciuni, poţi s-o schimbi în fiecare săptămână, dacă doreşti. Eşti anglican? La slujbe prezenţa nu-i obligatorie – adică, poţi lua parte la toate, sau la niciuna.

Capelanul vorbea precipitat şi cu oarecare iritare. Era nou în slujba asta, şi trecuse pe la vreo cincizeci de deţinuţi, iar unul dintre ei îl ţinuse multă vreme ca să-i descrie o vedenie pe care o avusese în noaptea din ajun.

— Helo, Prendy! îi spuse Paul.