— Mi-a făcut impresia că-i un bătrân foarte inteligent, îşi dădu cu părerea profesorul Silenus. A fost singurul care n-a considerat necesar să spună ceva politicos despre casă. În plus, mi-a vorbit despre o nouă metodă de turnare a betonului, folosită la una dintre casele de pensii ale guvernului.
Peter şi Paul se întoarseră în studioul lor cilindric şi începură o nouă lecţie de ortografie.
*
În timp ce ultimii musafiri plecau, doamna Beste-Chetwynde îşi făcu apariţia, proaspătă şi graţioasă ca o poezie din secolul al şaptesprezecelea, după mica ei orgie cu veronal. Pajiştea de sticlă verde părea să înflorească sub picioarele ei, în timp ce trecea de la ascensor spre masa de cocteil.
— Scumpii mei îngeraşi! exclamă ea. V-aţi chinuit rău cu Maltravers? Şi cu toţi indivizii aceia? Am uitat cine se invitase pentru acest weekend. Personal am încetat de mult să mai invit musafiri, dar e totuna, adăugă ea întorcându-se cu faţa spre Paul. Simt din ce în ce mai mult nevoia unui soţ, dar Peter e groaznic de pretenţios, adăugă ea, privind în adâncurile opaline ale paharului cu absinthe frappé din faţa ei.
— Păi, dacă bărbaţii tăi sunt atât de îngrozitori! spuse Peter.
— Câteodată mă gândesc să mă mărit cu bătrânul Maltravers, aşa, ca să mă răzbun, dar Margot Maltravers sună cam urât, nu găseşti? Iar dacă va căpăta un titlu de 136
nobleţe, cu siguranţă c-o să-şi aleagă unul îngrozitor…
Nimeni nu se purtase vreodată cu Paul atât de drăguţ cum se purtă Margot Beste-Chetwynde cu el în următoarele câteva zile. Urcând şi coborând cu lifturile strălucitoare, intrând şi ieşind din odăi şi străbătând coridoarele întortocheate ale uriaşei case, simţea că se mişcă într-o ceaţă
aurie. În fiece dimineaţă, în timp ce se îmbrăca, o pasăre părea să-i cânte în piept, iar seara când se culca, îşi rezema capul de o mână care încă mai păstra mireasma delicată a parfumului foarte scump folosit de Margot Beste-Chetwynde.
— Dragul meu Paul, îi spuse ea într-o zi, când, ţinându-se de mână, după o înfricoşătoare întâlnire cu o lebădă, ajungeau la „casa lacului”. Nu mă pot obişnui cu gândul întoarcerii tale la şcoala aceea oribilă. Scrie-i, te rog, doctorului Fagan că nu te mai întorci.
„Casa lacului” era un pavilion stil secolul al optsprezecelea, construit pe o moviliţă, deasupra apei. Rămaseră acolo timp de un minut, ţinându-se de mână pe treptele şubrede.
— Nu prea văd ce altceva aş putea face, spuse Paul.
— Dragul meu, ţi-aş putea găsi o slujbă.
— Ce fel de slujbă, Margot? o întrebă Paul, fără a cuteza s-o privească: urmărea din ochi lebăda ce luneca lin pe apa lacului.
— Păi, ai putea, de pildă, să rămâi aici să mă aperi de lebede, nu crezi?
Margot se opri şi, luându-şi mâna dintr-a lui, îşi scoase din buzunar o tabacheră. Paul scăpără un chibrit.
— Dragul meu, ce tare îţi tremură mâna! Am impresia că
bei prea multe cocteiluri preparate de Peter. Copilul ăsta mai are încă mult de învăţat până să folosească bine vodca. Sunt sigură că-ţi pot găsi o slujbă mai bună. E absurd să te întorci în Wales. Poate că nu ştiai, dar eu conduc încă o bună parte din afacerile tatălui meu. E vorba mai ales de întreprinderi din America de sud – localuri de petrecere, cabarete, hoteluri, teatre şi alte asemenea întreprinderi. Sunt sigură că ţi-a putea găsi o slujbă în una dintre ele, dacă socoţi că ţi-ar plăcea.
Paul reflectă cu seriozitate.
137
— N-ar trebui să cunosc spaniola? o întrebă el.
Era o întrebare foarte potrivită, dar Margot îi răspunse, râzând şi zvârlindu-şi cât colo ţigara:
— E timpul să te duci să te schimbi. Văd că astă seară eşti cam dificil.
Paul se gândi la discuţia asta în timp ce făcea baie – într-o cadă adâncă, de malachit – şi chiar şi după aceea, în timp ce se îmbrăca; legându-şi cravata, tremura din cap până-n picioare, ca o jucărie de sârmă.
La cină, Margot vorbi despre lucruri prozaice: despre nişte bijuterii pentru care comandase monturi noi, şi pe care bijutierul i le stricase de tot, despre casa ei din Londra a cărei instalaţie electrică fusese reparată de teama unui incendiu, despre averea câştigată la cazino de omul pe care-l lăsase să-i păzească vila din Cannes, despre garanţia pe care i-o cerea societatea pentru păstrarea vechilor imobile că nu-şi va dărâma castelul din Irlanda, despre bucătar, care părea să nu fie în toate minţile lui, judecând după monotonia cinei din seara aceea, şi despre încercările lui Bobby Pastmaster de a-i stoarce iarăşi nişte bani cu împrumut pe motivul că îl păcălise cumpărând casa căci, dacă ar fi ştiut că o va dărâma, ar fi pus-o să-i plătească mai mult.
— Ceea ce pretinde Bobby e absurd, spuse ea. Cu cât îi preţuiam mai puţin casa, cu atât mai puţin trebuia să-i plătesc pentru ea, nu-i aşa? Totuşi, aş face mai bine să-i trimit ceva bani, altfel o să se însoare. Cred că ar fi frumos ca Peter să-i moştenească titlul când o să devină major.
Ceva mai târziu, când rămaseră singuri, îi spuse lui Paul:
— Oamenii debitează tot felul de prostii despre avantajul de a fi bogat. Într-un fel e foarte plictisitor să fii bogat, şi presupune o muncă necontenită, dar eu tot n-aş vrea să fiu săracă, sau măcar moderat înstărită, nici pentru toate plăcerile din lume. Crezi c-ai putea fi fericit dac-ai fi bogat?
— Depinde de felul cum aş obţine banii, răspunse Paul.
— Nu văd ce legătură are.
— Nu m-ai înţeles. Voiam să spun că nu există decât un singur lucru care m-ar putea face într-adevăr fericit, şi dacă
l-aş obţine, aş deveni şi bogat, dar n-are legătură cu bogăţia, 138
înţelegi? Căci oricât de bogat aş fi, dacă n-aş avea ceea ce m-ar putea face fericit, n-aş fi fericit, pricepi?
— Scumpule, ceea ce spui tu e cam obscur, dar cred că
înseamnă ceva foarte drăguţ.
Paul ridică ochii şi privirile li se întâlniră dintr-odată.
— Da, da, sunt încântată, adăugă ea.
— Margot, iubita şi scumpa mea, vrei să te măriţi eu mine?
Paul îngenunchie lângă scaunul ei, prinzându-i mâinile.
