Paul citi cu interes despre „sistemul stadial progresiv”.
După patru săptămâni i se îngăduia deţinutului să participe la munca în comun, să facă gimnastică timp de o jumătate de ceas în fiecare duminică, să poarte o banderolă pe braţ, să
înveţe carte în cazul că era analfabet, să ia cu împrumut câte un roman pe săptămână de la biblioteca închisorii şi, printr-o cerere specială adresată directorului, să-şi atârne pe pereţi patru fotografii ale rudelor sau ale unor prieteni aprobaţi de conducerea închisorii. După opt săptămâni, în cazul când conduita lui era pe deplin satisfăcătoare, putea să primească
o vizită de douăzeci de minute şi să scrie o scrisoare, precum 169
şi să primească una. După alte şase săptămâni, putea primi încă o vizită şi încă o scrisoare, şi putea lua cu împrumut încă o carte pe săptămână, de la bibliotecă.
Paul se întrebă dacă fotografia luată de Davy Lennox lui Margot, şi înfăţişându-i ceafa, va fi acceptată ca fotografie a unei prietene aprobate.
Peste câtva timp uşa celulei fu deschisă din nou. O mână
strecură înăuntru o strachină, iar un glas rosti: „Repede, cana!”
Cana lui Paul fu umplută cu cacao, iar uşa fu încuiată la loc. Strachina conţinea pâine, slănină şi fasole. După această
întrerupere, Paul căzu într-un soi de reverie, care dură
paisprezece ore. De luni de zile nu mai fusese cu adevărat singur, ca acum. „Ce odihnitor e să fii singur!” îşi spuse.
*
Următoarele patru săptămâni de carceră fură pentru Paul printre cele mai fericite din viaţa lui. Confortul fizic era, desigur, precar, dar Paul învăţase la Ritz că simplul confort fizic nu e de-ajuns. Acum, constata că-i o adevărată fericire să nu fii niciodată nevoit a lua vreo hotărâre, să fii complet eliberat de orice noţiune a timpului şi de obligaţia de a-ţi procura hrană sau îmbrăcăminte, să nu fii niciodată obsedat de impresia pe care-o faci. Într-un cuvânt, să fii liber. La o oră foarte matinală şi cam răcoroasă, auzeai cum sună un clopoţel, apoi vocea gardianului: „Murdăria afară!” Te ridicai, îţi strângeai aşternutul, şi te îmbrăcai. Nu trebuia să te bărbiereşti, să eziţi între o cravată sau alta, să-ţi închei nasturii, butonii şi gulerele, îndeletnicire care răpeşte mult timp omului civilizat. Se simţea întocmai ca acei oameni fericiţi din reclamele pentru săpunul de ras, care par să fi dobândit foarte simplu pacea sufleteasca atât de dorită, dar greu de găsit, în primele ore ale dimineţii… Vreme de aproape un ceas, Paul cusu un sac de poştă, până când uşa fu din nou deschisă, pentru a face loc unei mâini care aducea o bucată de pâine şi o strachină mare cu budincă. După micul dejun, îşi lustrui mobila şi olăria din celulă, apoi mai cusu 170
puţin, până când auzi clopoţelul care-i chema pe deţinuţi în capelă. Timp de cincisprezece sau douăzeci de minute, îl auzi pe domnul Prendergast tunând şi fulgerând împotriva frumuseţilor limbajului poetic al veacului al şaisprezecelea.
Era, desigur, cam plicticos; la fel de plicticoasă a fost şi ora următoare, pe care trebui să şi-o petreacă făcând ocolul curţii închisorii, unde câteva verze melancolice îşi iţeau capetele printre aleile concentrice de asfalt bătătorit. Unii dintre puşcăriaşi profitau de ocazie şi muşcau pe furiş din verze, sub pretextul că-şi leagă un şiret desfăcut. Dacă erau observaţi, erau aspru pedepsiţi. Paul nu simţi niciodată
această ispită. După plimbarea de dimineaţă, programul zilei se desfăşura fără nicio întrerupere în afara meselor de prânz şi de seară şi a inspecţiei directorului. Pânza pe care-o primea zilnic ca materie primă pentru sacii de poştă trebuia, conform regulamentului, să-l ţină ocupat vreme de nouă ore.
Deţinuţii din celulele învecinate, oare, după cum îi spusese lui Paul gardianul, nu erau în toate minţile, îşi terminau cu oarecare greutate treaba înainte de ora stingerii. Paul constată însă că putea s-o termine, fără prea mare efort, cu mult înainte de cină. De-aceea îşi petrecea serile meditând şi scriindu-şi pe tăbliţa de ardezie gândurile ce-i trecuseră prin minte în ziua respectivă.
Capitolul II
Experimentele Lucas-Dockery
Sir Wilfred Lucas-Dockery avea, precum am mai arătat, ambiţie, cultură şi un optimism autentic, într-o măsură
rareori întâlnită la un om cu funcţia lui. Era încredinţat că va veni o vreme când experimentele Lucas-Dockery vor fi privite ca începutul unei noi epoci în penologie, şi-şi repeta în minte astfel de fraze din viitoarele manuale de istorie a societăţii: Unul dintre puţinele evenimente importante din această
171
scurtă guvernare a partidului laburist a fost numirea lui sirWilfred Lucas-Dockery în postul de director al închisoriiBlackstone. Administraţia acestui om curajos şi departe-văzător este pe drept cuvânt socotită ca temelia actualuluitratament aplicat delicvenţilor. De fapt, se poate spune că
niciun alt om nu ocupă un loc atât de eminent în istoriareformelor sociale ale secolului său etc. Totuşi, marile sale calităţi nu-l scuteau pe sir Wilfred de numeroase şi aprige divergente de opinii cu gardianul-şef. Într-o zi, şedea în birou şi lucra la un memoriu către Departamentul închisorilor –
unul din seria acelor memorii neglijate, a căror publicare după ieşirea lui la pensie avea să justifice pretenţia lui sir Wilfred de a fi iniţiatorul introducerii luminii artificiale în închisori – când deodată gardianul-şef îl întrerupse:
— O veste proastă, sir, de la atelierul de legat cărţi.
Instructorul spune că printre deţinuţi se răspândeşte obiceiul de a mânca pasta ce li se pune la dispoziţie pentru lucru. Pretind că ar fi mult mai bună decât budinca. Va trebui fie să trimitem încă un gardian să supravegheze munca, fie să introducem în pastă o substanţă care s-o facă
necomestibilă.
— Are oare pasta aceea vreo valoare nutritivă? întrebă sir Wilfred.
— N-aş putea spune, sir.
— Cântăreşte-i pe oamenii de la atelierul de legătorie şi raportează-mi apoi orice eventuală creştere în greutate. De câte ori să-ţi repet că trebuie să verifici toate faptele, înainte de a raporta ceva?
— Prea bine, sir! Şi încă ceva: aveţi o petiţie din partea deţinutului 4.12. Şi-a terminat stagiul de patru săptămâni de carceră şi vrea să ştie dacă poate să mai rămână încă patru.
— Sunt contra regimului celular, căci face din deţinuţi nişte introvertiţi. Cine-i acest 4.12?
— E condamnat la detenţiune pe termen lung sir, şi aşteaptă să fie transferat la Egdon.
— Îl voi vedea personal pe 4.12.
— Prea bine, sir!
Paul fu adus înăuntru.
172
— Aud că doreşti să-ţi continui regimul celular în loc să te foloseşti de prilejul de a munci într-un colectiv. Pentru ce, mă
rog?
— Găsesc că-i mult mai interesant, sir, răspunse Paul.
— E o cerere cam nereglementară, spuse gardianul-şef.
Privilegiile pot fi pierdute doar printr-o încălcare a regulamentului, atestată şi confirmată de doi gardieni.
Regulamentul în vigoare este cât se poate de răspicat în această privinţă.
— Mă întreb dacă n-ai cumva tendinţe narcisiste, rosti directorul. Ministerul de Interne nu a luat încă nicio hotărâre în legătură cu cererea mea de a se numi un psihanalist.
— Trimiteţi-l în celula de observaţie, sugeră gardianul-şef.
Acolo se vede clar cine-i nebun. Am cunoscut mai mulţi puşcăriaşi care nu păreau să fie nebuni, ci numai excentrici, ştiţi, şi care după câteva zile petrecute în celula de observaţie au devenit nebuni de legat. Colonelul Mac Adder era un adept convins al celulelor de observaţie.
— Ai dus o viaţă foarte retrasă înainte de a fi condamnat?
Ai fost, poate, cioban sau paznic de far, sau ceva de-acest gen?
— Nu, sir.
