— Foarte ciudat. Bine, voi examina cazul dumitale şi-ţi voi da răspunsul ceva mai târziu.

Paul fu condus înapoi în celula lui, iar a doua zi fu din nou chemat în faţa directorului, care-i spuse:

— Ţi-am examinat cererea cu toată atenţia. De fapt, am hotărât s-o introduc în viitoarea mea lucrare despre mentalitatea delicvenţilor. Vrei, poate, să auzi ce am scris despre dumneata?

Şi începu să citească:

Cazul R.

Un tânăr de familie bună, cu oarecare educaţie. Niciunantecedent criminal. Condamnat la şapte ani închisoare pentrutrafic de carne vie. După terminarea primelor patru săptămâni, R. a cerut să i se prelungească regimul de carceră.

Tratamentul prescris de regulament prevede fie (a) detenţiunea 173

în celula de observaţie, pentru ca medicul să poată constatastarea deţinutului, fie (b) munca obligatorie în asociaţie cu alţideţinuţi, afară doar de cazul când deţinutul îşi pierde acestdrept prin proasta lui conduită.

Tratamentul prescris de sir Wilfred Lucasdockery: Amhotărât că R. suferă de tendinţe mizantropice, provocate de unsentiment de inferioritate faţă de semenii săi. Delictul comis deR. a fost rezultatul unei încercări de afirmare a personalităţiiproprii pe socoteala colectivităţii. (Vezi cazurile D., G. şi I.) Înconsecinţă, am încercat să-i înving inhibiţiile sociale printr-oserie de măsuri progresive. În primul stadiu, a făcutgimnastică timp de o jumătate de ceas în compania unui altdeţinut. În acest stadiu a fost permisă şi conversaţia pe temeaprobate, de istorie, filosofie, politică etc., deţinuţii fiind aleşiprintre cei ale căror delicte să fie cât mai puţin apte a-lîncuraja şi a-l înrăi pe R.

— Încă nu m-am gândit la celelalte stadii ale tratamentului, îi spuse sir Wilfred, dar îţi poţi da seama de pe acum că se acordă o atenţie specială reeducării dumitale.

Te vei gândi, cred, cu oarecare recunoştinţă, la faptul că, mulţumită raportului meu, vei ajunge poate cu timpul un caz de interes ştiinţific pentru întreaga lume. Tratamentul aplicat de sir Wilfred Lucas-Dockery în cazul R. ar putea deveni un precedent pentru generaţiile de mâine. Nu-i aşa că acest gând te înalţă deasupra monotonei rutine cotidiene, care pustieşte sufletele?

După ce Pauli fu scos din încăpere, gardianul-şef spuse:

— Oamenii de la bucătărie s-au plâns că nu pot lucra cu C.2.9. Cică ar avea o boală de piele, şi că mâinile i-s pline de bubuliţe.

— Nu mă mai deranjaţi cu asemenea fleacuri! îl repezi directorul, iritat. Încerc să iau o hotărâre asupra celui de-al treilea stadiu al tratamentului de recuperare a cazului R., vreau să spun a deţinutului 4.12.

*

174

Cazul R. trecu la noul regim chiar în după-amiaza aceea.

— Ieşi afară şi ia-ţi şi pălăria, îi porunci gardianul, descuindu-i celula.

Careul închisorii avea o înfăţişare lugubră acum, când nu-i dădeau ocol deţinuţii.

— Stai aici şi nu te mişca până mă-ntorc, spuse gardianul.

Se întoarse curând împreună cu o mogâldeaţă scheletică, în uniformă de puşcăriaş.

— Uite-ţi colegul, îi spuse. Şi asta-i aleea pe care trebuie să vă plimbaţi. Să nu v-atingeţi unul de altul nici măcar cu hainele. Să nu vă treceţi din mână-n mână vreun obiect. Să

vă ţineţi la o distanţă de un metru unul de celălalt şi să

vorbiţi despre istorie, filosofie sau alte asemenea subiecte.

Când o să m-auziţi fluierând, să lăsaţi vorba, aţi priceput? Să

nu umblaţi nici mai repede nici mai încet decât în mod obişnuit. Astea-s dispoziţiile directorului şi-i vai de mama voastră dacă le călcaţi. Şi-acum, umblaţi!

— Ce tâmpenie! mârâi omuleţul. Am fost pân-acum în şase închisori, dar n-am văzut nicăieri aşa ceva. E şi contra regulamentului. În zilele noastre, nu mai ştii la ce să te-aştepţi. Puşcăria asta afurisită se duce de râpă. Uită-te la capelan: poartă perucă!

— Eşti pentru multă vreme aici? îl întrebă Paul, politicos.

— De data asta, nu. N-au fost în stare să-mi găsească o vină serioasă. „Şase luni pentru vagabondaj.” Mă pândeau de săptămâni întregi, dar de data asta nu voiam să le dau nicio şansă. Şase luni e o condamnare foarte mică, nu ştiu dacă

mă-nţelegi. Ai timp să te întâlneşti cu vechii prieteni, şi-i cu-atât mai plăcut când ieşi. Şase luni nu contează pentru mine. Lasă, că-s şi cunoscut aici, aşa că mi se dă totdeauna în grijă curăţenia pe palier. M-ai văzut, cred, destul de des trecând cu haleala. Gardienii mă cunosc, aşa că-mi păstrează totdeauna slujba asta când află că mă-ntorc. Dacă

te porţi drăguţ cu ei în primele două-trei concedii petrecute aici, au să ţi-o dea, probabil, şi mătăluţă.

— E o slujbă chiar aşa de bună?

— Ca slujbă, nu-i cine ştie ce, dar pentru început e bine.

Cea mai grozavă slujbă e să faci curăţenie la Recepţie. Nu o 175

capeţi decât dacă ai recomandări speciale… La Recepţie ai de-a face cu toţi puşcăriaşii proaspăt sosiţi, şi auzi toate veştile de-afară, ba câteodată primeşti tutun şi afli care-s cei mai grozavi cai de curse. L-ai văzut pe ăl care face curăţenie la Recepţie, în ziua când ai venit aici? Ştii cine e?

— Da, îl cunosc. Un tip cu numele de Philbrick.

— Nu, băiete, nu despre ăsta e vorba. E vorba de-un tip înalt şi voinic. Unul care trăncăneşte întruna despre hoteluri şi restaurante.

— Da, chiar la el mă gândeam.

— Păi, nu ştii cine e? E fratele directorului: sir Solomon Lucas-Dockery. Chiar el mi-a spus-o. E închis aici pentru c-a dat foc unui castel din Ţara Galilor. Precum vezi, un grangur.

Capitolul III

Moartea unui cleric modern

Câteva zile mai târziu, Paul intră într-un nou stadiu de reeducare. Când ajunse în careul închisorii pentru a-şi face plimbarea de după-amiază, constată că locul omuleţului fusese luat de un individ mătăhălos, cu o înfăţişare înfricoşătoare. Avea părul roşcat, ca şi barba şi genele, şi nişte mâini roşii enorme, care i se bălăbăneau convulsiv pe lângă trup. Întorcându-şi ochii de bou spre Paul, îl salută cu un fel de mormăit.

— Ăsta ţi-e noul camarad, îi spuse gardianul. Daţi-i drumul!

— Noroc, salută Paul, politicos. Eşti pentru multă vreme aici?

— Pe viaţă, răspunse celălalt. Dar nu contează. Aştept în fiecare zi a doua Venire.

Merseră un timp în tăcere.

— Crezi că metoda directorului e bună? îl întrebă Paul.

— Da, răspunse celălalt.

176

Ocoliră în tăcere curtea, o dată, de două ori, de trei ori.