Dar unde-i astăzi Prendergast?

— Cum? N-ai aflat? A fost ucis!

Şi casa noastră cea din veac.

— S-a dus Moş Prendy la un tip

Care zicea că a văzut

O stafie. Şi tipu-avea

Un maiu şi-un ferăstrău dinţat.

— De unde naiba le avea?

— De la director, ce gândeşti?

Era dulgher nebunul, cică;

Lui Prendy capul i-a tăiat.

— L-a auzit amicul meu.

Vecin cu ucigaşul. Cred

C-a auzit şi gardianul

Dar n-a vrut să se bage, zău!

— E timpul un şuvoi etern

Ce-şi duce toţi feciorii-n hău…

Moş Prendy a ţipat, săracul,

Aproape-o jumătate-ceas.

— Noroc că-a fost Moş Prendergast,

Puteai să fii chiar tu, sau eu!

Are dreptate gardianul:

E-o lecţie pentru dom’ director.

Amin.

183

Din toate punctele de vedere era un noroc că nebunul îl alesese ca victimă pe domnul Prendergast. Unii fură chiar de părere că alegerea fusese făcută de un for superior. Moartea unui deţinut sau a unui gardian ar fi făcut necesară o anchetă a ministerului de interne, anchetă care-ar fi putut compromite reformele Lucas-Dockery, aruncând oarecare discredit şi asupra administraţiei gardianului-şef. Moartea lui Prendergast trecu aproape neobservată. Asasinul lui fu transferat la Broadmoor; după care, viaţa din închisoare continuă netulburată. Se observă, totuşi, că influenţa gardianului-şef asupra superiorului său părea acum ceva mai mare decât înainte. Sir Wilfred îşi concentră atenţia asupra statisticilor, iar viaţa închisorii începu să se desfăşoare în conformitate cu dispoziţiunile regulamentului.

Acum era exact ca pe vremea lui Mac Adder, îşi spuneau gardienii. Dar Paul nu se putu bucura de roadele acestei fericite întoarceri la tradiţie, deoarece câteva zile mai târziu fu trimis împreună cu mulţi alţii în colonia penitenciară din Egdon Heath.

Capitolul IV

…Iar drugi de fier nu-nseamnă o cuşcă.

Zidurile de granit ale coloniei penitenciare din Egdon Heath se văd, când nu-i ceaţă, de pe şosea, şi nu rareori maşinile se opresc pentru câteva clipe acolo, pentru ca oamenii dinăuntru să se ridice în picioare şi să contemple, fericiţi, priveliştea. Vor să-i vadă, de fapt, pe puşcăriaşi, şi uneori aşteptarea li-e răsplătită de priveliştea unui alai de deţinuţi în uniforme negre, legaţi laolaltă în lanţuri, şi porniţi pe câmp sub supravegherea unui gardian înarmat, oare merge călare lângă ei. Deţinuţii lasă impresia că muncesc din greu, ceea ce la o cercetare mai atentă se dovedeşte a fi o simplă iluzie, căci mai toată ziua nu fac altceva decât să

meargă spre cariera de piatră şi să se-ntoarcă de-acolo, să-şi 184

ia în primire şi să-şi numere sculele, să-şi scoată şi să-şi pună la loc lanţurile, astfel că nu prea le mai rămâne timp şi pentru muncă. Totuşi, de pe şosea se poate vedea de obicei câte ceva – destul, oricum, pentru ca, impresionaţi şi de aspectul clădirii, excursioniştii să se poată duce la ceaiurile lor cu conştiinţa plăcut tulburată de amintirea micilor nereguli comise în trenuri, a chiulului tras la plata impozitelor pe venit, şi a multor altor infracţiuni mărunte, inevitabile într-o societate civilizată.

Paul sosi de la Blackstone într-o seară de toamnă

timpurie, împreună cu doi gardieni şi cu alţi şase deţinuţi condamnaţi la pedepse pe termen lung. Călătoriră într-un vagon obişnuit de clasa a treia, în care gardienii fumau mahorcă în nişte lulele mici, de lemn. Având chef de vorbă, unul dintre ei le spuse:

— Ăi de-aţi mai fost pe-aici, o să vedeţi că s-au schimbat multe. În capelă sunt două vitralii colorate – donaţie a văduvei răposatului director. Sunt foarte frumoase vitraliile astea care-i înfăţişează pe Sfântul Petru şi Sfântul Pavel în temniţă, tocmai când îi slobozeşte un înger. Totuşi, unora dintre deţinuţii anglicani nu le place. Săptămână trecută am avut şi o conferinţă despre Activitatea Ligii Naţiunilor, o conferinţă cam prea savantă, ţinută de un tânăr pe nume Potts. Sunt bune totuşi şi conferinţele astea. Am auzit că şi la Blackstone s-au făcut multe schimbări.

— Ori că s-au făcut! răspunse unul dintre puşcăriaşi, şi se apucă să facă o descriere cam trasă de păr a morţii lui Prendergast.

La un moment dat, unul dintre gardieni, observând că

Paul se cam sfia să ia parte la discuţie, îi întinse un ziar:

— Vrei să citeşti puţin, băiete? E ultimul ziar pe care vei avea ocazia să-l vezi, multă vreme de-ai ci înainte.

Paul găsi prea puţine ştiri care să-l intereseze: singura lui sursă de informaţii privind lumea din afară fusese, în ultimele şase săptămâni, buletinul săptămânal al lui sir Wilfred Lucas-Dockery (una dintre primele descoperiri făcute de el în închisoare fusese aceea că interesul pentru „ştiri” nu izvorăşte dintr-o curiozitate autentică, ci din dorinţa de 185

desăvârşire. În numeroşii săi ani de libertate, nu lăsase să

treacă aproape nicio zi fără a citi, de la un capăt la celălalt, cel puţin două ziare veşnic preocupate de o serie de evenimente care nu se mai isprăveau. Atunci când seria se întrerupea, interesul lui pentru ştirile respective scădea simţitor) dar rămase adânc mişcat când descoperi în interiorul ziarului o fotografie ştearsă, în care-i recunoscu totuşi pe Margot şi Peter. Sub fotografie, se putea citi:

„ Distinsa doamnă Beste-Chetwynde şi fiul ei Peter, care-a moştenit de la unchiul său titlul de conte de Pastmaster” . În coloana alăturată era un ferpar care anunţa moartea lordului Pastmaster şi îi evoca pe scurt viaţa lipsită de evenimente.

Ferparul se încheia astfel: „Se crede că Doamna Beste-Chetwynde şi tânărul conte, care şi-au petrecut ultimele câteva luni la vila lor din Corfu, se vor întoarce în Anglia peste câteva zile. Doamna Beste-Chetwynde a fost timp de mulţi ani o gazdă foarte apreciată de lumea bună, şi este considerată una dintre cele mai frumoase femei din înalta societate. Succesiunea fiului la titlul de conte ne face să ne amintim de senzaţia provocată în luna mai a acestui an de anunţarea logodnei sale cu domnul Paul Pennyfeather, precum şi dramatica arestare a logodnicului într-un mare hotel din West End, cu câteva ore înainte de ceremonia nunţii. Noul lord Pastmaster este în vârstă de şaisprezece ani şi a învăţat până acum la o şcoală particulară.”

Paul rămase îndelung cu ochii la fotografie, în timp ce tovarăşii lui jucau pocher, nesocotind total regulamentul. În cele şase săptămâni de singurătate şi meditaţie gravă, nu izbutise să ia o hotărâre în legătură cu Margot Beste-Chetwynde; două moduri de gândire contradictorii îl împiedicau să se hotărască. Pe de o parte era povara moartă

a dogmelor, moştenită de la generaţii întregi de dascăli şi teologi; potrivit lor, problema era dificilă, dar nu şi insolubilă.

Ocrotind-o pe femeie, „procedase cum se cuvine”: asta era limpede, numai că Margot nu prea se integra perfect în rolul atribuit ei, căci în cazul de faţă era foarte vinovată, iar el o ocrotise nu împotriva vreunei nenorociri sau a unei nedreptăţi, ci împotriva urmărilor propriilor ei crime: Paul 186

simţi că i se moaie picioarele când codul cercetăşesc al onoarei îi sugeră gândul că Margot ar fi trebuit să-şi recunoască vina şi să înfrunte scandalul, de vreme ce-l vârâse pe el în bucluc. Stând aplecat peste sacii lui, se luptase din greu cu acest raţionament, fără a ajunge la vreun rezultat satisfăcător, în afara convingerii crescânde că

pomenitul cod al onoarei, care-i călăuzeşte, ca un mic glas tăcut, pe englezii de pretutindeni, are ceva ce-l face radical inaplicabil. Pe de altă parte, era argumentul puternic al lui Peter Beste-Chetwynde: „Nu ţi-o poţi imagina pe mama în închisoare, nu-i aşa?” Cu cât reflecta mai mult la acest argument, cu atât vedea în el o expresie ia unei legi naturale.

Şi aprecia înţelegerea de care făcuse dovadă Peter rostindu-l.